Poveste cu gălbejiţi

Traversarea

Stii cum e dis-de-dimineaţă acolo, în Havana, înainte să vină maşinile cu gheaţă pentru baruri, cînd vagabonzii mai dorm încă sprijiniţi de ziduri? Ei bine, veneam dinspre docuri şi ajunseserăm în piaţă. Mergeam la cafeneaua Pearl of San Francisco să ne bem cafeaua şi în piaţă era treaz doar un cerşetor care sorbea o gură de apă din fîntînă. Dar cînd ne-am aşezat la masă în cafenea i-am găsit acolo pe toţi trei, aşteptîndu-ne.

Ne-am aşezat şi unul dintre ei a venit la noi.

— Ei? întreabă el.

— Nu pot, i-am răspuns. Mi-ar plăcea să vă fac favoarea asta. Dar v-am zis şi aseară că nu pot.

— Zi tu cît vrei.

— Nu-i vorba de asta. Nu pot. Atîta tot.

Ceilalţi doi veniseră şi ei; stăteau în picioare acum şi păreau trişti. Chiar ai fi zis că-s nişte tipi de treabă şi mi-ar fi plăcut să le pot face o favoare.

— O mie de fiecare, a spus cel care vorbea bine engleza.

— Nu mă face să mă simt prost, i-am răspuns. Ţi-am zis pe bune că nu pot.

— Şi după aia, cînd o să se mai schimbe lucrurile, toată treaba asta o să fie o afacere foarte bună pentru tine.

— Ştiu. Sînt de acord cu tot ce zici. Dar nu pot s-o fac.

— De ce?

— Cu vasul ăla îmi cîştig pîinea. Dacă-l pierd, nu mai am din ce trăi.

— Cu banii pe care-i primeşti poţi să-ţi cumperi altul.

— Nu şi dacă-s în puşcărie.

Probabil credeau că mă las greu, pentru că unul dintre ei insista:

— Ai primi trei mii de dolari, iar mai încolo ăştia o să fie bani buni. Să ştii că toată treaba asta n-o să dureze prea mult.

— Ascultă-mă, i-am spus, nu mă interesează cine-i preşedinte aici. Dar nu duc în State nimic care poate vorbi.

— Vrei să zici că ne-am apuca să vorbim? sare unul dintre ei, care nu scosese un cuvînt pînă atunci.

Era furios.

— Am zis că nu duc nimic care ar putea vorbi.

— Crezi că sîntem lenguas largas?

— Nu.

— Ştii ce e un lengua larga?

— Da. Unu' care are gura spartă.

— Şi ştii ce facem noi cu tipii de felu' ăsta?

— Nu face pe duru' cu mine, i-am spus. Voi aţi venit cu o propunere la mine. Eu nu v-am oferit nimic.

— Pancho, taci din gură, i-o taie cel care vorbise pînă atunci.

— Păi a zis că ne-am apuca să vorbim, îi răspunde Pancho.

— Ascultă-mă, i-am spus. Am zis că nu transport nimic care poate vorbi. Sticlele de băutură nu pot vorbi, dacă sînt percheziţionat. Nici damigenele. Mai sînt şi alte lucruri care nu pot vorbi. Dar oamenii pot.

— Da' oamenii din China pot vorbi? mă-ntreabă Pancho pe un ton foarte răutăcios.

— Ei pot vorbi, da' eu nu-i înţeleg.

— Deci nu vrei?

— Aşa cum v-am zis şi aseară, nu pot.

— Da' n-o să te-apuci să vorbeşti? întreabă Pancho. Chestia aia pe care n-o înţelesese ca lumea îl făcea să fie al dracu'. Bănuiesc că era şi dezamăgit. Nici măcar nu m-am obosit să-i răspund.

— N-oi fi şi tu vreun lengua larga, ha? continuă pe acelaşi ton.

— Nu, nu cred.

— Ce vrei să zici? Ne ameninţi?

— Auzi, nu mai fi şi tu aşa dur dis-de-dimineaţă. Sînt sigur c-ai tăiat o grăma' de gîturi la viaţa ta. Da' eu n-am apucat nici măcar să-mi beau cafeaua.

— Deci eşti convins c-am tăiat gîturi la viaţa mea?

— Nu. Şi nici nu-mi pasă. Nu poţi să faci afaceri fără să te înfurii?

— Păi acum sînt deja furios. Şi-mi vine să te omor.

— Ei, pe dracu', îi zic, nu mai da atîta din gură.

— Haide, Pancho, intervine cel care vorbise primul, îmi pare foarte rău. Păcat că nu ne poţi lua, îmi spune mie apoi.

— Şi mie-mi pare rău. Dar chiar nu pot.

I-am privit pe toţi trei cum se-ndreaptă spre uşă. Erau nişte tipi tineri, cu o înfăţişare plăcută şi îmbrăcaţi bine. Nici unul dintre ei nu purta pălărie şi păreau să aibă o grămadă de bani. Vorbeau, cel puţin, ca şi cum ar fi avut, şi vorbeau engleza cu accentul pe care îl au cubanezii bogaţi.

Doi dintre ei păreau să fie fraţi, pe cînd celălalt, Pancho, era ceva mai înalt, da' în rest era cam acelaşi gen de puşti. Ştii tu, slăbuţ, bine îmbrăcat şi cu părul lucios. Nu mi se părea că-i aşa de rău pe cît voia să pară. Cred că era destul de nervos.

După ce au ieşit, au dat s-o ia la dreapta, şi atunci am văzut o maşină cu capota trasă cum traversează piaţa şi se-ndreaptă spre ei. Imediat s-a spart vitrina şi glonţul a trecut prin rîndul de sticle expuse pe peretele din dreapta. Auzeam împuşcăturile şi poc, poc, poc sticlele care se spărgeau de-a lungul peretelui.

Am sărit în spatele barului, pe partea stîngă, şi dacă mă uitam peste tejghea puteam să văd ce se-ntîmplă. Maşina era oprită şi doi tipi stăteau ghemuiţi în dreptul ei. Unul dintre ei avea o Thompson şi celălalt o mitralieră cu ţeava tăiată. Cel cu Thompson-ul era negru. Celălalt avea o manta albă de şofer.

Unul dintre băieţi zăcea întins cu faţa-n jos pe trotuar, chiar în dreptul vitrinei sparte. Ceilalţi doi se băgaseră-n spatele unei rulote cu gheaţă oprite în faţa barului Cunard, de lîngă cafenea. Unul dintre caii care trăgeau rulota se prăbuşise şi dădea din picioare prins în harnaşament, iar celălalt îşi zvîrlea capul în toate părţile.

Unul din băieţi a tras din spatele rulotei, dar glonţul a ricoşat de pe trotuar. Negrul cu arma automată aproape că şi-a lipit faţa de asfalt şi a tras pe sub rulotă făcînd-o să sară-n sus şi sigur că da — unul dintre băieţi s-a prăbuşit, căzînd pe trotuar cu capul pe bordură. Se legăna acoperindu-şi capul cu mîinile, şi şoferul trăgea-n el o rafală de gloanţe, în timp ce negrul îşi reîncărca arma. Trotuarul era acoperit de urmele gloanţelor ca nişte stropi argintii.

Celălalt tip l-a tras de picioare pe cel lovit înapoi, în spatele rulotei, şi l-am văzut din nou pe negru cum îşi lipeşte faţa de trotuar ca să le mai servească o lovitură. Şi-atunci l-am văzut pe bătrînul Pancho ieşind de după rulotă şi ascunzîndu-se după calul care mai stătea încă în picioare. Apoi a păşit într-o parte, alb la faţă ca un cearşaf murdar, şi l-a nimerit pe şofer cu Luger-ul său mare, pe care-l ţinea cu ambele mîini. Apoi a tras de două ori pe deasupra negrului, în timp ce se îndrepta spre el, iar a treia oară a nimerit prea jos.

Lovise un cauciuc, pentru că am văzut un vîrtej de praf ridicîndu-se din cauza aerului care ieşea, iar cînd a ajuns la vreo trei metri, negrul l-a nimerit în burtă cu ceea ce trebuie să fi fost ultimul glonţ din arma sa, pentru că l-am văzut aruncînd-o, şi bătrînul Pancho a căzut greoi, cu faţa-n jos. Încerca să se ridice, ţinîndu-şi în continuare Luger-ul în mîini, numai că nu reuşea să-şi salte capul, şi negrul a luat arma şoferului, care zăcea sprijinită de roata maşinii, şi i-a zburat creierii. Mare figură, negru'.

Am luat o gură scurtă din prima sticlă pe care am găsit-o deschisă, şi nici azi n-aş şti să-ţi spun ce era în ea. Toată chestia asta mă făcea să mă simt destul de rău. M-am strecurat pe după bar pînă-n bucătăria din spate şi de acolo am ieşit afară. Am ocolit piaţa fără să arunc măcar o privire către mulţimea care se strîngea repede în faţa cafenelei, am ieşit pe poartă şi m-am dus direct la docuri, unde am urcat la bord.

Tipul care închiriase vasul mă aştepta pe punte. I-am povestit ce se întîmplase.

— Şi Eddy unde-i? mă-ntreabă tipu' ăsta, Johnson.

— Nu l-am mai văzut după ce au început împuşcăturile.

— Crezi că l-or fi nimerit?

— Nici gînd. Îţi zic, singurele gloanţe care au ajuns în cafenea s-au dus în sticlele de pe raft. Asta s-a întîmplat în timp ce maşina venea în spatele lor. Atunci l-au împuşcat pe primul tip, în dreptul vitrinei. Maşina a venit dintr-un unghi cam aşa...

— Pari al dracu' de sigur de ce zici.

— Păi am urmărit tot ce s-a întîmplat.

Apoi, ridicîndu-mi privirea, l-am văzut pe Eddy venind, şi părea mai înalt şi mai împrăştiat ca oricînd. Mergea azvîrlindu-şi mîinile şi picioarele aiurea, în toate părţile.

— Uite-l.

Eddy arăta destul de rău. Nu arăta el niciodată prea bine dimineaţa, da' acum arăta chiar rău.

— Unde ai fost? îi zic.

— Eram pe podea.

— Ai putut să vezi ceva? îl întreabă Johnson.

— Să nu mai vorbim de asta, domnu' Johnson. Mi se face rău doar cînd mă gîndesc.

— Mai bine ai bea ceva, îi spune. Ce facem, ieşim? mă întreabă apoi pe mine.

— Asta dumneavoastră hotărîţi.

— Cum se-anunţă ziua?

— Cam ca ieri. Poate ceva mai bine.

— Atunci să ieşim.

— Bine, doar să vină tipu' cu momeala.

Gagiu' ăsta pescuia cu noi de trei săptămîni şi încă nu văzusem vreun ban de la el, în afară de o sută de dolari pe care mi-i dăduse ca să-l plătesc pe consul, să n-avem probleme, şi cu care să mai iau nişte viermi şi să pun benzină înainte de a ieşi. Eu ofeream toate instalaţiile necesare, iar el închiriase vasul cu treişcinci de dolari pe zi. Dormea la un hotel şi venea pe vas în fiecare dimineaţă. Eddy dăduse de tip, aşa c-a trebuit să-l iau şi pe el. Ii dădeam patru dolari pe zi.

— Trebuie să-i bag nişte benzină, îi spun lui Johnson.

— Bine.

— Îmi trebuie nişte bani.

— Cît?

— Păi trei litri înseamnă douăşopt de cenţi. Şi ar trebui să bag vreo sută douăj' de litri. Asta face unşpe dolari şi douăj' de cenţi.

Scoate cinşpe dolari.

— Din restu' vreţi să luăm bere şi gheaţă?

— Alea lasă-le. Restu' intră la ce-ţi datorez.

Mă gîndeam că-i cam mult să-l las aşa trei săptămîni, da' dac-avea de unde să-mi dea banii, ce mai conta? În orice caz, ar fi trebuit să-mi plătească în fiecare săptămînă. Da' lăsam şi cîte-o lună, şi la sfîrşit tot îmi luam banii. Eu eram de vină că-i lăsam aşa, da' la-nceput mă bucuram şi numai să văd vasu' pus la treabă. Abia în ultimele cîteva zile începuse să mă cam calce pe nervi treaba asta, da' mi-era teamă să-i zic ceva ca să nu se supere pe mine. Dacă avea de unde să-mi plătească, cu cît mergea mai mult, cu atît mai bine.

— Vrei o bere? mă-ntreabă deschizînd cutia.

— Nu, mulţumesc.

Tocmai atunci a apărut şi negrul pe care-l angajasem s-aducă momeala, şi i-am spus lu' Eddy să se pregătească să-i dăm drumu' pe apă.

Negrul a urcat cu momeala şi am pornit, în timp ce el fixa nişte scrumbii, le trecea cîrligul prin gură, apoi îl scotea prin branhii, le despica într-o parte şi apoi scotea cîrligul pe partea cealaltă, le lega botul pe fir şi apoi înnoda bine cîrligul ca să nu alunece, şi-n felul ăsta momeala aluneca aşa cum trebuia, fără să se-nvîrtească.

Tipu' era un negru adevărat, deştept şi melancolic; avea nişte mărgele voodoo albastre prinse la gît pe sub cămaşă şi purta pe cap o pălărie veche de paie. Ce-i plăcea să facă mai mult şi mai mult cînd se afla pe vas era să doarmă şi să citească ziarele. Da' ştia să prindă ca lumea momeala şi, în plus, era rapid.

— Căpitane, dumneata nu ştii să prinzi momeala aşa? mă-ntreabă Johnson.

— Ba da, domnule.

— Păi şi-atunci ce te mai încurci şi cu negru'?

— O să-nţelegeţi cînd o să dăm de peştii ăi mari.

— Păi care-i treaba?

— Negru' poa' s-o facă mai repede decît mine.

— Eddy nu poate?

— Nu, domnule.

— Mie mi se pare o cheltuială care nu-i necesară.

Îl plătea cu un dolar pe zi şi negru' o ţinea-ntr-un chef în fiecare noapte. II vedeam deja că i se face somn.

— Avem nevoie de el, i-am spus.

Trecuserăm deja de vasele mici ancorate în faţă la Cabanas şi de schifurile care pescuiau mihalţi în adînc pe lîngă Morro, şi am îndreptat vasul spre marginea îngustă şi întunecată a golfului. Eddy a scos două muşte, iar negrul prinsese deja momeli în trei undiţe.

Curentul era din ce în ce mai repede şi, cum ne apropiam de margine, îl puteam vedea curgînd roşiatic, punctat de viituri. Dinspre est adia o briză uşoară şi am văzut o mulţime de peşti zburători, din ăia mari care atunci cînd o luau contra curentului semănau cu Lindbergh în fotografia făcută cînd traversa Atlanticul.

Peştii ăştia zburători mari sînt cel mai bun semn din lume. Cît vedeai cu ochii, apa era acoperită cu petice de sargase de un galben pal. Asta însemna că fluxul a început deja; şi mai erau şi nişte păsări care se agitau deasupra unui banc de ton. Se vedeau cînd săreau din apă — erau doar toni din ăia mici, la vreo nouă sute de grame.

— Poţi să lansezi oricînd eşti gata, i-am spus lui Johnson.

Şi-a pus centura şi hamurile şi a lansat undiţa mare, cu o mulinetă Hardy şi şase sute de metri de gută de treişase. M-am uitat în spate şi am văzut că momeala luneca bine, săltînd uşor pe valuri; muştele se scufundau şi apoi apăreau din nou la suprafaţă. Aproape atinseserăm viteza care ne trebuia şi am îndreptat vasul spre curent.

— Pune undiţa în lăcaşul de pe scaun, şi n-o să mai fie atît de grea, i-am spus. Şi scoate-i piedica, să-i laşi loc de manevră cînd muşcă. Dacă muşcă şi te prinde cu piedica pusă, te aruncă de pe punte.

Zilnic trebuia să-i spun aceleaşi lucruri, dar nu mă deranja. Din cincizeci de clienţi nu prinzi decît unul care să ştie cum să pescuiască. Şi chiar atunci cînd ştiu, tot sînt aiuriţi de cele mai multe ori şi vor să folosească gută prea subţire ca să ţină ceva mare.

— Cum ţi se pare c-o să fie ziua asta?

— Mai bine de-atît nu se poate, i-am spus. Chiar că era o zi frumoasă.

L-am lăsat pe negru la timonă şi i-am spus să meargă spre est pe marginea curentului, iar eu m-am dus în spate, unde Johnson îşi privea momeala purtată pe valuri.

— Vrei să mai arunc o undiţă? îl întreb.

— Nu cred. Vreau să-mi prind singur peştele, şi tot singur să mă lupt cu el şi să-l scot.

— Bine. Vrei să lanseze Eddy şi să ţi-o dea dacă muşcă ceva, ca să-l prinzi singur?

— Nu. Prefer să am o singură undiţă-n apă.

— Bine.

Negrul conducea mai departe vasul în larg şi mi-am dat seama că văzuse un banc de peşti zburători sărind din apă, undeva mai în faţă. Dacă mă uitam înapoi vedeam Havana, frumoasă în lumina soarelui, şi o navă care tocmai ieşea din port, dincolo de Morro.

— Cred că-i posibil să vă luptaţi cu unu' mare azi, domnule Johnson.

— Ar fi şi timpul. De cît timp pescuim?

— Azi se fac trei săptămîni.

— Asta chiar că-i mult.

— Sunt nişte peşti mai ciudaţi. Nu dai de ei pînă n-apar. Da' cînd vin, vin cu grămada. Şi n-a fost dată să nu fi apărut. Dacă n-apar acum, nu mai apar deloc. Luna e exact în faza în care trebuie. Avem un curent perfect şi se pare că briza o să fie bună.

— Erau unii mai mici cînd am ieşit prima oară.

— Da. Păi, cum v-am zis. Cei mici încep să se rărească şi pe urmă dispar de tot cînd trebuie să apară ăia mari.

— Voi, ăştia, căpitanii de pe vasele de-nchiriat, aveţi mereu aceleaşi replici. Fie-i prea devreme sau prea tîrziu, fie nu-i vîntul bun sau nu-i luna în faza care trebuie. Da' banii îi luaţi oricum.

— Ei, îi zic, partea proastă e că aşa şi e de obicei, prea devreme sau prea tîrziu, şi de cele mai multe ori bate vîntul aiurea. Şi cînd vine cîte-o zi perfectă, stăm la mal fără clienţi.

— Da' crezi că azi o s-avem o zi bună?

— Ei, în ce mă priveşte, am avut deja parte de destulă acţiune pe ziua de azi. Da' pun pariu că dumneavoastră o s-aveţi noroc cît cuprinde.

— Sper.

Am oprit vasul şi l-am lăsat să plutească. Eddy s-a dus în faţă şi s-a întins. Eu stăteam în picioare ca să văd dacă iese vreo coadă din apă. Negrul aţipea din cînd în cînd, aşa că mă uitam şi la el. Pun pariu c-avea nişte nopţi nebune.

— Căpitane, ai vrea, te rog, să-mi aduci o bere? mă-ntreabă Johnson.

— Sigur, domnule, îi spun şi-mi bag mîna-n gheaţă ca să scot una rece.

— Tu nu vrei una?

— Nu, domnule. Aştept pînă diseară. Deschisesem sticla şi tocmai i-o întindeam cînd am văzut un peşte mare şi maro, cu un harpon înfipt în el, mai lung decît braţele întinse ale unui om; l-am văzut ieşind din apă şi repezindu-se la scrumbia din undiţă. Era gros cît un buştean.

— Slăbeşte-o! îi strig.

— Păi n-a prins-o, răspunde Johnson.

— Atunci ţine-o ca s-o prindă.

Se repezise din adînc şi n-o nimerise. Ştiam c-o să mai încerce o dată.

— Pregăteşte-te s-o slăbeşti imediat ce-o apucă. Apoi l-am văzut cum vine din nou pe sub apă. I se vedeau înotătoarele deschise ca nişte aripi purpurii şi dungile roşii de pe solzii maro. Se ridica precum un submarin, şi înotătoarea de pe spinare a ieşit la suprafaţă, despicînd apa. Apoi a ieşit chiar în spatele momelii, şi acum i se vedea şi harponul lung bălăbănindu-se deasupra apei.

— Lasă-i momeala-n gură, îi zic.

Johnson şi-a luat mîna de pe mînerul mulinetei, care a început să vîjîie, şi bătrînul peşte-spadă s-a întors şi s-a scufundat; l-am văzut strălucind ca argintul, cît era de lung, cînd s-a-ntors în poziţie normală, îndreptîndu-se rapid spre mal.

— Trage puţin piedica, îi spun. Nu mult. A început să tragă de mulinetă.

— Nu prea mult, îi zic.

Vedeam că firul începuse să se-ncline.

— Şi-acu' trage tare piedica şi loveşte-l. Tre' să-l loveşti. Oricum o să sară.

Johnson trage piedica şi se-ntoarce la undiţă.

— Loveşte-l. Înfige-i-l bine. Trage-i-o ca lumea.

I-a tras-o destul de tare încă de vreo două ori şi apoi undiţa s-a îndoit şi mulineta a început să scîrţîie şi bum! iată-l ieşind, făcînd o săritură lungă şi dreaptă, argint strălucind în soare şi stropind în jur ca un cal aruncat de pe o stîncă.

— Slăbeşte piedica, i-am spus.

— S-a dus.

— S-a dus pe dracu'. Slăbeşte piedica, repede. Firul s-a curbat şi, a doua oară cînd a sărit, peştele era la pupă şi se îndepărta în larg. Apoi a apărut din nou, aruncînd în jur stropi înspumaţi, şi am văzut cum cîrligul i se înfipsese-n colţul gurii. Dungile i se vedeau clar. Era un peşte frumos, de un argintiu strălucitor acum, străbătut de dungi purpurii şi gros cît un buştean.

— S-a dus, a zis Johnson. Firul atîrna moale.

— Mulinează, i-am spus. E prins bine. Porneşte toate motoarele şi du-te spre el! i-am strigat negrului.

Şi-apoi a sărit o dată, de două ori, ţeapăn ca o prăjină, ieşind din apă cît era de lung, sărind direct către noi şi aruncînd trîmbe înalte de apă de cîte ori se prăbuşea. Firul s-a întins şi am văzut că se-ndrepta din nou spre ţărm, după care s-a întors.

— De-acum îşi face turele, zic. Dacă se prinde şi mai tare ne luăm după el. Nu trage piedica prea tare. Avem destul fir.

Bătrînul peşte se-ndrepta spre nord-vest, cum fac toţi peştii mari, şi, frăţioare, ce se mai prinsese. Începuse să facă plonjoane lungi şi stropea înjur ca o barcă cu motor. Ne-am luat după el şi, după ce am întors vasul, am menţinut sfertul de kilometru dintre noi. Eu eram la timonă şi tot strigam la Johnson să nu tragă piedica prea tare şi să mulineze repede. Deodată am văzut o smucitură-n undiţa lui şi firul s-a înmuiat. N-ar fi părut moale dacă nu-l vedeai sub apă, pe la mijloc. Da' eu ştiam despre ce-i vorba.

— S-a dus, i-am spus.

Peştele continua să sară, şi a sărit pînă ce l-am pierdut din ochi. Chiar că era un peşte frumos.

— II simt cum trage, zice Johnson.

— Simţi greutatea firului, atît.

— Abia pot să mulinez. Poate-a murit.

— Uite-l, îi zic. Sare-n continuare.

Se vedea în larg, la vreo opt sute de metri, stropind încă înjur. Am pus mîna pe piedică. O strînsese tare. Nu mai aveai de unde să laşi fir. Normal că se rupsese.

— Nu ţi-am zis să nu tragi tare piedica?

— Da' tot trăgea fir.

— Şi?

— Păi, şi-am strîns-o.

— Ascultă-mă, i-am spus. Dacă nu le laşi destul fir cînd se agaţă în halu' ăla, e şi normal să-l rupă. Nu există gută aşa de tare ca să-i ţină. De-aia trebuie să le laşi fir. Aia de-i prind pentru comerţ nu poa' să-i ţină nici cu harponu'. Ce tre' să facem noi e să-i urmărim cu barca pînă îşi fac turele, ca să nu te ia cu totu'. După ce-şi termină turele sînt înmuiaţi cît să poţi pune piedica şi să mulinezi.

— Zici că dacă nu s-ar fi rupt l-aş fì prins?

— Ai fi avut o şansă.

— N-ar fi putut s-o ţină prea mult aşa, nu?

— Poa' să facă o grămadă de alte lucruri. Lupta începe abia după ce-şi termină turele.

— Păi, hai să prindem unu'.

— Tre' să strìngi firu' întîi.

Prinseserăm şi pierduserăm peştele ăla fără să-l trezim pe Eddy din somn. Şi-acum bătrînu' Eddy venea spre pupă :

— Ce s-a-ntîmplat? întreabă.

Eddy era odată folositor pe un vas, asta înainte să se apuce de băut, dar acum nu mai era bun la nimic. II priveam cum stătea acolo, înalt şi cu obrajii supţi, cu gura atîrnîndu-i şi cu nişte chestii albe pe la colţul ochilor; avea părul decolorat de soare. Mi-am dat seama imediat că s-a trezit ahtiat după ceva de băut.

— Mai bine-ai lua o bere, îi zic. Scoate o sticlă din ladă şi o bea.

— Ei, domnu' Johnson, spune el, ere' că mai bine m-aş culca la loc. Mulţumesc mult pentru bere, domnule.

Mare figură, Eddy. Peştii nu mai contau pentru el. Ei, pe la prînz am mai prins unu' şi a scăpat şi ăla. Cîrligu' s-a ridicat vreo nouă metri în aer cînd l-a scuipat.

— Acum cu ce-am mai greşit? întreabă Johnson.

— Cu nimic, îi zic. Atît că l-a scuipat.

— Domnu' Johnson, zice Eddy, care se trezise ca să mai bea o bere, domnu' Johnson, aveţi ghinion, asta-i tot. Acu' poate o s-aveţi noroc la femei. Ce ziceţi, ieşim diseară?

După care s-a dus înapoi în spate să se-ntindă.

Pe la patru, cînd ne întorceam cu soarele-n spate spre mal, împotriva curentului care se deplasa ca printr-un jgheab, cel mai mare peşte-spadă pe care l-am văzut în viaţa mea a muşcat la Johnson. Puseserăm o nadă artificială cu care prinseserăm nişte ton, şi negrul îl agăţase pe unul ca momeală. Mergea destul de greu, dar stropea în jur. Johnson scosese mulineta din harnaşament ca să-şi poată pune undiţa peste genunchi, pentru că-i obosiseră braţele tot ţinînd-o pe poziţie. Şi pentru că obosise să ţină piedica la mulinetă, o desfăcuse cînd nu mă uitam. Habar n-aveam c-o desfăcuse. Nu-mi plăcea cum ţinea undiţa, dar nici să-l cicălesc întruna nu-mi făcea plăcere. Şi, pe lîngă asta, fără piedică firul putea să se tot ducă, aşa că nu era nici un pericol. Dar nu aşa se pescuieşte ca lumea.

Eram la timonă şi trăgeam pe marginea curentului înspre fabrica aia veche de ciment unde apa se adînceşte atît de aproape de mal şi face un fel de vîrtej, unde găseşti momeală cu duiumul. Şi-atunci s-a înălţat o trîmbă de apă, ca şi cum o bombă ar fi explodat în adînc, şi am apucat să văd spada, ochiul, fălcile deschise şi capul uriaş, negru-purpuriu, al unui peşte-spadă negru. Înotătoarea superioară îi ieşise cu totul din apă, înaltă cît catargul unei bărci, şi i-am putut vedea botul, cît era de lung, cînd s-a repezit la ton. Era mare cît o bîtă de baseball şi un pic înclinat, iar atunci cînd a apucat momeala a despărţit apele larg. Avea spinarea solidă, de un negru purpuriu, şi ochii mari cît un castron. Era uriaş. Pun pariu c-avea vreo patru sute cincizeci de kile.

Am ţipat la Johnson să-i lase fir, dar pînă s-apuc să scot un cuvînt l-am văzut săltat de pe scaun de parcă ar fi fost tras pe scripeţi şi am apucat să mai văd cum se ţine doar o secundă de undiţa care s-a îndoit ca un arc, şi apoi minerul l-a lovit în burtă şi toate uneltele au zburat peste bord.

Strînsese piedica şi, cînd peştele muşcase, îl ridicase cu totul din scaun, aşa că scăpase undiţa. Pînă atunci o ţinuse-n poală, cu un picior aşezat peste mîner. Dacă nu şi-ar fi dat jos curelele, l-ar fi tras şi pe el.

Am oprit motorul şi m-am întors la pupă. Stătea în fund şi îşi ţinea mîinile pe burtă, unde-l lovise minerul undiţei.

— Cred că-i destul pentru azi, i-am spus.

— Ce era?

— Un peşte-spadă negru.

— Cum s-a întîmplat asta?

— Gîndeşte-te şi tu. Pe mulinetă am dat două sute cincizeci de dolari. Acum face mai mult. Undiţa m-a costat patruşcinci. Firul de treişase avea puţin sub şase sute de metri.

Exact atunci s-a găsit Eddy să-l bată pe spate.

— Asta e, domnu' Johnson, pur şi simplu n-aveţi noroc. Ştiţi, n-am mai văzut aşa ceva în viaţa mea.

— Mai taci din gură, beţivule, mă răstesc la el.

— Vă zic, domnu' Johnson, continuă Eddy, e cel mai rar incident pe care l-am văzut în viaţa mea.

— Ce poţi să-i faci unui peşte ca ăsta? întreabă Johnson.

— Păi, dumneata cu aşa ceva voiai să te lupţi de unu' singur, îi zic.

Eram destul de enervat.

— Sunt prea mari, spune el. Ar fi un chin.

— Ascultă-mă, îi zic. Un peşte ca ăsta te-ar omorî.

— Da' sînt tipi care îi prind.

— Da, tipii care îi prind ştiu să pescuiască. Da' să nu crezi că nu-i un chin şi pentru ei.

— Am văzut odată o fotografie cu o fată care prinsese unul.

— Sigur. Pescuind de pe loc. A înghiţit momeala, aşa că au tras de el pînă i-au scos stomacu' şi l-au făcut să iasă la suprafaţă şi să moară. Eu vorbeam de cum e să te lupţi cu ei şi să-i plimbi, cînd au cîrligul în gură.

— Ei, zice domnul Johnson, sînt prea mari. Dacă nu-i distractiv, de ce să te mai apuci s-o faci?

— Aşa este, domnu' Johnson, se bagă şi Eddy. Dacă nu-i distractiv, de ce s-o faci? Ascultaţi la mine, domnu' Johnson. Aţi pus punctul pe i. Dacă nu-i distractiv de ce s-o mai faci?

Eram încă tulburat de peştele ăla şi îmi părea destul de rău pentru unelte, aşa că nu puteam să stau să-i ascult. I-am spus negrului să-ndrepte vasul spre Morrò. Nu le-am zis nimic, şi uite-i cum stăteau pe şezlonguri, Eddy cu o bere-n mînă şi Johnson cu alta.

— Căpitane, îmi zice Johnson după un timp, eşti drăguţ să-mi faci un highball?

I-am făcut fără să comentez şi pe urmă mi-am făcut şi mie unu' ca lumea. Mă gîndeam că Johnson ăsta pescuia de cinşpe zile, ajunge în cele din urmă să agate un peşte pe care un pescar l-ar urmări şi un an de zile, îl pierde, îmi pierde uneltele, se face de rîs şi pe urmă stă şi bea cu un beţiv, complet mulţumit de sine.

Cînd am ajuns la docuri şi am văzut că negrul aştepta, am întrebat :

— Ieşim mîine?

— Nu cred, răspunde Johnson. M-am săturat de pescuitu' ăsta.

— Păi, să-l plăteşti pe negru şi să-i dăm drumu'?

— Cit trebuie să-i dau?

— Un dolar. Dacă vrei, poţi să-i laşi şi un bacşiş. Aşa că Johnson i-a dat un dolar şi patruj' de cenţi cubanezi.

— Ce-i cu ăştia? mă-ntreabă negrul arătîndu-mi monedele.

— Un bacşiş, i-am spus în spaniolă. Eşti liber. De aia ţi i-a dat.

— Deci să nu mai vin mîine?

— Nu.

Aşa că-şi ia negru' ghemul de sfoară cu care prinde momeala şi ochelarii de soare, îşi pune pălăria de pai şi pleacă fără să zică la revedere sau ceva de genu' ăsta. Era un negru care nu prea dădea doi bani pe nici unu' dintre noi.

— Domnule Johnson, cînd vreţi să ne încheiem socotelile? îl întreb.

— Dimineaţă mă duc la bancă şi după-amiază putem să ne ocupăm de asta.

— Ştiţi cîte zile aveţi de plătit?

— Cinşpe.

— Nu. Cu ziua de azi se fac şaişpe şi cu cîte o zi dus-întors vin optişpe. Şi mai punem şi undiţa, mulineta şi guta de azi.

— Uneltele sînt treaba dumitale.

— Nu, domnule. Nu cînd le pierzi aşa cum le-ai pierdut dumneata.

— Păi am plătit în fiecare zi ca să le închiriez. Aşa că-s treaba ta.

— Nu, domnule. Dacă ar fi rupt-o un peşte şi dumneata n-aveai nici o vină, ar fi fost altă discuţie. Dar dumneata ai pierdut tot echipamentul pentru că ai fost neglijent.

— Peştele mi l-a smuls din mîini.

— Pentru că trăseseşi piedica şi pentru că undiţa nu era pusă în suportul ei.

— N-ai de ce să mă pui să plătesc pentru asta.

— Dacă ai închiria o maşină care s-ar prăbuşi de pe o stîncă, nu crezi c-ar trebui să plăteşti pentru ea?

— Nu şi dac-aş fi fost în ea, răspunde Johnson.

— Bună glumă, domnu' Johnson, zice Eddy. Te-ai prins, căpitane, nu-i aşa? Dac-ar fi în ea ar muri. Şi atunci n-ar mai trebui s-o plătească. Tare gluma.

Nu l-am băgat în seamă pe beţiv:

— Aveţi să-mi daţi două sute nouăşcinci de dolari pentru undiţă, mulinetă şi gută, i-am spus lui Johnson.

— Ei, asta nu-i o chestie în regulă. Dar, dacă ţii morţiş, hai să împărţim costurile.

— N-am cum să iau altă undiţă şi altă mulinetă cu mai puţin de trei sute şaizeci. Nu vă cer să-mi plătiţi firul. Un peşte ca ăla ar putea să vi-l tragă pe tot şi n-aţi fi vinovat cu nimic. Dac-ar fi altcineva cu noi în locul beţivului ăstuia v-ar spune cît de cinstit sînt cu dumneavoastră. Ştiu că par o grămadă de bani, da' şi pe mine m-au costat tot atît. Nu poţi pescui pe ocean dacă nu-ţi cumperi cele mai bune instrumente.

— Domnu' Johnson, el zice că-s beţiv. Oi fi. Da' vă zic că are dreptate. Are dreptate şi e rezonabil cu ce cere.

— Nu vreau să vă fac dificultăţi, spune Johnson în cele din urmă. O să plătesc, chiar dacă nu-s de acord. Deci am de plătit optişpe zile a cîte treişcinci de dolari şi două sute nouăşcinci în plus.

— Mi-aţi dat o sută. O să vă fac o listă cu cheltuielile şi o să scad viermii care au mai rămas. Şi ce-aţi mai luat ca provizii pentru ieşiri.

— Pare corect, aprobă Johnson.

— Ascultaţi la mine, domnu'Johnson, zice Eddy. Dac-aţi şti cît se cere unui străin în mod normal, v-aţi da seama c-a fost mai mult decît rezonabil. Ştiţi cum v-a tratat? Excepţional, aşa v-a tratat. Căpitanul vă tratează de parcă i-aţi fi mamă.

— Mîine mă duc la bancă şi după-amiază trec pe la voi. Poimîine o să plec cu vaporul.

— Vă puteţi întoarce cu noi, ca să nu mai plătiţi vaporul.

— Nu. Aşa ajung mai repede.

— Bine, i-am spus. Bem ceva?

— Da, mi-a răspuns Johnson. N-aţi rămas supărat, nu?

— Nu, domnule.

Aşa că ne-am dus toţi la pupă şi-am băut cîte-un highball.

A doua zi m-am tot învîrtit pe lîngă vas, i-am schimbat uleiul şi m-am ocupat de una, de alta. La prînz m-am dus în oraş şi am mîncat la nişte gălbejiţi, un loc unde puteai să mănînci ca lumea cu patruj' de cenţi, şi pe urmă am cumpărat nişte chestii pe care să le duc acasă nevestei şi celor trei fete. Ştii tu, parfum, nişte evantaie şi vreo doi piepteni din ăia care se prind în păr. După aia m-am oprit la barul lui Donovan să beau o bere şi să mai vorbesc cu bătrînu', şi pe urmă m-am dus pe jos spre docurile din San Francisco, oprindu-mă de vreo trei-patru ori să mai beau o bere. I-am făcut cinste lui Frankie cu încă vreo două, la Cunard, şi cînd am venit pe vas mă simţeam destul de bine. Mai aveam doar patruj' de cenţi. Frankie a urcat cu mine şi, cît l-am aşteptat pe Johnson, am mai băut vreo două beri din cutia frigorifică.

Eddy nu se arătase la faţă toată ziua, da' ştiam că mai devreme sau mai tîrziu tot trebuie să apară, cînd nu mai poate să bea pe datorie. Donovan îmi spusese că băuse pe credit la el noaptea trecută, cu Johnson. Aşteptam şi începusem deja să mă-ntreb dacă Johnson o să mai apară. Lăsasem vorbă la docuri să urce pe punte şi să m-aştepte, dar mi-au zis că nu trecuse pe-acolo. Totuşi, mă gîndeam c-o fi stat pînă tîrziu noaptea trecută şi probabil nu s-o fi trezit pînă la prînz. Băncile erau deschise pînă la trei şi jumătate. Am văzut avionul înălţîndu-se şi pe la cinci şi jumătate terminasem cu simţitul bine şi eram chiar îngrijorat.

La şase l-am trimis pe Frankie la hotel să vadă dacă Johnson mai e acolo. încă mai credeam c-ar putea fi pe afară, să se distreze, sau c-o fi la hotel şi-i e prea rău ca să iasă. Am tot aşteptat pînă s-a făcut tîrziu. Mă-ngrijorasem rău, pentru că-mi datora opt sute douăşcinci de dolari.

Frankie era plecat de mai mult de juma' de oră. Cînd l-am văzut întorcîndu-se mergea repede şi dădea din cap.

— A plecat cu avionul, mi-a zis.

Bine. Aşa, deci. Consulatul era închis. Mai aveam patruj' de cenţi şi, oricum, probabil că de-acum avionul era deja în Miami. Nu puteam nici măcar să trimit o telegramă. Marele domnu' Johnson. Eu eram de vină. Ar fi trebuit să fiu mai atent.

— Ei, i-am spus lui Frankie, acu' am putea măcar să bem o bere rece. Domnu' Johnson le-a cumpărat.

Mai erau trei sticle de Tropical.

Lui Frankie îi părea la fel de rău ca şi mie. Nu ştiu cum de se putea aşa ceva, dar aşa părea. Mă tot bătea pe spate şi dădea din cap.

Aşa, deci. Eram lefter. Pierdusem cinci sute treij' de dolari pe curse şi instrumente de trei sute cincizeci pe care nu aveam cu ce să le înlocuiesc. Ce s-ar mai bucura unii din gaşca de la docuri, mă gîndeam. Cîţiva scoicari o să fie în mod sigur fericiţi. Şi doar cu o zi înainte refuzasem trei mii de dolari ca să-i duc pe cei trei străini. Oriunde, doar să-i scot din ţară.

Bine, şi-acu' ce trebuia să fac? Nu puteam să duc vreun transport, pentru că îmi trebuiau bani ca să cumpăr băutura şi, oricum, nu se mai cîştiga din asta. Oraşul e plin de băutură adusă şi nimeni nu mai cumpără. Da' să fiu al dracu' dac-aveam să mă duc lefter acasă şi să fac foamea toată vara în oraşu' ăla. Şi mai era şi familia. Plătisem deja autorizaţia cînd venisem în port. De obicei plăteşti unui agent în avans şi el te trece pe o listă, iar cînd pleci te şterge. La dracu', n-aveam nici măcar bani de benzină. Chiar că mă fripsesem. Marele domnu' Johnson.

— Tre' să duc ceva, Frankie, i-am spus. Tre' să fac nişte bani.

— Să mă interesez.

Frankie se-nvîrte prin port şi face fel de fel de munci ciudate, e cam surd şi bea prea mult în fiecare noapte. Da' n-ai văzut în viaţa ta un tip mai loial şi cu o inimă mai mare. II ştiam de cînd începusem să fac transporturi. M-ajuta de multe ori să încarc. Pe urmă, cînd m-am apucat să fac curse şi am început afacerea cu pescuitul de peşti-spadă în Cuba, îl vedeam deseori prin docuri şi pe la cafenele. Părea cam prost şi de obicei zîmbea în loc să vorbească, da' asta pentru că-i surd.

— Ai transporta orice? mă-ntreabă Frankie.

— Sigur. De-acu' nu mai am de ales.

— Orice?

— Sigur că da.

— Să văd. Unde te găsesc?

— La Perla, i-am spus. Trebuie să mănînc ceva.

La Perla mănînci bine cu douăşcinci de cenţi. Orice fel din meniu e zece cenţi, în afară de supă, care-i cinci. M-am dus pînă acolo cu Frankie, eu am intrat, iar el a mers mai departe. Înainte să plece mi-a strîns mîna şi m-a mai bătut o dată pe spate:

— Nu-ţi face griji. La Frankie mult politică. Mult afaceri. Mult băutură. Niciun ban. Da' prieten bun. Nu-ţi face griji.

— La revedere, Frankie. Nici tu să nu-ţi faci.

Am intrat la Perla şi m-am aşezat la o masă. Inlocuiseră vitrina în care se trăsese şi puseseră la loc rafturile. Erau mulţi tipi care beau la bar, şi unii dintre ei mîncau. La o masă începuseră deja să joace domino. De cinşpe cenţi mi-am luat o supă de fasole şi o friptură cu cartofi fierţi. Cu o sticlă de bere Hatuey am ajuns la douăşcinci de cenţi. Cînd l-am întrebat pe chelner despre împuşcături, n-a vrut să zică nimic. Erau speriaţi cu toţii.

După ce am terminat de mîncat m-am lăsat pe spate şi mi-am aprins o ţigară; eram îngrijorat ca dracu'. Apoi l-am văzut pe Frankie intrînd şi pe încă unu' în spatele lui. Gălbejiţi, m-am gîndit. Deci avem o afacere cu gălbejiţi.

— El este domnu' Sing, îmi spune Frankie zîmbind. Se descurcase repede, şi ştia asta.

— Îmi pare bine să vă cunosc, zice domnul Sing. Domnul Sing era cam cea mai spilcuită chestie pe care-am văzut-o-n viaţa mea. Era clar un chinez, însă vorbea ca un englez şi purta un costum alb cu o cămaşă de mătase, o cravată neagră şi o panama din aia de o sută douăşcinci de dolari.

— Beţi o cafea, nu? mă-ntreabă.

— Dacă beţi şi dumneavoastră.

— Sigur, cu plăcere. Sîntem singuri aici, da?

— In afară de toţi ceilalţi din bar.

— Asta nu-i o problemă. Aveţi un vas?

— O sută şaişpe metri. Motor Kermath de o sută de cai.

— Oh, face domnul Sing. Credeam că-i cu pînze.

— Poate transporta două sute şaişcinci de lăzi fără să fie încărcat la maximum.

— Aţi fi dispus să faceţi un transport pentru mine?

— In ce condiţii?

— Nici măcar nu trebuie să mergeţi dumneavoastră. Fac eu rost de un căpitan şi un echipaj.

— Nu. Unde merge vasul meu merg şi eu.

— Înţeleg, zice domnul Sing. Vrei să ne laşi singuri? îi spune apoi lui Frankie.

Frankie îl privea cu acelaşi interes şi-i zîmbea.

— E surd, îi zic. Şi nu prea înţelege engleza.

— Înţeleg. Dumneavoastră vorbiţi spaniola. Spuneţi-i să ne lase puţin.

I-am făcut un semn lui Frankie cu degetul. S-a ridicat şi s-a dus la bar.

— Dumneavoastră nu vorbiţi spaniola? îl întreb.

— A, ba da, răspunde domnul Sing. Acum, spuneţi-mi, în ce circumstanţe aţi... ce v-ar face să luaţi în considerare...

— Sunt lefter.

— Înţeleg. Aveţi vreo datorie legată de vas? Pot apărea probleme?

— Nu.

— Foarte bine. Cîţi dintre nefericiţii mei compatrioţi ar putea găsi loc pe vasul dumneavoastră?

— Cîţi pot transporta, adică?

— Exact.

— Cît de departe?

— O zi de mers.

— Nu ştiu. O duzină, dacă n-au bagaje.

— N-au bagaje.

— Unde vreţi să-i duc?

— Asta hotărîţi dumneavoastră.

— Adică eu decid unde-i las?

— Destinaţia lor este Tortugas, de unde trebuie să-i preia o goeletă.

— Ascultaţi-mă. La Tortugas e un far, pe cheiul Loggerhead, şi ăla are transmisie radio în ambele direcţii.

— Aşa este. Ar fi, desigur, o mare prostie să-i debarcăm acolo.

— Păi şi-atunci?

— Eu n-am zis decît că destinaţia lor este Tortugas. Âla-i locul în care trebuie să fie ca să poată trece.

— Da.

— Dar dumneavoastră îi debarcaţi unde consideraţi că e mai bine.

— Şi goeleta o să vină la Tortugas ca să-i preia?

— Desigur că nu, spune domnul Sing. Ce prostie.

— Cît îmi daţi pentru fiecare?

— Cincizeci de dolari.

— Nu.

— Şapteşcinci sună mai bine?

— Dumneata cît iei pentru fiecare?

— Ah, dar asta chiar n-are nici o legătură. Vedeţi, există o mulţime de faţete, combinaţii să le zicem, care ţin de treaba mea aceea de a le face rost de bilete. Munca mea nu se termină aici.

— Da, îi spun. Şi eu nu trebuie să fiu plătit pentru treaba mea?

— Vă înţeleg pe deplin. Să zicem, atunci, o sută de dolari pentru fiecare?

— Ascultaţi-mă puţin. Ştiţi cîtă puşcărie fac dacă mă prind?

— Zece ani, zice domnul Sing. Cel puţin. Da' n-aveţi de ce s-ajungeţi la închisoare, dragul meu căpitan. Riscaţi o singură dată cînd îi urcaţi la bord. Restul depinde de discreţia dumneavoastră.

— Şi dacă se întorc pe capu' dumneavoastră?

— Asta se rezolvă simplu. O să le spun că dumneavoastră m-aţi trădat. Le returnez o parte din bani şi-i urc pe vas. Desigur, ei sînt pe deplin conştienţi că este vorba despre un voiaj dificil.

— Şi-n ce mă priveşte?

— Cred că ar trebui să trimit vorbă la consulat.

— Înţeleg.

— O mie două sute de dolari, domnule, asta nu-i o sumă de dispreţuit în ziua de azi.

— Cînd iau banii?

— Două sute cînd cădem de acord şi o mie la îmbarcare.

— Şi dacă plec cu ăia două sute?

— Atunci n-aş avea ce să vă fac, desigur, îmi spune zîmbind. Dar ştiu că n-aţi face aşa ceva, căpitane.

— Aveţi la dumneavoastră cei două sute?

— Desigur.

— Puneţi-i sub farfurie. I-a pus.

— Bine, i-am spus. Plec dimineaţă şi acostez cînd se lasă întunericul. Acum, unde se face îmbarcarea?

— Ce ziceţi de Bacuranao?

— E-n regulă. E totul aranjat?

— Sigur că da.

— Şi acum, în legătură cu îmbarcarea. Aprindeţi două lumini, una deasupra celeilalte, la promontoriu. Cînd le văd, vin. Veniţi cu o barcă şi îi urcăm din ea. Veniţi în persoană şi-mi aduceţi banii. Pînă nu am banii nu urc pe nimeni.

— Nu. Jumătate din bani cînd începeţi să-i îmbarcaţi şi cealaltă cînd aţi terminat.

— Bine, i-am spus. E o treabă rezonabilă.

— Deci ne-am înţeles?

— Da, aşa cred, i-am răspuns. Fără bagaje şi fără arme. Fără pistoale, cuţite sau lame de ras — nimic. Trebuie să fiu sigur de asta.

— Căpitane, n-aveţi încredere în mine? Nu înţelegeţi că avem interese comune?

— O să vă asiguraţi de treaba asta?

— Vă rog, nu mă faceţi să mă simt prost. Nu pricepeţi că avem aceleaşi interese?

— Bine, i-am spus. La ce oră o să fiţi acolo?

— Înainte de miezul nopţii.

— Bine. Păi, zic că asta-i tot.

— Cum vreţi banii?

— În bancnote de o sută.

S-a ridicat şi l-am urmărit în timp ce ieşea. Frankie i-a zîmbit cînd a trecut pe lîngă el. Chiar că era un chinez spilcuit. Al dracu' chinez.

Frankie a venit la masă:

— Ei? mă-ntreabă.

— De unde-l ştii pe domnul Sing?

— Transportă gălbejiţi. Afacere mare.

— De cînd îl ştii?

— E aici de vreo doi ani. Înainte de el era altu' care-i transporta. L-a omorît cineva.

— Şi pe domnul Sing o să-l omoare cineva.

— Sigur, zice Frankie. De ce nu? Grămadă de afacere mare.

— Ce mai afacere, îi spun.

— Afacere mare. Gălbejiţii transportaţi nu se-ntorc niciodată. Alţi gălbejiţi scriu scrisori, zic totu' e bine.

— Minunat.

— Felu' ăsta de gălbejiţi nu înţeleg scrie. Gălbejiţi care pot scrie, toţi bogaţi. Nimic mîncat. Trăit cu orez. O sută de mii gălbejiţi aici. Doar trei chinezoaice.

— Cum aşa?

— Nu lasă guvern.

— A dracu' situaţie, îi zic.

— Faci afacere el?

— Poate.

— Afacere bună. Mai bună ca politică. Grăma' de bani. Multe afaceri.

— Ia o sticlă de bere.

— Tu nu mai îngrijorezi?

— Sigur că nu, îi zic. Grăma' afacere mare. Foarte recunoscător.

— Bine, zice Frankie şi mă bate pe spate. Face pe mine mai fericit ca orice. Tot ce vreau e tu fericit. Gălbejiţii afacere bună, ă?

— Minunată.

— Face pe mine fericit.

Văzusem că-i gata să izbucnească-n plîns, atît era de fericit că totul se rezolvase, aşa că l-am bătut pe spate. Şi Frankie ăsta...

Dimineaţă la prima oră m-am dus după agent şi i-am zis să-mi facă foile de plecare. Mi-a cerut o listă cu echipajul şi i-am zis că n-am.

— Vrei să traversezi singur, căpitane?

— Exact.

— Păi şi cu colegul tău ce s-a-ntîmplat?

— E-ntr-o beţie, i-am spus.

— E foarte periculos să mergi singur.

— Sînt doar o sută şaij' de kilometri, i-am zis. Crezi că dacă ai un beţiv la bord te ajută cu ceva?

Am traversat portul pînă la docurile Standard Oil şi am umplut ambele rezervoare. Aveau cam şapte sute de litri după ce le-am umplut. Mă enerva să cumpăr atîta cu nouă cenţi litru', da' n-aveam de unde să ştiu pe unde am putea ajunge.

Încă de cînd mă văzusem cu chinezul şi luasem banii începusem să-mi fac griji în legătură cu afacerea asta. Cred că n-am dormit toată noaptea. M-am întors la docurile San Francisco, şi uite că Eddy m-aştepta acolo.

— Sal', Harry, mi-a zis şi mi-a făcut cu mîna.

I-am aruncat frînghia de la pupă şi a urcat repede pe punte mai înalt, mai confuz şi mai beat ca niciodată. Nu i-am zis nimic.

— Ce zici de tipu' ăla, Johnson, s-o şteargă el chiar aşa. Tu mai ştii ceva de el, Harry?

— Dispari. Eşti otravă curată în ce mă priveşte.

— Frăţioare, crezi că mie nu-mi pare rău, la fel cum îţi pare şi ţie?

— Hai, dă-te jos.

Ce-a făcut el a fost să se aşeze într-un şezlong şi să-şi întindă picioarele.

— Am auzit că traversăm azi. Ei, chiar n-are rost s-o mai lungim pe-aici.

— Tu nu mergi nicăieri.

— Ce-ai, Harry? N-are rost să te iei de mine.

— Nu? Dă-te jos.

— Of, calmează-te.

I-am dat una-n faţă, şi atunci s-a ridicat şi a coborît pe doc.

— Eu nu ţi-aş face aşa ceva, Harry.

— N-am de gînd să te mai car şi pe tine degeaba. Atîta tot.

— Bine, şi de ce trebuia să dai în mine?

— Ca să mă iei în serios.

— Şi eu ce să fac? Să rămîn pe-aici şi să fac foamea?

— Faci pe dracu'. îţi găseşti de lucru pe feribot. Poţi să munceşti ca să te poţi întoarce.

— Nu eşti cinstit cu mine.

— Da' tu cu cine-ai fost cinstit, beţivule? Ai vinde-o şi pe mă-ta.

Şi ce-i ziceam era adevărat. Da-mi părea rău că dădusem în el. Ştii cum e cînd dai într-un beţiv. Da' aşa cum stăteau lucrurile acum, nu l-aş fi cărat cu mine nici dacă aş fi vrut.

S-a îndepărtat de-a lungul docului, mai lung decît o zi de post. Apoi s-a-ntors.

— Harry, îmi dai nişte bani?

I-am dat cinci dolari din cei primiţi de la chinez.

— Ştiam eu că eşti prietenul meu. Harry, de ce nu vrei să mă iei?

— Aduci ghinion.

— Nu-i adevărat, eşti tu nervos acum. Da' nu contează, prietene. Tot o să te bucuri să mă mai vezi.

Acum, că avea bani, s-a îndepărtat mult mai repede, da-ţi zic, era un chin chiar şi să-l priveşti mergînd. Mergea ca şi cum ar fi avut încheieturile strîmbate.

M-am dus pînă la Perla, să mă văd cu agentu' să-mi dea actele, şi i-am făcut cinste. Apoi am mîncat şi pe urmă a apărut Frankie :

— Un tip dat asta pentru tine, mi-a spus şi mi-a dat un fel de tub împachetat în hîrtie şi legat cu o aţă roşie.

Cînd l-am desfăcut părea să fie o fotografie şi, în timp ce-o întindeam, mă gîndeam că-i probabil o fotografie pe care o făcuse careva de pe lîngă docuri vasului.

Da, bine. În prim-plan era capul şi bustul unui negru mort, cu gîtu' tăiat de la o ureche la cealaltă şi apoi cusut frumos la loc, iar pe piept avea o bucată de carton pe care scria în spaniolă: „Asta facem noi cu lenguas largas".

— Cine ţi-a dat asta? l-am întrebat pe Frankie. Mi-a arătat cu degetul un puşti spaniol care mai muncea pe la docuri şi care era cam într-o ureche. Pustiu' stătea lîngă tejghea.

— Spune-i să vină-ncoa'.

Pustiu' a venit la masa mea. Mi-a zis că doi tipi tineri i-au dat chestia aia pe la unşpe. L-au întrebat dacă mă ştie şi el le-a zis că da. După aia i-a dat-o lu' Frankie ca să mi-o aducă el. Îi dăduseră un dolar ca să fie siguri că primesc pachetul. Mi-a mai spus că erau îmbrăcaţi bine.

— Politica, zice Frankie.

— O, da.

— Poate cred c-ai zis la poliţie că te vezi cu băieţii ăia dimineaţă.

— O, da.

— Politică proastă. Bine că pleci.

— Ţi-au lăsat vreun mesaj? îl întreb pe pustiu' spaniol.

— Nu, răspunde el. Mi-au zis doar să-ţi dau aia.

— Acu' chiar că tre' să plec.

— Politică proastă. Foarte proastă, zice Frankie. Aveam toate actele pe care mi le dăduse agentul, aşa că am plătit nota şi am ieşit din cafenea, apoi am traversat piaţa pînă am trecut de poartă, şi eram cu-adevărat bucuros cînd m-am văzut trecut şi de depozite şi ajuns pe docuri. Chiar că mă speriaseră puştii ăia. Erau destul de proşti să creadă că vîndusem cuiva vreun pont despre gaşca cealaltă. Puştii ăştia erau ca Pancho. Cînd le era frică deveneau agitaţi, şi cînd deveneau agitaţi voiau să omoare pe cineva.

M-am urcat pe vas şi am început să-ncălzesc motorul. Frankie mă privea de pe doc. Avea zîmbetu' ăla ciudat, de surd. M-am dus către el:

— Auzi, ai grijă să nu intri în vreo belea din cauza asta. Nu m-auzea. A trebuit să ţip la el.

— Eu politică deşteaptă, mi-a spus. Apoi a lăsat vasul la apă.

I-am făcut cu mîna în timp ce arunca frînghia de la proră pe punte, apoi vasul a ieşit lunecînd şi am intrat pe canal. Un vas comercial englez ieşea şi el, aşa c-am mers un timp pe lîngă el şi pe urmă l-am depăşit. Am ieşit din port şi am trecut de Morro, după care am îndreptat vasul spre Key West — spre nord. Am lăsat timona şi m-am dus în faţă să strîng firul, apoi m-am întors şi am stabilit cursul, văzînd Havana de la pupă şi apoi lăsînd-o în urmă, apropiindu-mă de munţi.

După o vreme am lăsat în urmă şi Morro, apoi hotelul Naţional şi în cele din urmă vedeam doar domul Capitoliului. Curentul nu era prea puternic, în comparaţie cu ziua trecută, cînd ieşisem la pescuit, şi bătea doar o briză uşoară. Am văzut vreo două bărci îndreptîndu-se spre Havana şi, cum veneau dinspre vest, mi-am dat seama că vîntul e slab.

Am oprit motorul. N-avea rost să pierd benzina aiurea. Am zis să las vasul să plutească. Pe urmă, cînd se-ntuneca, puteam oricum să mă iau după luminile din Morro sau, dacă se ducea prea departe, după cele din Cojimar şi s-o îndrept spre Bacuranao. După cum părea curentul, mă gîndeam c-o să mă deplaseze cu vreo douăzeci de kilometri spre Bacuranao şi, pe întuneric, o să văd luminile din Baracoa.

Ei, am oprit deci motorul şi m-am dus în faţă s-arunc o privire-n jur.

N-aveai ce să vezi în afară de cele două bărci şi, mult în spate, domul Capitoliului, înălţîndu-se alb deasupra orizontului. Nişte alge pluteau purtate de curent şi mai erau cîteva păsări, nu multe, care-şi căutau de mîncare. Am stat o vreme acolo sus, pe copertină, şi m-am uitat în jur, da' n-am văzut peşti, în afară de ăia mici şi maronii care apar în jurul algelor. Frăţioare, să nu-l crezi pe ăla care ţi-o spune că nu-i mare golful dintre Havana şi Key West. Eu abia eram la început.

După un timp am coborît înapoi în carlingă şi de cine dau acolo? Eddy!

— Ce s-a-ntîmplat? Ce-are motoru'?

— S-a oprit.

— Şi de ce n-ai ridicat trapa?

— Mai du-te dracu'! i-am spus.

Ştii ce făcuse? Se-ntorsese, se strecurase prin trapa din faţă şi se dusese-n cabină, unde se culcase. Îşi luase la el două sticle de un sfert. Intrase în prima circiumă care-i ieşise-n cale, îşi luase sticlele şi urcase pe vas. Setrezise cînd am pornit vasul şi apoi se culcase la loc. Cînd m-am oprit în golf şi vasul a-nceput să se legene puţin pe valuri s-a trezit din nou.

— Ştiam eu c-o să mă iei cu tine, Harry.

— Te iau pe dracu'. Nici măcar nu eşti trecut pe lista echipajului. Chiar că-mi vine să te-arunc peste bord.

— Mereu pus pe glume, Harry. Noi, scoicarii, ar trebui să ţinem unu' cu celălalt la necaz.

— Da, mai ales cu gura aia a ta. Cine crezi tu c-o să aibă încredere în tine cînd o să te înfierbînţi şi-o să-ncepi să dai pe goarnă?

— Sînt un tip bun, Harry. Pune-mă la-ncercare şi-o să vezi ce tip bun sînt.

— Adu-mi sticlele, i-am spus, gîndindu-mă la altceva. Mi le-a adus, am luat o gură din cea desfăcută şi apoi le-am dus în faţă, la timonă. Stătea acolo, şi eu mă uitam la el. Îmi părea rău pentru el şi pentru ce eram nevoit să fac. La dracu', îl cunoscusem şi pe cînd era un tip ca lumea.

— Da' ce-are barca, Harry?

— N-are nimic.

— Păi şi-atunci ce se-ntîmplă? De ce te uiţi aşa la mine?

— Frăţioare, i-am spus, părîndu-mi atît de rău de el, eşti în mare belea.

— Ce vrei să zici, Harry?

— Nu ştiu încă. Nu-mi dau încă seama ce-o să fac. Am stat un timp aşa şi nu mai aveam nici un chef să vorbesc cu el. Odată ce-mi dădusem seama de ce trebuie să fac, îmi venea greu să-i mai vorbesc. Apoi am coborît sub punte, de unde mi-am luat arma cu aer comprimat şi Winchester-ul de treizeci pe care le ţineam mereu în cabină şi le-am agăţat cu cutii cu tot sub copertină, unde puneam de obicei undiţele, chiar deasupra timonei, ca să le am la îndemînă. Le ţineam în nişte cutii căptuşite cu lînă înmuiată-n ulei. Doar aşa poţi ţine arme pe un vas, dacă nu vrei să ruginească.

Am slăbit pompa de la puşca cu aer comprimat, după care am încercat-o de cîteva ori, şi pe urmă am încărcat-o. Apoi am încărcat şi Winchester-ul. Mi-am scos şi pistolul Smith & Wesson de treişopt, pe care-l aveam de cînd lucram la poliţia din Miami, l-am scos de sub saltea, l-am curăţat, l-am uns cu ulei şi după aia mi l-am prins de centură.

— Ce se-ntîmplă? mă-ntreabă Eddy.

— Nimic.

— Ce dracu-ţi trebuie toate armele astea?

— Le am mereu cu mine. Trag în păsările care nu-mi lasă momeala-n pace şi-n rechinii care umblă pe lîngă coastă.

— Pe dracu', zi-mi ce se-ntîmplă. Care-i problema?

— Nimic, i-am spus.

Stăteam acolo, cu pistolul lovindu-mi-se din cînd în cînd de coapsă, şi-l priveam. Mă gîndeam că n-are rost să-i spun. Mai aveam încă nevoie de el.

— Avem puţină treabă, i-am spus. In Bacuranao. Iţi zic ce-ai de făcut la timpu' potrivit.

Nu voiam să-i zic nimic dinainte, pentru că ar fi început să-şi facă probleme, şi pînă la urmă ar fi fost aşa de înfricoşat că n-ar mai fi fost bun de nimic.

— Nu găseşti pe altu' mai bun ca mine, Harry. Eu sînt omu' de care-ai nevoie. Iţi ţin spatele orice-ar fi.

M-am uitat la el înalt şi confuz, tremurînd tot fără să spun nimic.

— Auzi, Harry? Nu vrei să-mi dai măcar o băutură? Nu vreau să m-apuce tremuratul.

I-am dat una şi pe urmă ne-am aşezat şi am aşteptat să se întunece. Era un apus frumos şi bătea o briză uşoară, plăcută, şi cînd soarele aproape că dispăruse am pornit motorul şi am luat-o încet spre mal.

Stăteam în întuneric, cam la vreo doi kilometri de mal. După ce apusese soarele, curentul devenise mai puternic, am observat asta cînd am intrat în el. Departe, la vest, se vedeau luminile din Morro şi strălucirea Havanei, şi-n faţa noastră erau Rincón şi Baracoa. Am mers împotriva curentului pînă-am trecut de Bacuranao şi ne-am apropiat de Cojimar. Apoi am lăsat vasul să plutească. Se întunecase de tot, da' puteam să-mi dau seama fără probleme unde eram. Stinsesem toate luminile.

— Ce tre' să facem, Harry? mă-ntreabă Eddy. Iar îl apucase frica.

— Tu ce crezi?

— Nu ştiu. M-ai făcut să mă îngrijorez.

Mai avea puţin şi-l apuca tremuratul, şi cînd s-a apropiat de mine i-am simţit respiraţia de şoricar.

— Cît e ceasu'?

— Mă duc jos să văd.

Cînd s-a-ntors mi-a spus că-i nouă şi jumătate.

— Ţi-e foame?

— Nu. Harry, ştii că în momente din astea nu pot să mănînc.

— Bine. Poţi să mai iei o gură.

După ce a băut l-am întrebat cum se simte. Mi-a spus că se simte bine.

— O să-ţi mai dau vreo două curînd. Ştiu că n-ai curaj dacă nu bei, da' nu prea avem rom. Aşa c-ai face bine s-o iei uşor.

— Zi-mi despre ce-i vorba.

— Ascultă, i-am spus din întuneric, trebuie să luăm doişpe gălbejiţi din Bacuranao. Tu trebuie să treci la timonă cînd îţi zic şi să faci ce-o să-ţi spun atunci. Ii luăm pe gălbejiţi şi-i încuiem sub puntea din faţă. Du-te acum acolo şi închide trapa pe dinafară.

S-a dus în faţă şi eu îi vedeam umbra în întuneric. Cînd s-a-ntors, m-a-ntrebat:

— Harry, pot să iau o gură?

— Nu. Vreau să bei doar cît să-ţi faci curaj, nu cît să nu mai fii bun de nimic.

— Sînt un tip bun, Harry. O să vezi.

— Eşti un beţiv. Ascultă mai departe. Un chinez o să-i aducă pe ăia doişpe. La început o să-mi dea nişte bani. Cînd sînt urcaţi cu toţii, o să-mi mai dea nişte bani. Cînd îl vezi că-mi dă a doua tranşă, îndreaptă barca spre larg şi porneşte. Nu te interesează ce şi cum. Mergi mai departe, indiferent ce se-ntîmplă. Ai înţeles?

— Da.

— Dacă vreun gălbejit vrea să iasă din cabină sau dă să forţeze trapa, iei puşca cu aer comprimat şi tragi să pice-napoi la fel de repede cum a ieşit. Ştii să o foloseşti?

— Nu. Da' mi-arăţi tu.

— N-o să ţii minte. Cu un Winchester ştii să tragi?

— Trebuie doar să trag maneta şi pe urmă apăs.

— Aşa e. Da' ai grijă să nu găureşti carena.

— Cred c-ar fi timpu' să-mi mai dai de băut.

— Bine. Da' una mică.

I-am dat una destul de sănătoasă. Ştiam că acum n-o să se îmbete ; era mult prea speriat. Dar fiecare băutură avea să-l ajute un timp. După ce bău, Eddy spuse pe un ton vesel:

— Deci, ne-am apucat să ducem chinezi. Ei, la dracu', mereu am zis că dac-aş ajunge lefter aş transporta gălbejiţi.

— Atîta că n-ai fost niciodată lefter, ă? Da, acum chiar că era haios.

I-am mai dat trei pahare ca să îl ţină tare, şi asta pînă la zece şi jumătate. Mă distra şi-mi mai lua gîndu' de la ce urma. Nu mă gîndisem c-o să aştept atîta. Planul era să plec după ce se lăsa întunericul, să fug, să evit lumina şi să acostez lîngă Cojimar.

Puţin înainte de unşpe am văzut cele două lumini strălucind pe promontoriu. Am mai aşteptat puţin şi apoi am pornit încet. Bacuranao e un golf mic unde există un doc de pe care se încarcă nisip. Acolo se varsă un rîu, cînd ploile surpă bancul de nisip. Iarna veneau cei din nord şi îngrămădeau nisipul ca să închidă spărtura.

într-un timp, cînd acolo se afla un oraş, obişnuiau să vină cu bărci şi să le încarce cu guave culese din rîu. A venit însă uraganul şi a distrus totul, aşa că acum nu mai e nimic acolo în afară de o casă pe care au construit-o nişte tipi din rămăşiţele rămase-n urma uraganului, o casă de distracţie pe care o folosesc duminica, atunci

cînd vin din Havana ca să înoate şi să facă un picnic. Şi mai e casa-n care stă delegatul, dar asta nu e pe plajă, e mai în spate.

De-a lungul coastei, prin fiecare locşor din ăsta există un delegat al guvernului, dar m-am gîndit că poate chinezul l-o fi uns şi mai mult, de vreme ce-i folosea chiar barca. Pe măsură ce ne apropiam, am început să simt mirosul algelor din golf, amestecat cu mirosul dulce care venea dinspre tufele de pe ţărm.

— Du-te-n faţă, i-am spus lui Eddy.

— N-avem de ce să ne ciocnim pe partea asta. Reciful e dincolo.

Vezi, fusese un tip de-ncredere cîndva.

— Ai grijă de vas, i-am spus după ce m-am asigurat că ne pot vedea.

Cum nu erau valuri, puteau s-audă şi motorul. Nu voiam s-o mai lungesc pe-acolo fără să ştiu dacă ne-au văzut sau nu, aşa că am aprins o dată, scurt, luminile de croazieră, doar pe alea roşii şi verzi. Apoi am întors vasul spre larg şi l-am lăsat pe loc, aşa, chiar la marginea golfului, cu motorul abia mergînd. Mareea se apropia.

— Vino pînă-n spate, i-am spus lui Eddy şi i-am dat o băutură ca lumea.

— O amesteci cu degetul mai întîi? mi-a şoptit.

Se dusese la timonă, iar eu deschisesem cutiile în care erau armele şi scosesem puţin patul fiecăreia.

— Da, aşa fac.

— O, Doamne.

Chiar că era miraculos ce putea să facă o băutură din el şi, mai ales, cît de repede.

Stăteam acolo şi din casa delegatului, printre tufişuri, se vedea lumină. Cele două lumini de pe promontoriu s-au lăsat în jos şi una dintre ele a început să se mişte, ocolindu-l. Pe cealaltă o stinseseră probabil.

La scurt timp după aceea am văzut o barcă ieşind din golf şi venind spre noi, purtată de-un vîslaş. Îmi dădeam seama că-i un vîslaş pentru că-l vedeam aplecîndu-se înainte şi înapoi. Mi-am dat seama şi că are o ramă mare. Puteam să zic că-s mulţumit. Dacă veneau vîslind, asta însemna că-i un singur tip. Au ajuns lîngă noi.

— Bună seara, căpitane, mi-a spus domnul Sing.

— Adu-o la pupă şi lipeşte-o pe lateral, i-am răspuns. I-a spus ceva celui care vîslea, dar ăla nu putea s-o aducă cu spatele, aşa că am apucat-o de partea mai ridicată din faţă şi am tras-o spre pupă. In barcă erau opt oameni. Cei şase chinezi, domnul Sing şi puştiul care vîslea. În timp ce-o trăgeam la pupă m-aşteptam să fiu lovit cu ceva în moalele capului, dar nu s-a-ntîmplat nimic de genu' ăsta. Mi-am îndreptat spatele şi l-am lăsat pe domnul Sing să se ţină de vas.

— Hai să vedem ce-avem aici, i-am spus.

Mi-a dat banii şi m-am dus cu ei la timonă, lîngă Eddy, ca să-i văd la lumina becului. I-am cercetat atent, îmi păreau în regulă, aşa că am stins lumina. Eddy tremura.

— Toarnă-ţi tu de băut, i-am spus.

L-am urmărit cum se-ntinde după sticlă şi o dă peste cap.

M-am dus înapoi la pupă.

— E-n regulă. Să urce cei şase.

Domnul Sing şi cubanezul care vîslea abia reuşeau să controleze barca, cu toate că mareea era slabă. Domnul Sing le-a spus ceva în limba gălbejiţilor şi ei au dat să se caţăre pe punte, pe la pupă.

— Cîte unu', pe rînd, le-am spus.

Le-am mai zis ceva şi apoi, unul în spatele celuilalt, cei şase gălbejiţi au urcat. Erau tipi de toate mărimile.

— Condu-i tu, i-am spus lui Eddy.

— Pe-aici, domnilor, zice Eddy.

O, Doamne, mi-am dat seama că s-a servit într-adevăr din sticla aia.

— Încuie cabina, i-am spus.

— Da, domnule.

— Mă duc după ceilalţi, m-a anunţat domnul Sing.

— OK.

Le-am împins barca şi băiatul care-l însoţise a început să vîslească.

— Ascultă-mă, i-am spus lui Eddy. Lasă sticla. Ţi-ai făcut destul curaj.

— OK, şefu'.

— Ce dracu' te-a apucat?

— Aşa-mi place mie să fac. Spui că tu o amesteci cu degetul?

— Beţiv jegos ce eşti. Dă-mi o gură.

— Nu mai e. Îmi pare rău, şefu'.

— Ascultă. Ce trebuie să faci acum e să ai grijă de vas cît îmi dă banii şi după aia să porneşti.

— OK, şefu'.

M-am întins după cealaltă sticlă, am luat tirbuşonul şi am desfăcut-o. Am luat o gură mare şi după aia am pus bine dopu' la loc şi am lăsat-o între două urcioare din răchită, pline cu apă.

— Uite-l pe domnul Sing, i-am spus lui Eddy.

— Da, domnule.

Barca se apropia de noi.

Au adus-o la pupă şi de data asta i-am lăsat pe ei s-o lipească. Domnul Sing apucase ruloul care traversa pupa, folosit pentru a trage peştii mari pe punte.

— Lasă-i să urce, cîte unu', i-am spus.

Alţi şase gălbejiţi asortaţi au urcat pe punte.

— Deschide trapa şi condu-i, i-am spus lui Eddy.

— Da, domnule.

— Pe urmă închide cabina.

— Da, domnule.

L-am urmărit pînă a ajuns înapoi la timonă.

— În regulă, domnule Sing. Acum să vedem restul banilor.

Şi-a băgat mîna-n buzunar şi mi-a întins banii. M-am întins şi eu şi l-am apucat de încheietura mîinii în care ţinea banii şi, cum el s-a prăvălit spre pupă, l-am apucat de gît cu cealaltă mînă. Am simţit cum porneşte vasul icnind şi eram tare ocupat cu domnul Sing, dar în acelaşi timp mă uitam la cubanezul de la pupa bărcii, care se chinuia să ţină vâsla, cu toate ţopăielile domnului Sing. Sărea mai al dracu' ca un delfin prins în harpon.

I-am sucit braţul la spate şi m-am lăsat cu greutate pe el, dar îl sucisem prea tare, pentru că la un moment dat am simţit că s-a rupt. Cînd i-am rupt braţu', a scos un sunet ciudat şi s-a prăbuşit în faţă, în timp ce eu îl ţineam de gît mai departe, şi m-a muşcat de umăr. Însă îi dădusem deja drumu' la braţ cînd l-am simţit rupîndu-se. Nu mai avea ce să-mi facă, aşa că l-am apucat de gît cu ambele mîini şi, frăţică, ce se mai zbătea domnul Sing, exact ca un peşte, pe bune, şi braţul rupt îi fîlfîia, da' am reuşit să-l pun în genunchi şi de-acu' îi băgasem bine degetele mari în vorbitoare, aşa că i-am dat pe spate tot angrenajul pînă s-a rupt. Şi să nu crezi cumva că n-auzi cînd se rupe.

L-am ţinut o secundă ca să nu se mai zbată şi pe urmă l-am întins peste pupă. Zăcea acolo, liniştit, cu faţa-n sus, cu hainele lui scumpe şi cu picioarele atîrnîndu-i în carlingă aşa că l-am lăsat.

Am adunat banii căzuţi pe podeaua din carlingă şi apoi am aprins lumina şi i-am numărat. După aia m-am dus la timonă şi l-am pus pe Eddy să se uite sub pupă după nişte fiare pe care le foloseam ca ancore cînd pescuiam şi fundul era atît de stîncos, că nu voiam să risc să-mi stric ancora.

— Nu găsesc nimic.

I-era frică să stea acolo, lîngă domnul Sing.

— Treci la cîrmă, i-am spus. Ai grijă spre ce te-ndrepţi. De dedesubt se auzea ceva mişcare, da' nu-mi era frică de ei.

Am găsit vreo două bucăţi din ce-mi trebuia (fier de pe docul de cărbuni de la Tortugas), după care am luat nişte gută şi le-am legat bine de gleznele domnului Sing. După aia, cînd eram deja la mai bine de trei kilometri de mal, l-am rostogolit. A alunecat uşor pe rulou. Nici măcar nu l-am buzunărit. N-aveam chef să-mi mai pierd vremea cu el.

Ii cursese ceva sînge din nas şi din gură pe punte, aşa c-am luat o găleată cu apă, de era să mă şi răstorn la viteza cu care mergeam, şi am curăţat totul bine cu o perie.

— Mergi mai încet, i-am spus lui Eddy.

— Dacă apare la suprafaţă?

— L-am lăsat să cadă la vreo mie trei sute. Se duce pînă la fund. Asta-i ditamai distanţa, frăţioare. Nu iese pînă nu se umflă de la gaze, şi pînă atunci o să-l tot poarte curentu', şi-o să mai fie şi hrană pentru peşti. Aşa că, la dracu', n-ai tu nici o grijă în ce-l priveşte pe domnul Sing.

— Da' ce-ai avut cu el? mă-ntreabă Eddy.

— Nimic. A fost cel mai lejer partener de afaceri pe care l-am întîlnit vreodată. Mă tot gîndeam că ceva nu-i în regulă.

— Şi-atunci de ce l-ai omorît?

— Ca să nu trebuiască să moară alţi doişpe gălbejiţi.

— Harry, tre' să-mi dai să beau puţin, că simt tremuriciu'. Mi s-a făcut rău cînd am văzut cum îi atîrna capu'.

Aşa că i-am dat să bea puţin.

— Şi cu gălbejiţii ce facem?

— Vreau să-i scoatem cît mai repede. Pînă nu împut cabina.

— Unde-i lăsăm?

— Direct pe plajă.

— Întoarcem acum?

— Da, sigur. Intră încet.

Am trecut uşor peste recif, pînă puteam vedea plaja strălucind. E destulă apă deasupra recifului şi, odată intrat în golf, ai parte numai de nisip şi pante uşoare pînă la ţărm.

— Du-te-n faţă şi zi-mi care-i adîncimea.

O tot măsura cu o prăjină făcîndu-mi semne. S-a-ntors şi mi-a făcut semn să opresc.

— E cam de un metru şi ceva.

— Tre' să ancorăm. Dacă se-ntîmplă ceva şi n-avem timp s-o tragem înapoi, o rupem sau o tăiem.

Eddy a lăsat frînghia şi cînd a atins în cele din urmă fundul a fixat-o. Vasul se legăna, cu pupa intrată la apă.

— E fund nisipos, să ştii.

— Cît are apa la pupă?

— N-are mai mult de-un metru jumate.

— Ia puşca, i-am spus. Şi ai grijă.

— Lasă-mă să iau o gură.

Era îngrozitor de agitat. L-am lăsat să ia o gură, pe urmă am luat puşca cu aer comprimat. Am descuiat uşa de la cabină, am deschis-o şi le-am zis:

— Ieşiţi.

Nu s-a-ntîmplat nimic.

Apoi un gălbejit şi-a scos capul, l-a văzut pe Eddy cu puşca şi s-a băgat la loc.

— Ieşiţi afară, le-am spus. Nu vă facem rău. Nimic. Doar discuţii-n gălbejită, la grămadă.

— Ieşiţi, bă, afară! strigă Eddy.

Doamne, îmi dădusem seama că şi-a luat sticla.

— Lasă sticla aia, i-am spus, sau îţi fac vînt de pe punte. Ieşiţi, le-am strigat chinezilor, sau mă apuc să trag în voi acolo unde staţi.

L-am văzut pe unul uitîndu-se prin uşa crăpată, şi era evident că văzuse plaja, pentru că a-nceput să sporovăiască.

— Ieşiţi, le-am spus, sau trag. Şi au ieşit imediat.

Da-ţi zic, ar trebui să fii tare-al dracu' să măcelăreşti nişte gălbejiţi din ăştia, şi pun pariu c-ai avea şi destule probleme, ca să nu mai vorbim de toată mizeria.

Ieşiseră speriaţi şi n-aveau arme, da' erau totuşi doişpe. Mergeam cu spatele spre pupă, ţinînd puşca în mînă, şi le-am spus:

— Săriţi în apă. Nu vă trece de cap. Nu se mişca nici unul.

— Hai, săriţi. Nici o mişcare.

— Ai dracu' de imigranţi gălbejiţi şi mîncători de şoareci ce sînteţi, săriţi în apă! strigă Eddy.

— Mai tacă-ţi fleanca aia beată, îi zic.

— Nu înotat, zice unul dintre gălbejiţi.

— Nu-i nevoie înotat, îi spun. Nu adînc.

— Hai, săriţi în apă, striga Eddy.

— Vino aici, în faţă, îi zic lui Eddy. Ţine puşca într-o mînă şi cu cealaltă bagă prăjina ca să vadă cît e de adîncă.

Le-a arătat.

— Nu-i nevoie înotat? m-a-ntrebat cel care vorbise şi înainte.

— Nu.

— Adevărat?

— Da.

— Noi unde este?

— Cuba.

— Ţeparu' dracu', mi-a spus şi s-a lăsat peste bord ţinîndu-se de margine şi apoi dîndu-şi drumu-n apă. Ţeparu' dracu', continua să spună, ţeparu' dracu'.

Era furios şi foarte curajos. A mai zis ceva-n gălbejită şi ceilalţi au început să-şi dea şi ei drumu-n apă.

— Bine, i-am spus lui Eddy. Acu' ridică ancora.

In timp ce ieşeam în larg, luna începuse să se ridice şi se vedeau capetele gălbejiţilor care mergeau spre mal, strălucirea plajei şi tufele din spate.

Trecuserăm de recif cînd m-am mai uitat o dată-n spate la plajă şi la munţii care începuseră şi ei să se vadă — apoi am stabilit cursul spre Key West.

— Acu' poţi să te culci, i-am spus lui Eddy. Nu, stai, du-te jos şi deschide toate hublourile ca să iasă putoarea şi adu-mi nişte tinctură de iod.

— Da' ce-ai păţit, m-a-ntrebat după ce mi-a adus-o.

— M-am tăiat la deget.

— Vrei să stau eu la cîrmă?

— Du-te şi culcă-te. Te trezesc eu.

S-a-ntins pe patul de campanie aşezat în carlingă peste rezervor şi în curînd a adormit.

Ţineam timona cu genunchiul şi, desfăcîndu-mi cămaşa, m-am uitat la muşcătura cu care m-am pricopsit de la domnul Sing. Era o muşcătură pe cinste am dat cu nişte tinctură şi pe urmă m-am aşezat la cîrmă, întrebîndu-mă dacă muşcătura unui chinez e otrăvitoare, ascultînd motorul vasului cum rulează blînd şi plescăitul apei care se prelingea de-a lungul bărcii mele, şi m-am gîndit că, pe dracu', n-are cum să fie otrăvitoare. Un om ca domnu' Sing probabil că se spală pe dinţi de vreo două-trei ori pe zi. Marele domnu' Sing. Da-i clar că nu prea se pricepea la afaceri. Sau poate că se pricepea. Poate că avusese încredere în mine, atîta tot. Iţi zic, nu reuşeam să-mi dau seama ce fel de om e.

Ei bine, de-acum totul era aranjat, în afară de Eddy. Pentru că-i beţiv şi cînd îl ia valu' vorbeşte prea mult. Stăteam la timonă şi-l priveam şi mă gîndeam că, pe dracu', ar putea fi la fel de bine şi mort, la starea în care e, şi eu aş scăpa cu totul. Cînd îl găsisem pe vas mă hotărîsem să-l termin, da' prea mersese totu' ca pe roate, şi acum nu-mi prea venea s-o fac. Da' fără-ndoială că eram tentat, aşa cum îl vedeam întins acolo. Pe urmă m-am gîndit că n-are rost să stric totu' cu ceva de care o să-mi pară rău mai tîrziu. După care mi-a dat prin cap că nici măcar nu-i trecut pe lista de echipaj şi c-o să trebuiască să plătesc o amendă pentru el, aşa că iar nu mai ştiam ce să fac.

Ei, am avut o grămadă de timp ca să-ntorc problema pe toate feţele, timp în care menţineam cursul şi mai luam cîte-o gură din sticla pe care-o adusese el. Nu mai rămăsese mult în ea, aşa că după ce-am terminat-o am deschis şi ultima mea sticlă, şi-ţi zic, era minunat să stai la cîrmă într-o noapte atît de bună pentru o traversare.

Chiar că pînă la urmă se dovedise o excursie bună, deşi lucrurile stătuseră rău de atîtea ori.

Eddy s-a trezit cînd s-a luminat de ziuă. Şi-a cerut mii de scuze.

— Ia tu roata puţin, i-am spus. Vreau să mă uit un pic prin jur.

M-am întors la pupă şi-am mai dat cu nişte apă. Dar era deja curată. Am mai frecat cu peria pe lateral. Am descărcat armele şi le-am băgat dedesubt, însă am păstrat pistolul la centură. Jos era un aer cît se poate de proaspăt, nu mirosea. Un pic de apă intrase pe la tribord şi udase unu' din paturi, dar asta era tot. Aşa c-am închis toate hublourile. Nu exista vameş în lumea asta care să poată simţi miros de chinez acolo.

Am văzut actele în plasa pe care o atîrnasem sub licenţa înrămată, unde le pusesem cînd urcasem la bord, şi le-am scos ca să mă mai uit puţin prin ele. Apoi m-am dus în carlingă.

— Auzi, am spus, cum de-ai ajuns să fii trecut pe foaia de echipaj?

— M-am întîlnit cu agentu' cînd se ducea spre consulat şi i-am zis că merg şi eu cu tine.

— Există un Dumnezeu al beţivilor, i-am spus, după care mi-am scos pistolul şi l-am pus lîngă restul armelor.

Am făcut nişte cafea şi-apoi m-am întors la timonă.

— Vezi că-i cafea jos, i-am spus.

— Frate, cafeaua nu-mi face nici un bine.

Simţeai că ai motive să-ţi pară rău pentru el. Chiar că arăta rău.

Pe la nouă am văzut farul de la Sand Key. De ceva vreme începuserăm să vedem petrolierele îndreptîndu-se spre golf.

— O s-ajungem imediat, i-am spus. O să-ţi dau tot patru dolari pe zi, ca şi cum ne-ar fi plătit Johnson.

— Cît ai făcut aseară?

— Doar şase sute.

Nu-mi dau seama dacă m-a crezut sau nu.

— Păi şi n-am şi eu parte din ăştia?

— Păi asta-i partea ta. Cît ţi-am zis, şi dacă-ţi mai deschizi vreodată gura în legătură cu ce s-a-ntîmplat aseară, aflu şi te-am terminat.

— Ştii că nu-s turnător, Harry.

— Eşti un beţiv. Da' oricît ţi-ar da băutura-n cap, dacă vorbeşti vreodată de chestia asta, ai cuvîntul meu de onoare...

— Sînt un tip de treabă. N-ar trebui să-mi vorbeşti aşa.

— Nu s-a inventat aşa o băutură ca să te facă pe tine de treabă, i-am spus.

Da' nu-mi mai făceam griji în privinţa lui, pentru că — cine să-l creadă? Domnul Sing n-o să facă vreo plîngere, asta era clar. Şi nici gălbejiţii. Cît despre pustiu' care vîslise, eram sigur că n-o să facă nimic. Eddy o să trăncănească probabil, mai devreme sau mai tîrziu, da' cine stă s-asculte un beţiv?

Spune, cine-ar putea dovedi ceva? Sigur, mult mai multe discuţii aş fi avut cînd i-ar fi văzut numele lui Eddy pe listă. În privinţa asta, da, chiar c-am avut noroc. Aş fi putut spune c-a căzut peste bord, dar asta naşte discuţii. Da' şi Eddy a avut noroc cu caru'. Chiar c-a avut.

După aia am ieşit din curent şi am ajuns la marginea golfului, unde apa nu mai era albastră, ci verzuie; se vedeau deja cazinourile de pe Long Reef şi cele de pe Western Dry Rocks, catargele vaselor ancorate la Key West şi hotelul La Concha, înălţîndu-se dintre toate casele mici, şi o grămadă de fum ridicîndu-se din locurile unde se ardea gunoiul. Farul de la Sand Key era foarte aproape acum şi se vedeau deja debarcaderul şi micul doc ce se-ntindea lîngă far; ştiam că mai avem doar patruj' de minute şi-mi părea bine că mă-ntorc acum puteam miza pe o vară frumoasă.

— Ce zici, Eddy, bem ceva? l-am întrebat.

— Oh, Harry, mereu am ştiut că eşti tovarăşu' meu.