Legiunea blestematilor (4)

De câte douăzeci de ori pe zi ni se repeta, printre înjurături, că serveam într‑un batalion disciplinar, ceea ce ne obliga să fim cei mai buni ostaşi din lume.

În timpul primelor şase săptămâni am făcut exerciţii de la şase dimineaţa până la şapte şi jumătate seara. Exer­ciţii, exerciţii şi iar exerciţii.

O SUTĂ TREIZECI ŞI CINCI DE CADAVRE AMBULANTE

Exerciţii până când sângele ne va ţâşni de sub unghii... Şi nu la figurat.

Pas de gâscă cu toate efectele în spinare: casca de oţel, raniţa, buzunarele de muniţie pline cu nisip, mantaua de iarnă cu glugă, în timp ce oriunde altundeva oamenii transpirau în haine de vară.

Marş forţat prin coclauri noroioase în care te înfun­dai până la glezne... Manevrarea armei, cu braţele sus, chipul nepăsător, cu apa până la gât.

Subofiţerii noştri alcătuiau o haită de demoni urlă­tori care zbierau şi ne înjurau aducându‑ne până în pragul nebuniei. Puteam fi siguri că nu vor scăpa vreun prilej.

Nu puteam fi pedepsiţi cu consemnarea în cazarmă, pentru simplul motiv că nu dispuneam niciodată de o singură clipă liberă. Întruna numai serviciu, serviciu, serviciu. E adevărat, la prânz aveam un ceas şi, în teorie, seara, de la şapte şi jumătate la nouă, aveam liber. Dar dacă nu foloseam fiece minut din acest răstimp să ne curăţăm uniformele năclăite de noroi, să ne lustruim cizmele şi restul echipamentului, eram siliţi, prin repre­salii crunte, să facem toate acestea.

La ora nouă toată lumea trebuia să fie în pat. Ceea ce, desigur, nu însemna că aveam parte de somnul de refacere atât de necesar. Noapte de noapte aveau loc exerciţii de alarmă şi de schimbare rapidă a uniformei. Când suna alarma ne prăbuşeam din paturi, trăgeam pe noi ţinuta de campanie şi ne prezentam la adunare. Atunci ne trimiteau înapoi să îmbrăcăm ţinuta de paradă. Apoi ţinuta de exerciţii. Apoi, din nou, ţinuta de campanie. Şi nu izbuteam vreodată să fim cum trebuie. Nopţi întregi subofiţerii ne hăituiau şi ne prigoneau pe scările cazărmii ca pe o turmă de vite speriate, în aşa fel încât până şi umbra unuia dintre ei ne băga în sperieţi.

La sfârşitul primelor şase săptămâni începu partea a doua a pregătirii noastre practice şi, dacă până atunci nu aflasem ce este cu adevărat oboseala, manevrele ce au urmat ne‑au făcut foarte curând s‑o cunoaştem cu vârf şi îndesat.

Să străbaţi târându‑te pe burtă kilometri întregi de teren special amenajat pentru antrenament, acoperit cu zgură ori cremene tăioasă, care ne transformau palmele în carne vie, sau cu un strat gros de noroi putregăit ce ameninţa să te sufoce... Dar mai mult decât orice ne te­meam de marşurile forţate.

Într‑o noapte, subofiţerii au dat buzna în dormitoa­rele în care zăceam ca morţii, urlând şi mai aprig ca de obicei, dacă aşa ceva se mai poate spune:

— Alarmă! Alarmă!

Rostogolire generală din cuşete, luptă febrilă cu di­versele părţi ale echipamentului. O curea blocată, un nas­ture care se încăpăţânează, o jumătate de secundă pierdută, nenorocire! După mai puţin de două minute fluie­rele au început să răsune pe coridoare, uşile să fie date de perete de cizmele gradaţilor...

— Compania a treia, adunaaa...rea! Ce dracu mai căutaţi înăuntru? Încă nu sunteţi jos, fir‑ar să fie! Şi paturile nefăcute? Unde vă treziţi, căcăcioşilor? Într‑un cămin de bătrâni?

Avalanşe pe scările prost luminate, oameni abruti­zaţi trăgându‑şi din mers ultima curea. Aliniere aproxi­mativă în curtea cazărmii. Apoi:

— Compania a treia în dormitor!... ŢINUTA DE EXERCIŢIU!

Că unii pot zbiera în asemenea hal, fără să le plez­nească vreun vas de sânge în căpăţână, mi s‑a părut din­totdeauna o sfidare adusă bunului‑simţ. Sau poate toc­mai bunul‑simţ le lipseşte? Aţi observat modul lor de a se exprima? Sunt incapabili să vorbească precum tot omul. Cuvintele parcă se sudează între ele ajungând un soi de lătrat, în afară de ultimul, care tinde să pleznească precum un bici. Nu‑i auzi vreodată încheind o frază printr‑o silabă neaccentuată. Orice ar spune, toacă în salve de interjecţii cazone greu de priceput. Aceste mugete, veşnic aceleaşi mugete! E limpede că cei de teapa lor sunt cam săraci cu duhul...

Precum un tăvălug care mătură totul în calea sa, cei o sută treizeci şi cinci de recruţi care eram ne năpusteam pe scări pentru a ne întoarce în dormitoare să îmbrăcăm ţinuta de exerciţiu, înainte să răsune din nou „Adunaaa... REA!"

După ce îndeplini de vreo zece ori asemenea mane­juri în noaptea aceea, compania se adună, în sfârşit, în mijlocul curţii, buimacă şi leoarcă de transpiraţie, dar în perfectă ordine de marş, gata să pornească la exerciţiul nocturn prevăzut în program.

Comandantul nostru de companie, un căpitan ciung pe nume Lopei, ne observa cu un vag surâs pe buze. Ce­rea oamenilor săi o disciplină de fier, inumană, cu toate acestea, dintre toţi călăii noştri el singur avea, în ochii noştri, ceva uman. Tot ceea ce ne punea să facem avea cel puţin decenţa să facă şi el, nu s‑a întâmplat vreodată să ne ceară ceva care i‑ar fi depăşit propriile sale puteri. Când reveneam de la aplicaţii era şi el la fel de murdar ca şi noi. Era felul său de a fi loial, dar loialitatea era un lucru pe care îl uitasem de mult. Ne obişnuisem să vedem cum oricine era investit cu autoritate îşi căuta un cal de bătaie după altul şi‑l hărţuia pe bietul om făcându‑i viaţa grea până la epuizare, devenind „inapt", mort de osteneală sau candidat la sinucidere. Căpitanul Lopei nu avea nici favorit, nici cal de bătaie. Aparţinea acelui foarte rar tip de ofiţer care îşi poate conduce oamenii până în mijlo­cul infernului, prin simplul fapt că se află mereu în frun­tea lor şi, în felul său, da dovadă de o inflexibilă loia­litate. Dacă integritatea şi curajul acestui om s‑ar fi în­hămat să tragă altă căruţă decât cea a lui Adolf Hitler, sau dacă ar fi fost ofiţer în oricare altă armată, mi‑ar fi trezit simpatia. Dar lucrurile erau aşa cum erau şi îmi inspira doar un respect de netăgăduit...

Ne inspectă la repezeală ţinuta de campanie. Apoi se retrase câţiva paşi şi ordonă:

— Compania a treia, drepţi! Pe umăr... arm'!

Şocul ritmat al celor o sută treizeci şi cinci de puşti poposind în trei timpi, toate deodată, pe tot atâţia umeri. Câteva clipe de linişte absolută - fiecare, fie el soldat sau subofiţer, privind ţintă înainte, precum un par sub casca de oţel. Nenorocire pentru nefericitul care ar fi mişcat atunci, fie numai din vârful limbii!...

Glasul căpitanului răsună din nou printre plopii cei mari şi clădirile cenuşii ale cazărmii:

— La dreap...ta! Înainteee... marş!

Tunetul bocancilor ţintuiţi pe cimentul curţii, într‑o scurtă jerbă de scântei. Un sfert de întoarcere la ieşirea din cazarmă şi iată‑ne pe drumul desfundat, mărginit de plopi. Era de la sine înţeles că într‑un batalion disciplinar conversaţiile şi cântecele sunt interzise; indivizii decla­saţi ca noi nu pot pretinde să se bucure de privilegiile sol­datului german. Nu aveam nici dreptul să purtăm vulturul sau celelalte însemne onorifice, doar pe mâneca dreaptă purtam o panglică albă, care trebuia să rămână mereu curată, pe care era scris „SONDERAB­TEILUNG"[1].

Şi pentru că trebuia să fim cei mai buni ostaşi din lume, toate marşurile noastre erau marşuri forţate. În mai puţin de un sfert de ceas ne năpădea transpiraţia, picioarele începeau să frigă şi pentru a putea respira căscam gura, nasul singur nefiind în stare să ne asigure o cantitate suficientă de aer. Centiroanele şi curelele ar­melor împiedicau sângele să circule normal în braţele noastre, degetele albite şi amorţite ni se umflau. Dar ajunsesem să fim în stare să parcurgem douăzeci şi cinci de kilometri în marş forţat fără a ne sinchisi.

Abia după aceea începea exerciţiul: înaintare în tră­gători, prin salturi succesive, câte unul. Ne năpusteam la rasul ierbii, cu plămânii suflând precum foalele, alergând, târându‑ne peste câmpul îngheţat, gloduros, săpând vizuine provizorii de animale încolţite cu lopeţile noastre cu coadă scurtă.

Fireşte că niciodată nu era destul de repede. Fluie­rul ne rechema de fiecare dată şi, în timp ce peste noi ploua cu înjurături, încercam să ne recăpătăm suflul, sughiţând şi suflând câteva clipe. Şi iar de la început. Înainte... Înainte... mereu înainte. Eram plini de clisă, ne tremurau picioarele şi de‑a lungul trupului sudoarea ni se scurgea în pârâiaşe, arzând rănile provocate de cure­lele ce susţineau echipamentul nostru greu. Sudoarea se impregna în haine şi foarte mulţi aveau tunicile împo­dobite cu pete întunecate. Pe deasupra, sudoarea ne orbea stârnind mâncărimi cumplite pe fruntea iritată, din cauză că o ştergeam cu mâinile murdare ori cu mânecile aspre. De îndată ce ne opream în loc, baia de sudoare se trans­forma într‑o baie îngheţată. Aveam rosături însângerate la picioare şi între pulpe. Şi frica îşi adăuga propria ei sudoare la cea datorată epuizării.

Zorile ne găseau storşi de vlagă, terminaţi. Dar sosise vremea să trecem la exerciţiul antiaerian. Porneam în fugă pe drumul desfundat şi fiecare piatră, fiecare băl­toacă, fiecare afurisit de şleau cerea efortul unei concen­trări continue, orice pas greşit însemna cădere, scrân­teală, pedeapsă. Doar simplul fapt de a duce un picior înaintea celuilalt, pentru a putea alerga sau mărşălui, lucruri pe care le faci de obicei fără a gândi, cereau un efort fizic şi cerebral aproape supraomenesc. Picioarele ne erau atât de grele, nespus de grele. Tropăiam totuşi mai departe, cu încăpăţânare, şchiopătând şi împleticindu‑ne, în pas de gimnastică. Mutrele noastre cu ochii adânciţi în orbite, de obicei atât de livide, arătau acum ca de rac fiert, cu priviri buimace şi fixe, cu venele frunţii umflate peste măsură. Din gură ni se prelingeau balele şi, din când în când, câte un sughiţ deznădăjduit împrăştia în jur stropi de spumă albă.

Fluierele ne sfredeleau creierii şi ţopăiam când la dreapta, când la stânga, plonjând în şanţuri fără a ţine seama ce era în ele, rugi, apă mocirloasă ori vreun „co­leg" mai iute. Urma apoi aşezarea frenetică a mortierelor şi mitralierelor în poziţie de tragere, aşezare ce trebuia terminată în numai câteva secunde, fie chiar cu preţul şalelor frânte sau rănirii unei mâini.

Şi din nou marş, kilometru după kilometru. Cred că ştiu totul despre diferitele feluri de drumuri. Drumuri moi, drumuri tari, drumuri înguste, cu pietriş, cu noroi, mocirloase, cimentate, asfaltate, înzăpezite, desfundate, netede, alunecoase, prăfuite. Picioarele mele m‑au în­văţat tot ce se poate şti despre drumuri. Temutele dru­muri care mi‑au schingiuit picioarele.

Soare şi ploaie. Adică sete, dureri de cap şi toate îmi joacă în faţa ochilor. În bocanci, labele picioarelor şi gleznele umflate. Înaintam ca în transă.

La prânz, în sfârşit, o pauză. Aveam muşchii atât de dureroşi încât să vrei să‑i opreşti era încă un mod de tor­tură. Unii nu izbuteau să se oprească, îşi continuau avântul şi după ce ordinul de oprire fusese dat, lovindu‑se de cei din faţa lor şi rămâneau pe loc, cu capetele plecate, clătinându‑se aproape să cadă, până ce erau îmbrânciţi înapoi fără menajamente.

Făcusem haltă la liziera din marginea unui sătuc. Câţiva copii se apropiară să se zgâiască la noi. Pauza urma să dureze o jumătate de oră. Uitând că ne aflam la cinci­zeci de kilometri de cazarmă, ne‑am prăvălit toţi care unde se găsea, fără a slăbi măcar o curea, adormind chiar înainte de a atinge pământul. După o clipă, un fluierat: o clipă care durase treizeci de minute, toată odihna noastră atât de preţioasă. Din nou la drum, poate cea mai cruntă dintre toate torturile. Muşchii înţepeniţi, picioarele um­flate nu vor să asculte. Fiecare pas înseamnă un şir de înţepături ascuţite care te săgetează până în creier. Talpa piciorului simte fiecare cui din bocanc, încât ţi se pare că păşeşti pe cioburi de sticlă.

Nici vorbă să mergi mai încet: în urma coloanei niciun camion care să‑i adune pe codaşi. Celor care se prăbuşesc li se aplică tratamentul special, administrat de lo­cotenent şi cei mai sadici trei subofiţeri din companie. Sunt maltrataţi şi hăituiţi fără milă, până îşi pierd cu­noştinţa sau intră în rânduri, nebuni furioşi, ori se pre­schimbă în roboţi lipsiţi de voinţă proprie, care ascultă automat ordinele, care ar sări pe fereastră de la etajul cinci dacă li s‑ar ordona... În tot timpul drumului îi au­zeam pe subofiţeri zbierând şi ameninţându‑i pe cei mai slabi cu spânzurătoarea dacă nu execută ordinele, spre marea mulţumire a vătafilor blestemaţi.

Către seară am pătruns în curtea cazărmii, gata să ne prăbuşim.

— Pas de paradă... marş!

Încă o sforţare, pe care n‑am fi crezut‑o posibilă. Piciorul întins înainte, la orizontală, bocancii răpăind pe sol în cadenţă. În faţa ochilor vedeam numai vârtejuri de scântei. Simţeam realmente cum ne pleznesc băşicile. Dar trebuie, trebuie s‑o facem şi pe asta. Picioarele bat într‑un ritm nemilos, strivind praful, strivind durerea. Un ultim efort, datorat cărei ultime picături de energie?

Comandantul lagărului, Oberstleutnant von der Lenz, aştepta exact acolo unde urma să executăm un sfert de întoarcere care să ne aducă cu faţa către clădirea noastră. Glasul căpitanului Lopei răsună:

— Compania a treia... capul... la... stânga!

Toate capetele s‑au întors într‑o singură mişcare, toate privirile îndreptate fix spre silueta plăpândă a colonelu­lui. Gesturile rigide care fac parte din salut nu avuseseră însă, de data asta, nimic rigid. Ba se simţi chiar o undă de dezordine! Căpitanul Lopei tresări, se opri, apoi se depărtă puţin ca să poată privi compania. Răsună ordinul:

— Compania a treia... stai!

Era glasul colonelului. Urmă o clipă de linişte de gheaţă, după care izbucni urletul turbat al lui von der Lenz:

— Căpitane Lopei, asta numeşti dumneata o com­panie? Dacă vrei să pleci pe front cu primul batalion de infanterie, nu ai decât să‑mi spui! O groază de ofiţeri ar fi fericiţi să‑ţi ia locul în garnizoana asta...

Vocea colonelului deveni un lătrat ascuţit, isteric:

— Ce‑i cu şleahta asta de potăi nenorocite? Ce‑i cu pleava asta nedisciplinată? Ăştia‑s soldaţi prusaci?... Potăi râioase, da! Dar am eu leac pentru râie!

Arogant şi plin de el, îşi plimbă privirile peste com­pania noastră de somnambuli sfârşiţi. Măcar de‑ar închide clanţa mai repede, să ne putem retrage în dormitoare, să azvârlim efectele cât colo şi să dormim...

— Da, am un leac minunat pentru râie, repetă cu mul­ţumire ameninţătoare. Potăilor râioase nu le trebuie decât puţină mişcare, un pic de antrenament, ce zici, căpitane Lopei?

— Da, Herr Oberstleutnant, puţin antrenament.

Ne năpădi o ură amestecată cu mila faţă de noi înşine. Povestea asta ne va costa cel puţin o oră din cel mai istovitor exerciţiu născocit vreodată într‑o armată, pasul de paradă german, pasul de gâscă...

Vi s‑a întâmplat vreodată să vi se umfle şi să se în­tărească toţi ganglionii zonei inghinale, în aşa fel încât fiecare pas că însemne un martiriu, să aveţi muşchii coap­selor adunaţi în noduri compacte pe care să trebuiască să‑i loveşti neîncetat când cu o mână, când cu cealaltă, pentru a‑i pune în funcţiune, muşchii gambelor fiind cu­prinşi de cârcei, fiecare gheată cântărind un chintal şi fiecare picior o tonă, după care, exact în starea asta, să trebuiască să ridici piciorul, cu degetele întinse în pre­lungirea lui, la fel de lesne şi la fel de graţios ca o bale­rină? Aţi încercat vreodată, atunci când gleznelor le lip­seşte puterea de a vă susţine, când degetele de la picioare nu mai sunt decât o masă sângerândă iar talpa e în flăcări, cu băşici umflate, pleznite şi sângerânde, un adevărat amestec de foc şi sticlă pisată, aţi încercat vreodată să vă aruncaţi înainte, pe un singur picior, în timp ce ce­lălalt revine lovind pământul cu un bufnet răsunător? Şi toate astea trebuie să fie ritmice, cu o precizie care transformă o sută treizeci şi cinci de bărbaţi într‑o sin­gură maşină al cărei ropot cadenţat îi face pe cei care se opresc să asculte să exclame:

— Asta da, paradă militară! Ce lucru minunat! Doamne, ce armată avem!

Pasul de gâscă produce totdeauna o impresie puternică. Asupra gâştelor.

Pe noi pasul de gâscă nu ne impresiona deloc. Cel puţin nu în felul acesta. Este exerciţiul cel mai infernal, cel mai revoltător din întreaga istorie militară. A rupt mai mulţi muşchi şi a afectat mai mulţi ganglioni limfatici decât orice altă formă de antrenament. Nu aveţi decât să‑i întrebaţi pe medici ce părere au.

Noi însă îl subestimasem pe Oberstleutnantul nostru. Nu aveam să scăpăm doar cu o oră de pas de paradă. Plecase, mizerabilul, salutat de căpitanul Lopei, dar îi mai spusese:

— Ce leac mai am! Căpitane Lopei!

— Domnule colonel?

— Îmi vei duce adunătura asta pe terenul de exer­ciţii şi îi vei învăţa să fie soldaţi şi nu potăi râioase... Nu vă veţi întoarce înainte de mâine dimineaţă, ora nouă... Iar dacă mâine dimineaţă compania aceasta nu va fi în stare să scoată un pas de paradă care să‑nfunde caldarâmul curţii, te eliberez pe loc din funcţie, 'nţeles?

— Înţeles, Herr Oberstleutnant.

Toată noaptea am exersat atacul în teren deschis şi pasul de paradă. Iar în dimineaţa următoare, la ora nouă, am trecut precum un singur tunet prin faţa Oberst­leutriantului, care însă nu se dădu bătut imediat. Ne puse să defilăm de şapte ori prin faţa lui şi sunt sigur că dacă un singur om ar fi greşit doar cu o zecime de secundă faţă de ceilalţi, ne‑ar fi trimis pe loc înapoi pe teren, aşa cum ne‑o făgăduise.

Era ora zece când, în sfârşit, am primit ordinul de a rupe rândurile şi ni s‑a permis să revenim în dormitoare, să dormim.

Inuman, fără îndoială, dar noi încetasem să fim fiinţe omeneşti, eram doar nişte câini râioşi. Câini înfometaţi...

Căci pentru a prezenta antrenamentul nostru în ade­vărata sa lumină, mai trebuie adăugată şi foamea. Din acest punct de vedere, ca şi din multe altele, eram într‑a­devăr complet dezechilibraţi. La sfârşitul războiului, în 1945, întreg poporul german trăia din raţiile foamei, dar începând încă din 1940‑41 eram aprovizionaţi şi mai rar decât avea să fie mai târziu pătura cea mai năpăstuită a populaţiei — respectiv civilii de rând.

Cum nu mai aveam dreptul la cartele, noi nu puteam cumpăra nimic. Prânzul era acelaşi în fiecare zi: o fier­tură de sfeclă roşie cu o mână de varză acră care să‑i dea puţină consistenţă, dar mâna aceasta de varză acră doar o dată la două zile, şi ne puteam considera fericiţi când nu se sărea peste rând

Carnea era un lux de care nu aveam parte. În fiecare seară primeam „raţii uscate", pentru douăzeci şi patru de ore: un colţ de pâine de secară, pe care cu timpul ne învăţasem să‑l tăiem în cinci, trei părţi pentru seara, două pentru dimineaţa următoare; douăzeci de grame de margarină râncedă şi o bucată de brânză, ai cărei con­ţinut în apă constituie probabil un record în materie. Sâmbăta mai primeam o raţie suplimentară de cincizeci de grame de marmeladă de napi. Micul dejun era alcătuit dintr‑un castronaş de ersatz de cafea, de culoarea ceaiu­lui, cu gust şi miros greţos, pe care totuşi îl înghiţeam cu deliciu.

Ni se întâmpla uneori, în timpul antrenamentelor afară pe câmp, să dăm peste un cartof ori nap. Într‑o clipită pământul mai gros era îndepărtat şi, aşa cum era, dispă­rea într‑o gură avidă, atât de repede încât ai fi crezut că asişti la o scamatorie.

Nu ne‑a trebuit mult să descoperim că şi coaja de mesteacăn şi un anume soi de ierburi ce creşteau pe mar­ginea şanţurilor aveau un gust destul de bun, ba poate chiar şi însuşiri hrănitoare, mai ales că stomacul nostru le suporta bine, potolindu‑ne cât de cât chinurile foamei. Iată reţeta, pentru orice eventualitate: striviţi coaja de mesteacăn, ori iarba de prin şanţuri între două căşti de oţel, adăugaţi cât cuprinde ersatz de cafea şi mâncaţi pasta astfel obţinută...

Dacă prin cine ştie ce minune unul dintre noi primea un bon de pâine, se încingea un adevărat praznic laolaltă cu prea norocoşii camarazi din dormitor. O pâine întreagă, vă puteţi închipui ce însemna aceasta?

---

[1] Unitate specială