O poveste a lui Vasile Voiculescu

Revolta dobitoacelor

Limbile vremii alunecaseră de pe tăişul lustruit al baltagelor de piatră pe luciul paloşelor de bronz. Şi omul nou intra în eră cu tot alaiul de animale îmblânzite după el.

Într-un amurg sălbatic de iarnă, el se întorcea necăjit de la pădure. Carul primitiv, cu roata otova dintr-o singură bucată de trunchi, se frânsese într-un prăguş, şi omul, ca să-l urnească, trebui să ostenească o jumătate de zi. Taurii înjugaţi fluturau mânioşi capetele, bolovănind ochii cu rămurele de sânge în ei spre suliţa cu care îi împungea asprul stăpân.

Câinele credincios se târa sfios în urmă, schilodit şi el în bătaie. Scăpase vânatul, care-l amăgise încurcându-şi urmele pe ponoare.

Şi omul, vânător fără greş, venea cu arcul descordat, aducând doar un vultur săgetat din văzduh.
El păşea crunt şi morocănos, spărgând cu călcâiul încălţămintei coaja noroiului amorţit de ger. În întunericul iscat odată cu ceaţa din pământ, înfăţişarea lui înspăimânta. O piele uriaşă de leu îi învăluia trupul, aşa încât capul fiarei încununa ca un coif fioros, cu colţii rânjiţi, capul omului. Nădragii largi, din blăni de fiară, şi cizmele năprasnice, cu copite grele de aramă, îl creşteau şi mai mult. Iar aripile moarte ale pasărei fâlfâiau, deschise, la fiecare pas în spatele uriaşului, parcă ar fi fost crescute acolo, pe umerii lui.

Când intră în ocolul unde îşi adăpostise familia, pe o măgură, sub cozorocul unei stânci, înnoptase. Haita de câini ai curţii sări furioasă să-l sfâşie. Dar cunoscându-l, repede se trase, cu gudureli, înapoi. El însă tot avu timp să plesnească pe doi din ei cu piciorul, rostogolindu-i cât colo. Şi schelălăielile lor umplură ograda.

Femeia ieşi din bordei cu pruncul în braţe şi ajută bărbatului să dejuge. Apoi oamenii se mistuiră în hrubă. Dobitoacele rămaseră afară singure, în noapte şi ger, apărate de câinii lihniţi, împinşi de foame mai degrabă să le sfâşie.

Crivăţul se zburli şi se umflă, şuierător balaur cu mii de limbi din care sufla venin de ger. Împinse de frică, de foame şi frig, animalele se înghesuiră una în alta, toate la un loc. Taurii cu grebenele îndurerate şi şoldurile găurite de strămurarea cu bold de bronz în vârf, oile jăfuite de lână, berbecii cu coarnele frânte de bâtă, bivolii cu ceafa roasă, câinii şchiopătaţi de ciomăgeli. Toţi asupriţi, toţi răzvrătiţi împotriva stăpânului. Tirania omului îi scoase din răbdări.
- Azi a fost mai crunt ca niciodată, spuse taurul negru, pe când celălalt soţ îi lingea milos grumazul.
- Ar trebui să-l iei în coarne şi să-i verşi maţele, zise bivolul ceacâr, sfredelindu-şi cu limba nările.
- De ce n-o faci tu? i-o-ntoarse taurul.

- Eu, vezi, am coarnele teşite.

- Atunci calcă-l în picioare şi fă-l zob cum zobeai odinioară, în sihlă, tigrii.

- Eu singur? Acolo umblam turme întregi. Tuna pământul sub noi când porneam năvala.
- Numai câinii pot să-l sfâşie, îşi dete cu părerea berbecul. Când rătăciţi departe pe coclauri după vânat, săriţi voi, zăvozilor, pe el, fiara cea mai aprigă. Eu, să am colţi şi gheare… făcu cu părere de rău încornoratul.

- Zadarnic mestecaţi voi toţi în gură vorbe zadarnice ca paiele. Cum să te atingi de el? oftă câinele. Voi nu vedeţi că este vrăjit? Ştiţi ce putere are?

- Ce? întrebară toate.

- La vânat, el apucă vulturul din nori şi-l dărâmă jos. Ţinteşte de departe iepurele, cale de-o poştă, şi biata vietate rămâne acolo încremenită de moarte şi îl aşteaptă să vie s-o culeagă. Nu aleargă ca mine să-i iasă sufletul după vânat.

- Cum? Îşi lungeşte mâna într-atât de sus, până la păsările cerului? întrebă o oaie rumegând cuvintele.
- Nu. Dar face ceva şi mai de neînchipuit. Când vrea, îşi dezlipeşte un deget de la mâini, pe care le încordează în chip ciudat. Şi degetul, cu o unghie ascuţită de fier în vârf, zboară cât ai clipi singur şi apucă pasărea, pe care i-o aduce jos.

- Am văzut şi noi, strigară toate, degetele astea vrăjite, lungi şi cu cange în pisc. Are multe în tolba de la spate. Cu ele face semn şi opreşte pasărea în zbor.

- Apoi asta e vraja, lămuri câinele. Îşi scoate şi îşi schimbă degetele când vrea şi cum pofteşte.
- Dar braţul? se jălui taurul. Aţi văzut cum şi-l lungeşte, de te ajunge la zece stânjeni depărtare… Ba şi-l deschiolează din cot ca să-l poată arunca de departe în tine. Vai de carnea ta dacă pumnul braţului de adaos are piatră în el! Şi după ce te-a izbit de te-a ameţit, îşi ia braţul de jos şi îl pune la loc, rosti înfiorat taurul.

- Asta e puterea lui, urmă câinele. El nu e ca noi, dintr-o bucată, încremenit odată pentru totdeauna în el, turnat într-un calup din care să nu mai poată ieşi. Omul se schimbă şi se mlădiază după nevoi. L-am văzut odată, când era cald, cum s-a jupuit singur de piele. Eu asudam cu părul tot pe mine. El se răcorea în apă cu toată carnea de sub piele şi păr afară, aşa cum scosesem eu numai limba.

Mieii, taurii şi bivolii holbaseră ochii, minunaţi de povestirile lui, şi câinele, îngâmfat de ascultarea cu care se învrednicea, urmă :

- Odată am fost de faţă când şi-a scos copitele.

- Copitele? Cum se poate? făcu un mânz naiv.

- Da, copitele, de la glezne în jos. Îi intrase în ele o pietricică şi-l înglodea. Pe urmă şi le-a pus la loc şi nu s-a mai cunoscut de unde le lepădase. Când a fost să trecem o apă, şi-a dezghiocat picioarele mai sus de genunchi, a pus pielea şi carnea pe umăr, ca pe nişte păstăi, ca să nu se ude părul de pe ele. Iar dincolo, pe mal, s-a alcătuit din nou la loc. Nu se poate magie mai mare. Să te faci şi să te desfaci, să te rupi şi să te dregi, să te lungeşti şi să te scurtezi, dintr-o clipă în alta, singur.

- Eu nu de braţul lui, care se smuceşte din cot şi mă plesneşte la zece stânjeni depărtare, mă tem, zise taurul ceacâr, gros la piele. Pe mine altceva mă împiedică. Fără să vreau, carnea se înfioară pe mine când mă apropii de el şi mă face să-mi plec grumazul în faţa lui: un miros uriaş, un iz de fiară domnitoare mă biruie. De ce creşte oare blană de leu pe el?
- Şi-i fâlfâie aripi de vultur hrăpăreţ pe umeri, behăi un miel prior. L-aţi văzut astă-seară?
- Magie şi vrăjitorie, gemu dulce vaca. Uitaţi-vă. Mâna femeii îmi ţine loc de viţel. Când ugerul împovărat de lapte mă apasă, chem prelung. Şi ea vine. Închid ochii şi sunt fericită, închipuindu-mi puiul sub mine. Nu e asta magie? Ca să-l biruim ne trebuie vrăji mai puternice, farmece mai tari! Aş zice să întrebăm pe lup în pădure. El se pricepe.
- Deşteapto! lătră ogarul. Ţi s-a făcut de jupuială pe vreo râpă?

- Atunci cum să scăpăm de atâta greu şi apăsare? Cum să-l răpunem? Nedreptatea lui necruţătoare ne sugrumă tot cât colţii lupului.

Deodată uşa de bârne se smulse pe neaşteptate şi în cisla dobitoacelor răzvrătite căzu, pe câteşipatru labe, pisica. Pe urmele ei curgeau ocările şi blestemele femeii.

După ce se dezmetici din ameţeală, pisica începu grijulie să-şi şteargă mustăţile şi să-şi lingă blana, mânjite de smântână.

- Vai, ce cruzime, surioară! o boci oaia.

- Pe sufletul meu dacă i-am greşit cu ceva! Ăştia sunt oamenii. După ce ne jertfim viaţa pentru ei în lupta cu şoarecii, priviţi acum cum ne aruncă.

- Ai căzut tocmai bine, mugi taurul. Tu eşti vrăjitoarea iscusită. Proroceşti când are să se schimbe vremea, apoi când vin oaspeţi şi ai prietenie cu luna. Învaţă-ne şi ne ajută cum să scăpăm de om. Cum l-am putea ucide? Că ne-am săturat de chinuri.

- Năvăliţi asupra lui. Unul singur din voi numai, e de ajuns să-l facă praf şi puzderii, rosti pisica.
- Lesne de spus. Cum să-l faci, când este cât un munte şi pe deasupra şi vrăjitor! Pumnii lui, măciuci de fier, îi zboară din mână şi vin vâjâind, să te pocnească de la o poştă, se jelui bivolul.
- Şi pe urmă carnea lui de leu are un iz fără împotrivire, se tângui taurul.

- Şi cine se poate uita în ochii lui ţintă, fără să-i plece pe ai săi numaidecât? Are priviri totdeauna biruitoare.

- Vă înşelaţi, îi mângâie pisica. Tăbărâţi cu îndrăzneală pe el: e mai plăpând ca un viţel. Vi-l dau în labe gol şi fără apărare, chiar acum.

- Nu vă luaţi după ea, schelălăi dulăul. Unde l-a văzut ea plăpând? Vă trage vicleana în capcană, să vă piarză.

- Tot rob mişel ai rămas. Veniţi cu mine, miorlăi ea, scuipând câinele între ochi.

Vitele aşteptau sfioase, îndoielnice, îndemnându-se fără hotărâre.

- Haideţi numai câţiva paşi, fricoşilor, îi certă ea. Aveţi să vedeţi cu ochii voştri.
Şi, pornind înaintea cetei de răzvrătiţi, pisica îi duse îndărătul bordeiului, unde şoarecii făcuseră câteva găuri în perete.

- Puneţi ochii şi uitaţi-vă, îi îndemnă ea.

Cu toţii, pe rând, îşi potriviră, bivolul peruzeaua ochiului mare cât pumnul, capra gogonul ei de chihlimbar, taurul oul însângerat al ochiului cu gălbenuş negru, porcul ţandăra de geam afumat ascunsă în grăsimea obrazului… Câinele, după ce privi cu ochii lui duioşi de copil orfan, puse şi bumbul umed al nasului şi, la mirosul cunoscut al stăpânului, coada începu să i se mişte bucuroasă.

Omul, la lumina chioară a unui opaiţ, se dezbrăca pentru somn, zvârlindu-şi una câte una toate vrăjile de pe el.

Baltagul, braţul cel de adaos, zăcea jos, acum un biet ciot de lemn. Cizmele cu copite de centaur se pleoştiseră goale, ca două ciuperci uriaşe, viermănoşite de ploi. Blana cu puteri de leu, coiful cu colţii ascuţiţi, neînsufleţite, dezumflate, spânzurau în cui, jumulite şi găurite de molii.
Omul, ieşit din găoacea lor ca un pui golaş, şedea alb şi plăpând, cu carnea mirositoare a viţel de lapte. Capul rotund şi mic, ca de miel slăbănog, se răsucea pe un gât fără vlagă. Grumazul taurului, pe lângă el era un trunchi de gorun pe lângă o trestie.

Dobitoacele priveau aprinse. Cozile neastâmpărate băteau ca nişte năpârci pântecele flămânde. Ochii se înflăcărau de ură şi colţii se rânjeau.

- Haideţi, porunci pisica, curaj! Eu am să mă miorlăiesc la uşă până îmi vor deschide. Voi năvăliţi toţi după mine şi-l sfâşiaţi.

Deodată câinele, aşezându-şi a doua oară ochiul la bortă, se trase înapoi înspăimântat şi o luă la fugă. Celelalte dobitoace se îngrămădiră la gaură, priviră din nou şi, îngrozite, o luară la sănătoasa, ascunzându-se.

Omul, îngenunchiat pe pământ, îşi împreunase mâinile şi ridicase ochii… Deasupra lui, tavanul parcă se găurea, căci se strevedea cerul. Un abur luminos ieşea din trupul omului, mai ales din osul frunţii şi din creştet, închegându-se în juru-i ca un cearcăn… Lumina ajunsese din ce în ce mai puternică. Îl îmbrăcă într-un văzduh aprins, nesuferit ochilor. Omul era o lungă flacără albă, ca o torţă care arde toată deodată. Şi văpaia învăluitoare, lua din ce în ce înfăţişarea unui paznic îngrozitor, în picioare, plecat uşor asupra omului din el, care se ruga.