Casa
Idolului Astarteei
—
Mă faci
să mă
înfior,
Pender, se plânse sir Henry.
—
Ei, acum, doctore Pender, ce o să ne povesteşti?
Bătrânul preot
zâmbi cu blândeţe.
—
Mi-am petrecut viaţa în locuri liniştite, spuse el.
Mi s-au întâmplat foarte puţine evenimente.
Totuşi,
odată, când
eram tânăr, am trecut printr-o experienţă
foarte
stranie şi tragică.
—
Chiar? exclamă Joyce Lemprière în mod încurajator.
—
N-am uitat-o niciodată, continuă preotul. Atunci
m-a impresionat profund şi, chiar şi astăzi, dacă
fac
un uşor
efort să-mi reamintesc, îmi revine simţământul acela de
groază şi
oroare pe care l-am trăit în momentul ăla îngrozitor,
când am văzut un om murind fără
vreun
motiv aparent.
—
Şi
eu mă-nfior,
cum zici, îi răspunse celălalt. De atunci
nu am mai râs de oamenii care folosesc cuvântul atmosferă. Există
aşa ceva. Există
anumite
locuri imprimate şi saturate cu influenţe bune sau rele,
care-şi
pot face simţită puterea.
—
Casa aceea, "The Larches", aduce multă nefericire,
remarcă Miss Marple. Bătrânul domn
Smithers şi-a pierdut toţi banii şi a trebuit s-o
părăsească, apoi s-a mutat
familia Carlslake şi Johnny Carlslake a căzut pe scări, şi-a rupt
piciorul, aşa că doamna Carlslake
a fost nevoită să plece în sudul
Franţei
să-şi îngrijească
sănătatea, iar în
ceea ce priveşte familia Burden, care locuieşte acum acolo,
am auzit că bietul domn Burden urmează
să
fie
operat foarte curând.
—
Cred că sunt prea multe superstiţii în legătură
cu
treburile astea, opină domnul Petherick. Foarte multe proprietăţi au de suferit
de pe urma unor zvonuri puse în circulaţie fără
temei
sau din prostie.
—
Am cunoscut una sau două "fantome" care aveau o
personalitate foarte robustă, remarcă
sir
Henry chicotind.
—
Cred, interveni Raymond, că ar trebui să-i permitem
domnului Pender să-şi continue
povestirea.
Joyce
se ridică şi stinse cele două
lămpi, lăsând camera să
fie
luminată numai de focul jucăuş
din
şemineu.
—
Atmosferă, zise ea. Acum putem continua.
Dr.
Pender îi zâmbi, se rezemă de speteaza scaunului şi, după
ce-şi scoase
pince-nez-ul, începu să povestească pe un ton blând,
evocator.
—
Nu ştiu
dacă vreunul
dintre dumneavoastră cunoaşteţi Dartmoor-ul.
Localitatea de care vă vorbesc este situată
pe
malurile apei Dartmoor. Era o casă foarte frumoasă
şi,
deşi
fusese de vânzare de mai mulţi ani, nu-şi găsise cumpărători. Probabil,
situaţia
era mai neplăcută iarna, dar
priveliştea era măreaţă
şi
clădirea
însăşi
avea unele trăsături curioase şi originale. A
fost cumpărată de un om pe nume
Haydon – sir Richard Haydon. Îl cunoscusem în timpul facultăţii şi, deşi, nu-l mai văzusem de câţiva ani, păstrând vechile
legături
de prietenie, am acceptat cu plăcere invitaţia de a mă
duce
la Silent Grove, cum se numea noua sa proprietate.
Cei
din casă nu erau prea numeroşi. Acolo locuiau
Richard Haydon însuşi şi vărul său, Elliot
Haydon. Se mai aflau o lady anume Mannering cu o fiică
palidă, cam ştearsă, pe nume
Violet. Era un căpitan Roger cu soţia, mari amatori
de călărie, cu feţele bătute de vânt,
care trăiau numai pentru cai şi vânătoare. Lor li se
alăturau
un tânăr dr. Symonds şi o domnişoară
pe nume Diana
Ashley. Ştiam ceva despre cea din urmă. Fotografia ei
apărea
des în ziarele despre înalta societate şi se număra printre
frumuseţile celebre ale vremii. Avea o înfăţişare cu totul
izbitoare. Brunetă, înaltă, cu tenul frumos,
de un alb palid, cu niste ochi negri, pe jumătate închişi, uşor oblici, care
îi dădeau
un curios aer picant oriental. Avea de asemenea, o voce minunată, profundă.
Am
observat imediat că prietenul meu Richard Haydon era foarte atras
de ea. Cât priveşte sentimentele ei, nu eram atât de
sigur. Era capricioasă în etalarea favorurilor sale. Într-o zi
vorbea numai cu Richard şi nu mai acorda nimănui altcuiva
atenţie,
în ziua următoare îl prefera pe vărul acestuia,
Elliot şi părea că
nu
are habar de existenţa unei persoane pe nume Richard, pentru ca,
în continuare, să-i dedice zâmbetele cele mai fermecătoare liniştitului şi retrasului dr.
Symonds.
În
dimineaţa de după sosirea mea,
gazda noastră ne-a arătat
proprietatea. Casa în sine nu avea nimic remarcabil – o clădire solidă, bine construită,
din
granit de Devonshire. Ridicată să
reziste
timpului şi intemperiilor. Nu era romantică, dar foarte
confortabilă. De la ferestre se putea vedea panorama
regiunii necultivate şi terenurile rezervate pentru vânătoare, vaste
dealuri rotunjite, încoronate cu Tor-uri* bătute de vreme.
Pe
pantele celui mai apropiat Tor se găseau diferite
cercuri de colibe, relicve din străvechile zile ale
epocii de piatră. Pe un alt deal, fusese recent excavată... o movilă
în
care se găsiseră anumite obiecte
din bronz. Haydon începuse să manifeste
interes pentru subiectele legate de antichitate şi ne vorbi cu
multă înflăcărare şi entuziasm.
Chiar acest loc, ne explica el, era deosebit de bogat în mărturii despre
trecut: urme ale locuitorilor din neolitic, druizi, romani, ba se puteau găsi
chiar
şi
urme ale primilor fenicieni.
—
Dar locul acesta este cel mai interesant dintre toate, a spus el. I-aţi reţinut numele – Silent
Grove. Ei bine, e destul de uşor să-ţi dai seama de
unde i se trage denumirea.
Ne
indică ceva
anume cu mâna. Deşi partea aceea era necultivată, numai stânci,
buruieni şi un soi de ferigă
sălbatică, la vreo sută
de yarzi
de casă se ridica un crâng des de o desime
impresionantă.
—
O relicvă din cele mai vechi timpuri, spuse
Haydon. Copacii au murit şi alţii au fost
plantaţi în loc, dar, în general, s-a păstrat foarte
mult din ceea ce era odinioară – poate pe
vremea locuitorilor fenicieni. Veniţi să
vă
uitaţi!
L-am
urmat cu toţii. Când am intrat în crâng, o curioasă
tensiune
mă cuprinse.
Cred că de vină era liniştea. Nicio pasăre nu părea să-şi fi făcut cuibul în
copacii aceia. Domnea o atmosferă de dezolare şi oroare. L-am văzut pe Haydon
privindu-mă cu un zâmbet curios.
—
Simţi
ceva în legătură cu locul ăsta, Pender? mă
întrebă
el.
Ostilitate cumva? Sau nelinişte?
—
Nu-mi place, i-am răspuns neliniştit.
—
Nu mă miră.
Aceasta a fost fortăreaţa unuia dintre
cei mai vechi duşmani ai credinţei tale. Acesta
este Crângul lui Astarte.
—
Astarte?
—
Astarte sau Ishtar sau Ashtoreth sau oricum vrei să-i zici. Eu
prefer numele fenician de Astarte. Cred că există, în ţară, un Crâng al Astarteei
cunoscut – la nord de Wall. N-am nicio
dovadă,
dar îmi place să cred că deţinem aici un
adevărat,
un autentic Crâng al Astarteei. Uite, în acest cerc dens de copaci, s-au desfăşurat ritualuri
sacre.
—
Ritualuri sacre, murmură Diana Ashley. Ochii ei visători priveau
undeva departe. Mă întreb cum se desfăşurau.
—
Nu cred că erau foarte onorabile, râse tare, fără
rost,
căpitanul
Roger.
Haydon
nu-i acordă atenţie.
—
În mijlocul Crângului trebuia să fi fost un
templu, spuse el. Nu pot să vă
arăt urma vreunuia,
dar mi-am pus şi eu puţin imaginaţia la contribuţie.
În
momentul acela păşeam într-un mic luminiş
din
mijlocul copacilor. În centru, se afla ceva asemănător unei case de
vară construită
din
piatră.
Diana Ashley se uită întrebătoare spre
Haydon.
—
O numesc Casa Idolului, spuse acesta. Este Casa Idolului lui Astarte.
Se
îndreptă spre ea. Înăuntru, pe un
stâlp simplu de abanos stătea o mică figurină
ciudată
reprezentând
o femeie cu coarne, călare pe un leu.
—
Astarte a fenicienilor, spuse Haydon, Zeiţa Lunii.
—
Zeiţa
Lunii, strigă Diana. O, hai să
facem
o petrecere pe cinste la noapte. Cu haine de carnaval. Şi să
venim
aici, la lumina lunii, să sărbătorim
ritualurile Astarteei .
Am
făcut
un gest brusc şi Elliot Haydon, vărul lui Richard,
se întoarse repede spre mine.
—
Nu vă plac
toate astea, Padre, nu-i aşa?
—
Nu, nu-mi plac, am recunoscut pe un ton grav.
Se
uită la
mine în mod curios.
—
Dar nu-i decât o prostie. Dick n-are cum să ştie dacă
acesta
este un crâng cu adevărat sacru. E doar o fantezie de-a lui;
îi place să se joace cu ideea asta. Şi oricum, dacă
ar
fi fost...
—
Dacă ar
fi fost?
—
Ei bine... râse el stingherit. Doar nu crezi în chestii de-astea, nu-i aşa? Dumneata, un
pastor!
—
Nu sunt sigur că eu ca pastor n-ar trebui să
cred
în asta.
—
Dar treburile acestea s-au terminat şi au dispărut de mult.
—
Nu sunt chiar aşa de sigur, i-am răspuns,
contemplând cele din jurul meu. Ştiu doar un
lucru: în general, nu sunt un om sensibil la atmosferă, dar, de când
am intrat în acest crâng de copaci, am o curioasă impresie că
simt
răul
şi
ameninţarea în jurul meu.
Privi,
din nou stânjenit, peste umăr.
—
Da, spuse, este... este oarecum straniu. Ştiu ce vrei să
spui,
dar bănuiesc
că numai
imaginaţia noastră ne face să
ne
simţim
aşa.
Ce părere
ai, Symonds?
Doctorul
tăcu
un minut, două, înainte de a răspunde. Apoi
spuse liniştit:
—
Nu-mi place. Nu pot să vă spun de ce. Dar,
într-un fel sau altul, nu-mi place.
În
momentul acela, Violet Mannering veni spre mine.
—
Îmi repugnă locul ăsta, ţipă
ea.
Îmi repugnă. Să ieşim de-aici!
Ne-am
îndepărtat
şi
ceilalţi ne-au urmat. Numai Diana Ashley
întârzia. Am întors capul, m-am uitat peste umăr şi am văzut-o stând în
faţa
casei idolului, privind cu intensitate la imaginea dinăuntru.
Ziua
era neobişnuit de frumoasă
şi
călduroasă
aşa că
propunerea
Dianei Ashley de a organiza o petrecere costumată în seara aceea a
fost bine primită. Obişnuitele râsete, şoapte şi cusutul costumelor
în secret – am avut parte de toate – şi, când ne-am făcut apariţia pentru cină, au izbucnit ca
de obicei strigăte de veselie.
Rogers
şi
soţia
sa erau "îmbrăcaţi" ca
locuitori ai colibelor din neolitic, ceea ce explica brusca dispariţie a preşurilor din faţa căminelor. Richard
Haydon şi-a imaginat că
e
un marinar fenician, iar vărul său – şeful unei bande
de hoţi;
doctorul Symonds făcea pe bucătarul şef, lady
Mannering pe o soră de spital şi fata ei pe o
sclavă cercheză. Eu m-am
travestit, cam străveziu, într-un călugăr. Diana Ashley
a coborât ultima, dezamăgindu-ne pe toţi, fiindcă
era
înfăşurată
într-un
domino*
negru
inform.
—
Necunoscuta, declară ea plină de aere. Asta
sunt. Acum, pentru Dumnezeu, hai să mergem la masă.
După
cină
am
ieşit
din casă. Era o noapte frumoasă, caldă, blândă
şi
luna se ridica alene. Am cutreierat, am pălăvrăgit şi timpul a
trecut destul de repede. Trebuie să fi trecut o oră
când
ne-am dat seama că Diana Ashley nu mai era cu noi.
—
Sunt sigur că nu s-a dus la culcare, spuse Richard
Haydon.
Violet
Mannering clătină din cap:
—
O, nu, interveni ea. Am văzut-o îndreptându-se în direcţia aceea, acum
vreun sfert de oră.
În
timp ce vorbea indica crângul de copaci care se profila negru şi plin de umbre
în lumina lunii.
—
Mă întreb
ce pune la cale, se repezi Richard Haydon, jur că vreo drăcovenie. Să
mergem
să vedem!
Ne-am îndreptat cu toţii într-acolo, oarecum plini de
curiozitate: oare ce putea pune la cale domnişoara Ashley?
Totuşi,
în ceea ce mă priveşte, simţeam o anumită
reţinere de a intra
în cercul de copaci întunecat, prevestitor de rele. Ceva mai puternic decât
mine părea să mă
reţină
şi
să mă
îndemne
să nu
păşesc
înăuntru.
Eram mai convins decât oricând de răul esenţial al locului.
Cred că unii dintre ceilalţi simţeau aceleaşi senzaţii ca şi mine, deşi n-ar fi fost
dispuşi
s-o recunoască. Copacii erau atât de apropiaţi unii de alţii, încât lumina
lunii nu putea pătrunde. Se auzeau mai multe sunete în
jurul nostru – şoapte şi oftaturi.
Aveam sentimentul prezenţei a ceva extrem de straniu, aşa că
din
spirit de conservare, am rămas cu toţii grupaţi. Deodată, am dat de
poiana din mijlocul crângului şi am rămas încremeniţi de uimire, întrucât
în pragul Casei Idolului se profila o siluetă, învăluită
toată
în
tifon diafan, purtând două coarne proeminente care se ridicau din
masa neagră a părului ei.
—
Doamne Sfinte, exclamă Richard Haydon şi fruntea i se
umplu de sudoare.
Dar
Violet Mannering era mai perspicace.
—
E Diana, exclamă ea. Cum s-a transformat? O, arată
oarecum
altfel!
Silueta
din prag îşi ridică mâinile. Înaintă
un
pas şi
cântă pe
un ton înalt, plăcut.
—
Sunt Preoteasa Astarteei, fredonă ea. Aveţi grijă
cum
vă apropiaţi de mine, căci moarte ţin în mâna mea.
—
Nu fă asta,
dragă,
protestă lady Mannering. Ne trec toţi fiorii, să
ştii!
Haydon
sări
spre ea.
—
Doamne, Diana, strigă el. Eşti minunată!
Ochii
mei se obişnuiseră de-acum cu
lumina lunii şi puteam vedea mai clar. Aşa cum spusese
Violet, ea arăta schimbată. Faţa era mult mai
oriental conturată, ochii – nişte deschizături oblice –
degajau o oarecare cruzime în strălucirea lor şi ciudatul
zâmbet ce i se citea pe buze nu-l mai văzusem niciodată.
—
Ai grijă, strigă ea prevenind pe
oricine. Nu vă apropiaţi de zeiţă. Dacă
cineva
pune mâna pe mine, moare.
—
Eşti
minunată, Diana, strigă
şi
Haydon, dar termină! Nu ştiu cum, dar...
nu-mi prea place!
El
se îndrepta spre ea prin iarbă şi ea întinse o
mână.
—
Opreşte-te,
strigă ea.
Încă un
pas şi
te voi lovi cu magia Astarteei .
Richard
Haydon râse şi grăbi pasul, când,
deodată, un lucru curios se întâmplă. Ezită
o
clipă,
apoi păru că se împiedică
şi
căzu
lat.
Nu
se ridică, ci rămase unde căzuse cu faţa la pământ.
Deodată, Diana începu să
râdă
ca
o isterică. Era un hohot straniu, oribil, care
tulbura liniştea poienii.
Cu
o înjurătură, Elliot se
repezi în faţă.
—
Nu suport asta, ţipă el, ridică-te Dick, ridică-te, omule!
Şi totuşi, Richard
Haydon zăcea unde căzuse. Elliot
Haydon se apropie, îngenunche lângă el şi-l întoarse
încet cu faţa-n sus. Se aplecă
peste
el, uitându-se la faţa acestuia.
Apoi
se ridică brusc şi rămase drept, clătinându-se puţin.
—
Doctore, zise, doctore, pe crucea mea, vino! Cred... cred că
e
mort.
Symonds
se repezi într-acolo, pe când Elliot se întoarse încet spre noi. Se uita în jos
la mâinile sale într-un fel pe care nu l-am înţeles.
În
clipa aceea o auzirăm pe Diana ţipând sălbatic:
—
L-am omorât! O, pe Dumnezeul meu, n-am vrut, dar l-am omorât!
Şi leşină, căzând pe o grămadă
de
iarbă călcată
în
picioare.
Doamna
Rogers urlă ca scoasă din minţi:
—
O, să plecăm din locul ăsta îngrozitor,
ni se poate întâmpla orice aicea. Vai, e înfiorător!
Elliot
mă apucă
de
umăr.
—
Nu se poate, domnule, murmură el, îţi spun că
nu
se poate! Un om nu poate fi ucis aşa. E...e
împotriva naturii.
Am
încercat să-l liniştesc.
—
Trebuie să existe o explicaţie, am zis eu. Poate
că vărul
tău
a murit de pe urma unei slăbiciuni neaşteptate a
inimii. Şocul şi excitarea...
El
mă întrerupse:
—
Nu înţelegi.
Îşi
ridică mâinile
să le
văd
şi
am observat pete roşii pe ele. Dick nu a murit de pe urma şocului, a fost
lovit... lovit în inimă şi nu există nici o armă.
L-am
privit neîncrezător. În momentul acela, Symonds se
ridicase după ce examinase trupul şi se îndrepta
spre noi. Era palid şi tremura tot.
—
Am înnebunit cu toţii? spuse el. Ce-i cu locul ăsta, încât
lucruri de acest gen se pot întâmpla aici?
—
Deci e adevărat? am întrebat eu.
Dădu din cap că
da.
—
Rana seamănă cu una făcută
de
un stilet lung, subţire, dar... nu-i nici un stilet acolo.
Ne-am
uitat cu toţii unii la alţii.
—
Dar trebuie să fie acolo, strigă
Elliot
Haydon. Trebuie să fi căzut din rană. Trebuie să
fie,
undeva, pe jos. Să cercetăm!
Ne-am
uitat degeaba în jur. Violet Mannering spuse deodată:
—
Diana avea ceva în mâna ei. Un fel de stilet. L-am văzut. L-am zărit strălucind când îl
ameninţa.
Elliot
Haydon clătină din cap:
—
Nu s-a apropiat la mai mult de trei iarzi de ea, obiectă
el.
Lady
Mannering se aplecase peste fata care leşinase.
—
N-are nimic în mână acum, ne informă
ea,
şi
nu văd
nimic pe pământ. Eşti sigură
că
l-ai
văzut,
Violet? Eu nu l-am văzut.
Doctorul
Symonds se apropie de fată.
—
Trebuie s-o ducem în casă, spuse el. Rogers, vrei să
mă
ajuţi?
Am
cărat
fata leşinată în casă. Apoi ne-am
întors şi-am luat cadavrul lui sir Richard.
Dr.
Pender se opri şi, parcă cerându-şi scuze, ne
privi pe toţi pe rând.
—
Astăzi,
se cunosc unele lucruri mai bine, datorită influenţei romanelor poliţiste. Orice băiat de pe stradă
ştie
că un
cadavru trebuie să fie lăsat acolo unde
se găseşte. Dar, pe
timpul acela, nu aveam asemenea cunoştinţe, aşa că
am
dus trupul lui Richard Haydon în dormitorul său din casa pătrată
de
granit, iar majordomul a fost trimis pe bicicletă să
aducă
poliţia, de la vreo
12 mile depărtare.
Atunci,
Elliot Haydon mă trase deoparte.
—
Uite ce e, spuse el, mă întorc la crâng. Arma aceea trebuie găsită.
—
Dacă a
fost vreo armă, am răspuns eu
sceptic.
Mă
apucă
de
braţ şi
mă trase
cu furie.
—
Ţi-a
intrat superstiţia aia în cap. Crezi că
moartea
lui a fost supranaturală; bine, eu mă
întorc
în crâng să aflu.
Eram,
în mod curios, împotrivă ca el să procedeze aşa. Am făcut tot ce mi-a
stat în putinţă ca să-l împiedic.
Simpla idee a cercului acela des de copaci mă îngrozea şi aveam
presentimentul unei noi nenorociri. Dar Elliot era pornit de-a binelea. Cred că
şi
el era speriat, dar nu vroia s-o recunoască. S-a dus ferm
hotărât
să dezlege
tot misterul.
A
fost o noapte foarte înfricoşătoare; nici unul
dintre noi nu putea să doarmă sau să
încerce
măcar.
Când au sosit, poliţiştii nu prea au
crezut nimic din toată povestea. Ei şi-au exprimat
dorinţa
puternică de a o ancheta îndeaproape pe domnişoara Ashley, dar
apoi s-au izbit de doctorul Symonds, care s-a opus vehement ideii. Domnişoara Ashley îşi revenise din
leşin
sau din transă şi el îi administrase un somnifer
puternic. Sub niciun motiv nu trebuia tulburată până
a
doua zi.
Nimeni
nu s-a gândit până pe la şapte dimineaţa la Elliot
Haydon şi atunci Symonds a întrebat, deodată, unde e. I-am
explicat ce făcuse Elliot şi faţa gravă
a
lui Symonds căpătă
un
aer şi
mai grav.
—
Aş vrea
să nu
se fi dus. E... e o prostie, spuse el.
—
Doar nu crezi că i s-ar fi putut întâmpla ceva rău?
—
Sper că nu. Padre, cred că
dumneata
şi
cu mine am face mai bine să ne ducem să
vedem.
Ştiam că are dreptate,
dar a trebuit să-mi adun tot curajul de care eram în
stare ca să mă înham la treaba
asta. Am pornit împreună şi am intrat din nou în crângul acela
blestemat de copaci. L-am strigat de două ori şi nu am primit
nici un răspuns. Într-un minut, două, am dat de
poiana care părea palidă şi fantomatică
în
lumina dimineţii care abia mijea. Symonds mă
apucă
de
braţ şi
eu am scos o exclamaţie înăbuşită. Noaptea trecută, văzusem la lumina
lunii trupul unui bărbat zăcând cu faţa în jos, în
iarbă.
Acum, în zorii dimineţii, aceeaşi privelişte se înfăţişa ochilor noştri. Elliot
Haydon zăcea în exact acelaşi loc în care
fusese vărul său.
—
Doamne Sfinte! spuse Symonds. L-a răpus şi pe el!
Am
alergat amândoi spre el. Elliot Haydon era inconştient, dar
respira încet; de data aceasta nu mai era nicio îndoială
în
privinţa cauzei tragediei: o armă
lungă
şi
subţire
din bronz rămăsese în rană.
—
L-a lovit prin umăr, nu prin inimă. Ăsta-i norocul,
comentă doctorul. Pe cinstea mea, nu ştiu ce să
cred.
În orice caz n-a murit şi el ne va putea povesti ce s-a
întâmplat.
Dar
tocmai asta e, că Elliot Haydon n-a fost în stare.
Relatarea sa a fost cât se poate de vagă. Căutase fără
succes
stiletul şi, în cele din urmă, renunţând să
mai
bâjbâie, se apropie de Casa Idolului. Abia atunci, începu să
intuiască
tot
mai clar că cineva îl urmărea cu privirea
dintre copaci. A încercat să alunge această
impresie,
dar n-a putut s-o îndepărteze cu totul. A descris cum un vânt
rece, ciudat a început să bată. Părea că
nu
vine dinspre copaci, ci din interiorul Casei Idolului. Se întoarse şi se uită
înăuntru. A văzut mica siluetă
a
Zeiţei
şi
a simţit
că se
înşela
din punct de vedere optic. Silueta părea să
crească
tot
mai mare. Apoi, deodată, a primit o lovitură
ce
a simţit-o
între tâmple şi care l-a făcut să
se
dea înapoi, dar atunci când a căzut, a fost conştient de o
durere adâncă, usturătoare în umărul său stâng.
Stiletul a fost identificat de data aceasta ca fiind identic cu cel descoperit
în săpăturile din
movila de pe deal şi care fusese cumpărat de Richard
Haydon. Unde îl ţinuse, în locuinţă
sau
în Casa Idolului din crâng, nimeni nu părea să
ştie.
Poliţiştii au fost de părere şi aşa va rămâne pe veci că
el
a fost înjunghiat, în mod deliberat, de domnişoara Ashley,
dar, luând în considerare depoziţiile noastre,
ale celorlalţi, că ea s-a aflat la
trei iarzi depărtare de el, ei n-au putut s-o inculpe. Şi, aşa, afacerea este
şi
va rămâne
un mister.
Se
aşternuse
liniştea.
—
Se pare că nu e nimic de zis, încercă
Joyce
Lemprière, în cele din urmă. Totul e atât
de oribil şi straniu! N-aţi găsit personal
nici o explicaţie, dr. Pender?
Bătrânul dădu afirmativ din
cap.
—
Da, spuse el. Am o explicaţie, adică
un
fel de explicaţie. Una cam curioasă.
Dar nu există
vreo explicaţie care să nu poată fi pusă sub semnul îndoielii.
—
Am participat la tot felul de şedinţe de spiritism,
spuse Joyce, aşa că puteţi spune orice
doriţi
dar în ce mă priveşte, cred că se întâmplă
lucruri
foarte ciudate. Bănuiesc că pot fi explicate
printr-un anume fel de hipnotism. Fata s-a transformat cu adevărat într-o preoteasă
a Astarteei
şi presupun că, într-un fel
sau altul, ea trebuie să-l fi înjunghiat. Poate că
a
aruncat stiletul pe care domnişoara Mannering
l-a văzut
în mâna ei.
—
Sau o fi fost vreo suliţă, sugeră Raymond West. În
fond, lumina lunii nu era foarte puternică. Ea s-ar fi
putut să aibă un fel de lance
în mână şi l-a lovit de
la distanţă; apoi, presupun că
trebuie
să ţinem
seama şi de hipnotism în masă. Vreau să
zic
că eraţi cu toţii pregătiţi să-l vedeţi doborât prin
mijloace supranaturale şi aşa aţi văzut că
s-a
întâmplat.
—
Am asistat la multe lucruri minunate făcute cu arme şi cuţite la circ sau
varietăţi, spuse sir Henry. Cred că
e
posibil ca un om să se fi putut ascunde printre copaci şi de acolo să
fi
aruncat un cuţit sau un stilet cu destulă
dexteritate,
bineînţeles dacă era un
profesionist. Recunosc că este cam deplasată, dar pare
singura teorie cu adevărat credibilă. Vă
amintiţi că
celălalt om a avut
clar impresia că se ascundea cineva în crâng şi-l supraveghea.
În ceea ce priveşte faptul că
domnişoara Mannering a
spus că Diana Ashley avea un stilet în mână, pe când ceilalţi au
contrazis-o, asta nu mă surprinde. Dacă
aţi avea experienţa mea, v-aţi da seama că
relatările a cinci
persoane privitoare la acelaşi lucru diferă
atât
de mult încât frizează incredibilul.
Domnul
Petherick tuşi.
—
Dar în toate aceste teorii se pare să trecem cu
vederea un fapt esenţial, remarcă
el.
Ce s-a întâmplat cu arma? Domnişoara Ashley nu
s-ar fi putut descotorosi de o suliţă, aşa cum stătea în mijlocul
luminişului şi dacă
un
ucigaş ascuns
ar fi aruncat stiletul, atunci acesta ar fi rămas în rană
când
omul a fost răsucit. Cred că
trebuie
să renunţăm la toate
teoriile fanteziste şi să ne limităm la fapte
concrete.
—
Şi
unde ne duc faptele concrete?
—
Ei bine, un lucru pare destul de clar. Nimeni nu a fost în apropierea omului
când acesta a fost doborât, aşa că
singura
persoană care ar fi putut să-l înjunghie a
fost el însuşi. De fapt, sinucidere.
—
Dar de ce naiba să fi vrut să se sinucidă? întrebă
Raymond
West, neîncrezător.
Avocatul
tuşi
din nou.
—
Ah, asta iar e o problemă de teorie, spuse el. Deocamdată, nu mă
interesează
teoriile.
Excluzând supranaturalul, în care nu cred nicio clipă, mi se pare că
este
singura modalitate în care lucrurile s-ar fi putut întâmpla. Şi-a înfipt
pumnalul în piept şi, când a căzut, braţele i s-au desfăcut, scoţându-l din rană
şi
aruncându-l departe printre copaci. Cred că este, deşi oarecum
improbabilă, o întâmplare posibilă.
—
Deşi
nu vreau să mă amestec, spuse
Miss Marple, totul mi se pare cât se poate de uluitor. Dar lucruri curioase se
întâmplă, să ştiţi. La petrecerea
de anul trecut din grădina doamnei Sharpley, omul care aranja
ceasul pentru golf, a sărit peste ceva, şi-a pierdut cunoştinţa şi nu şi-a revenit
decât după cinci minute.
—
Da, dragă mătuşă, spuse Raymond
cu blândeţe, dar el nu a fost înjunghiat, nu-i aşa?
—
A, sigur că nu, dragă, răspunse Miss
Marple. Tocmai asta vă spuneam. Bineînţeles că
nu
există decât
un singur mod în care acel biet sir Richard ar fi putut fi înjunghiat, dar tare
aş vrea
să ştiu
ce l-a făcut întâi să
se
împiedice. Ar fi putut fi, desigur, rădăcina unui pom.
El se uita numai la fată şi la lumina lunii dai peste lucruri fără
să
vrei.
—
Spuneţi
că există
doar
un singur mod în care sir Richard ar fi putut fi înjunghiat, Miss Marple?
întrebă pastoral, uitându-se curios la ea.
—
E foarte trist şi nu-mi place să
mă
gândesc
la asta. Omul era dreptaci, nu-i aşa? Vreau să
zic,
pentru a se răni la umărul stâng
trebuia să fie. Mi-a părut întotdeauna
atât de rău de bietul Jack Baynes pentru ceea ce a
păţit
în timpul războiului! Vă
amintiţi, s-a împuşcat în picior,
după lupte
foarte grele la Arras. Mi-a povestit despre asta când m-am dus să-l văd la spital; şi-i era tare ruşine. Nu cred că
acest
biet individ, Elliot Haydon, a profitat mult de pe
urma
crimei sale oribile.
—
Elliot Haydon, strigă Raymond. Crezi că
el
e făptaşul?
—
Nu văd
cum ar fi putut-o face altcineva, spuse Miss Marple, uşor surprinsă, făcând ochii mari.
Vreau să zic dacă, aşa cum subliniază
foarte
înţelept
domnul Petherick, luăm în considerare faptele concrete şi ignorăm acea atmosferă
cu
zeiţe
păgâne
despre care nu cred că e prea plăcută. Elliot s-a dus
întâi la el de l-a întors cu faţa în sus şi, desigur,
pentru a face acest lucru trebuie să fi fost cu
spatele la toţi, iar îmbrăcămintea de şef de briganzi
îi impunea să aibă o armă
de
orice fel la brâu. Îmi aduc aminte că am dansat cu un
bărbat
îmbrăcat
ca şef
de briganzi când eram tânără. Avea cinci
feluri de cuţite şi stilete şi nu pot să
vă
povestesc
cât de ciudate şi incomode erau pentru partenera sa.
Toţi ochii erau aţintiţi asupra dr.
Pender.
—
Am aflat adevărul, spuse acesta, cinci ani după
ce
s-a întâmplat tragedia. Dintr-o scrisoare pe care mi-a trimis-o Elliot Haydon.
Scria în ea că îşi imagina că
eu
l-am suspectat întotdeauna. Mai zicea că a fost o tentaţie spontană. Şi el o iubea pe
Diana Ashley, dar era doar un biet avocat pledant sărac care se
lupta să supravieţuiască. Odată
Richard
eliminat din cale, moştenindu-i titlul şi moşiile, vedea
deschizându-i-se frumoase perspective. Stiletul îi ieşise din cingătoare când se
aplecase jos lângă vărul său şi, aproape
înainte de a avea timp să se gândească
ce
face, îl înfipsese şi-l pusese înapoi la cingătoare. El însuşi s-a înjunghiat
mai târziu pentru a înlătura orice bănuială. Mi-a scris în
ajunul plecării într-o expediţie spre Polul Sud,
gândindu-se, cum zicea, că s-ar putea să
nu
se mai întoarcă niciodată. Nu cred că
avea
de gând să se mai întoarcă
şi ştiu că, aşa cum s-a
exprimat Miss Marple, n-a profitat deloc de pe urma crimei.
"Timp de cinci ani, scria el, am trăit ca în iad.
Sper, cel puţin, că voi putea să-mi ispăşesc pedeapsa,
murind în mod onorabil".
Se
aşternu
tăcerea.
—
Şi
el a murit într-adevăr onorabil, spuse sir Henry. Ai schimbat
numele în povestea ta, dr. Pender, dar cred că l-am recunoscut
pe omul la care te-ai referit.
—
Cum vă spuneam,
continuă bătrânul prelat,
nu cred că există vreo explicaţie care să
nu poată fi pusă sub
semnul îndoielii. Îmi închipui
însă,
că exista
o influenţă rea în acel crâng, o influenţă
care
l-a determinat pe Elliot Haydon să acţioneze. Chiar şi până
în
ziua de astăzi nu pot să
mă
gândesc
la Casa Idolului Astarteei fără
să
mă
cutremur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu