Această carte este dedicată soldaţilor
necunoscuţi căzuţi pentru o cauză care nu era a lor, celor mai buni camarazi ai
mei din Regimentul 27 (disciplinar) Blindate, precum şi curajoaselor femei
care m‑au ajutat în decursul acelor ani îngrozitori:
Oberst Manfried Hinka
Oberstleutnant Erich von Barring
Oberfeldwebel Willie Beier
Unteroffizier Hugo Stege
Stabsgefreiter Gustav Eicken
Obergefreiter
Anton Steyer
Gefreiter Hans Breuer
Unteroffizier Bernhard Fleischmann
Gefreiter Asmus Braun
precum şi
Eva Shadows, studentă în drept
Ursula Schade, doctor în medicină
Barbara von Harburg, infirmieră
— Cele cinci minute s‑au scurs. Nu vă râmâne decât să suportaţi
consecinţele...
Apăsară pe un buton. Doi SS‑işti mătăhăloşi în uniformă neagră pătrunseră
în sală. Un ordin sec... Au târât‑o apoi pe Eva până la o masă îmbrăcată în
piele...
DEZERTOR TICĂLOS
Genistul cel voinic fusese judecat în ajun şi condamnat la opt ani muncă
silnică. Astăzi e rândul meu să ies la lumină. Doi „câini de pază" m‑au
adus în faţa consiliului de război, care se ţinea într‑o încăpere mare
împodobită cu două gigantice portrete aşezate faţă în faţă, unul al lui Adolf
Hitler, celălalt al lui Friderich cel Mare. În spatele fotoliului preşedintelui
mai atârnau, imense, steagurile armatei aerului, armatei terestre, flotei şi
SS‑ului. Pe pereţi se înşiruiau fanioanele diferitelor arme: crucea neagră pe
fond alb pentru infanterie, roşu pentru artilerie, galben pentru cavalerie,
roz pentru trupele de blindate; negru cu franjuri de
argint pentru geniu, cornul de vânătoare pe fond verde pentru vânătorii de
munte, şi aşa mereu - până şi pupitrul judecătorului era acoperit cu steagul
negru‑alb‑roşu al Wehrmacht‑ului.
Curtea era alcătuită dintr‑un consilier juridic (rol deţinut de un maior), doi judecători (un Hauptmann, un Feldwebel), precum şi un procuror (Sturmbannführer din SS).
Un dezertor ticălos nu se bucura de dreptul de a fi apărat de un avocat.
Citirea actului de acuzare... Interogatoriul acuzatului... Ordin de a fi
introduşi martorii... Tipul de la Gestapo a intrat primul, cel care ne
arestase, pe Eva şi pe mine, pe când făceam baie la gura Weserului, şi murmurul
văratec al valurilor nepăsătoare inundă deodată rumoarea hâdă a Curţii. Dunele
strălucitoare de nisip alb... Eva în soare uscându‑şi pulpele rotunde... Boneta
ei de oaie... Căldura care mă dogorea pe spate... Oh, căldura, căldura aceea...
— Da, am sărit pe birou şi apoi pe fereastră...
Cinci poliţişti mă interogaseră la vremea aceea. Au venit şi ei, toţi
cinci, să‑şi depună mărturia. „Da, mi‑am dat un nume fals... Da, explicaţia pe
care am dat‑o era falsă..."
Cel mai ciudat a fost să‑l revăd pe Kriminalsekretär‑ul care ordonase
biciuirea Evei. Ceilalţi dăduseră dovadă de sadism. El însă se arătase a fi doar
corect. Nu ai ce să reproşezi oamenilor corecţi. Şi sunt mult prea mulţi din
aceştia pe pământ... Am început să visez cu ochii deschişi: toată lumea
dezertase, toţi dezertaseră. Nu rămăseseră decât ofiţerii. Şi ce mai puteau
face? Dezertaseră toţi. Toţi. Hoarde întregi mărşăluiau pe toate drumurile. Soldaţi
care se întorceau acasă. Doar ofiţerii mai rămăseseră pe front, în spatele
frontului, cu planurile şi hărţile lor, cu frumoasele lor chipie şi cu cizmele
lor bine lustruite. Toţi ceilalţi se întorceau acasă şi ei nu mă uitaseră. Din
clipă în clipă uşa avea să se deschidă. Vor năvăli în sala consiliului şi nu vor spune nimic, dar cele patru paiaţe
vor sări în sus de pe scaune, toţi deodată, cu feţele livide...
— Introduceţi martorul urmator. Eva Schadows!
Eva! Tu, aici?
Era cu adevărat Eva?
Oh! da, era într‑adevăr ea, la fel de adevărat cum eu sunt Sven. Ne mai puteam recunoaşte după ochi. Toate celelalte, tot
ce cunoscusem, măruntele taine vii, micile amănunte intime pe care doar noi le
cunoşteam, pe care le savurasem cu ochii, cu buzele şi cu mâinile atotştiutoare,
toate dispăruseră. Dar ochii noştri rămăseseră, cu frica lor şi cu nădejdea de
a rămâne veşnic aceiaşi. Atâtea pot oare dispare în numai câteva zile?
— Eva Schadows, îl cunoşti pe acest om, nu‑i aşa?
„Mutră scârboasă" este o expresie pe care o detest, întotdeauna mi s‑a
părut stupidă, exagerată. Şi totuşi nu găsesc alta care să descrie expresia
procurorului: era într‑adevăr o mutră scârboasă.
— Da.
Glasul Evei abia se auzea. Cineva a foşnit o hârtie şi zgomotul ne‑a făcut
pe toţi să tresărim.
— Unde l‑ai cunoscut?
— La Köln. În timpul unei
alarme aeriene.
Aşa ceva era un lucru obişnuit pe atunci.
— Ţi‑a spus că era dezertor?
— Nu.
Dar nu mai putu îndura tăcerea apăsătoare şi bâlbâi:
— Nu cred că mi‑a spus.
— Gândeşte‑te bine la ce spui, fato! Sper că ştii că este foarte grav să
depui o mărturie falsă în faţa unei curţi de justiţie...
Eva privea în podea. Nicio clipă nu se uitase la mine. Avea faţa cenuşie,
ca un bolnav după operaţie. De frică îi tremurau mâinile.
— Ei bine, care din două? Ţi‑a spus ori nu că era dezertor?
— Da, cred că mi‑a spus.
— Trebuie să răspunzi cu da sau nu. Avem nevoie de răspunsuri precise!
— Da.
— Şi ce ţi‑a mai spus? După toate acestea l‑ai mai şi luat la Bremen, i‑ai dat bani, haine şi multe altele. Nu‑i aşa?
— Da.
— Spune totul tribunalului, să nu fie nevoie să‑ţi smulgem declaraţiile cuvânt cu
cuvânt! Ce ţi‑a spus exact?
— Mi‑a spus că fugise de la regiment; m‑a rugat să‑l ajut, să‑i fac rost de
acte. Şi asta am şi făcut...
— Atunci când l‑ai întâlnit, la Köln, era în uniformă?
— Da.
— Ce uniformă?
— Uniforma neagră a tanchiştilor, cu o tresă de Gefreiter.
— Cu alte cuvinte, nu se putea să nu‑ţi dai seama că era vorba de un
militar?
— Nu.
— El te‑a rugat să‑l duci la Bremen?
— Nu. Eu i‑am propus. Şi am insistat. Avea de gând să se predea
autorităţilor, dar l‑am convins să n‑o facă...
Eva, Eva, ce le tot îndrugi? De ce le spui minciuni?
— Altfel spus, l‑ai împiedicat să‑şi facă datoria şi să se predea
autorităţilor?
— Da, l‑am împiedicat să‑şi facă datoria.
Nu mai puteam răbda. Am sărit ca un nebun urlând cât mă ţineau plămânii,
strigându‑i preşedintelui că minţea pentru a încerca să mă salveze, să‑mi
creeze circumstanţe atenuante, că îmi scosesem uniforma în tren, între Pederborn
şi Köln şi deci nu ştiuse că eram
militar.
— Trebuie să‑i daţi drumul; nu a ştiut că eram sub arme; până în clipa în
care am fost arestat, vă jur...
Preşedintele unui consiliu de război ar putea fi oare omenos? Habar n‑aveam,
dar doream să cred că ar fi fost posibil. Ochii lui erau însă la fel de reci
precum cioburile de sticlă şi privirea sa îmi curmă strigătele.
— Acuzat, păstrează tăcerea până când vei fi întrebat. Încă un cuvânt şi
dau ordin să fii scos din sală.
Cioburile de sticlă se rotiră ca un far.
— Eva Schadows, eşti gata să juri că mărturia dumitale este conformă cu
adevărul?
— Da. Dacă nu m‑ar fi cunoscut, s‑ar fi predat.
— Şi tot dumneata l‑ai ajutat când a evadat de la poliţia secretă?
— Da.
— Mulţumesc. Asta ar fi totul... Ah! bine că‑mi amintesc, ai fost
condamnată?
— Fac cinci ani de închisoare în lagărul de concentrare de la Ravensbrück.
În timp ce o scoteau din sală mi‑a aruncat, în sfârşit, o privire lungă iar
buzele i se rotunjiră în chip de sărut. Buzele ei erau vineţii, dar ochii
fericiţi şi în acelaşi timp nespus de trişti.
Făcuse ceva pentru mine. Nădăjduia, credea, că prin aceasta îmi salvase viaţa.
Pentru a aduce acest fragil aport la apărarea mea îşi sacrificase, cu bună
ştiinţă, cinci ani din viaţă. Cinci ani la Ravensbrück!
Cât de jos căzusem.
Au adus‑o şi pe Trudi, care însă leşină la puţin timp după ce se avântase
într‑o poveste încâlcită ce trebuia să întărească depoziţia Evei.
Un martor care leşină în plină sală de judecată şi este apoi evacuat purtat
pe braţe e un spectacol straniu. Au dus‑o pe Trudi afară şi, când uşa s‑a
închis în urma ei, a fost ca şi cum toate uşile s‑ar fi închis deodată pentru
mine.
După aceea sentinţa nu se făcu mult aşteptată. Toată lumea se ridică în
picioare pentru a ascultă pronunţarea ei, ofiţerii şi funcţionarii executând
împreună salutul nazist.
— În numele Führerului...
„Sven Hassel, Gefreiter din Regimentul 11 Husari, este condamnat, prin
prezenta hotărâre, la cincisprezece ani de muncă forţată, pentru delictul de
dezertare. Se mai hotărăşte ca numitul Sven Hassel să fie scos din activul
regimentului pierzându‑şi toate drepturile civile şi militare pe o perioadă
nedeterminată. Heil Hitler!"
Dacă ai leşina şi tu? Nu vezi negru în faţa ochilor, ca atunci când încetau
să te cotonogească? Ce mai e şi cu acest alt clişeu? „O ruşine mai rea decât
moartea." Chiar aşa! Nu ai fi crezut că‑l vei folosi vreodată. Dar
clişeele de aceea există, să le foloseşti. Acum te poţi duce să spui lumii ce
înseamnă. Ba nu, nu te poţi duce nicăieri.
Eram atât de înspăimântat,
departe de orice realitate, încât la început am ascultat comentariile preşedintelui fără a le înţelege. Spunea că sunt un Auslandsdeutscher[1];
că fusesem încorporat în Danemarca şi femei iresponsabile, femei care nu
merită onoarea de a fi germane, mă convinseseră să dezertez şi că pentru toate
aceste motive, consiliul — în nemărginita sa bunătate — găsise de cuviinţă să
nu mă condamne la moarte.
[1] German născut în străinătate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu