Epiderma şerpilor,
adică stratul subţire
al pielii pe seama căruia
se dezvoltă şi
solzii, nu creşte alături cu creşterea trupului. Pînă
la o anumită limită
ea se dilată, apoi se întăreşte
şi, nemaiputînd cuprinde trupul crescut, trebuie să
fie lepădată,
ca o haină din care a crescut copilul. De aceea şerpii
năpîrlesc: îşi
primenesc partea uscată şi
tare din epidermă. Cum se face oare operaţia
aceasta? O singură dată
am avut norocul să asist din apropiere la
cazna unui şarpe.
Pe rîul Iară,
sus, unde începe
brădetul, era o fabrică
de cherestea. La spatele fabricii, pe malul apei se afla o grămadă mare
de deşeuri, rumeguş,
capete de şipci, aşchii
şi altele. Trecînd pe acolo cu undiţa
într-o
zi de iunie, văd un lucru ciudat. Mi se părea
că zac la soare pe halda de sfărîmături
de lemn mai mulţi şerpi
negri. Stăteau însă
prea nemişcaţi.
Mă apropii şi
văd mai multe piei de şarpe
goale, unele mai zbîrcite
şi mai uscate, altele mai puţin.
Iau una în
mînă:
piele de şarpe lepădată
în
năpîrlire. Evident de la şerpi
de apă (Natrix natrix), de care se găseau
mulţi pe acele locuri (pe lîngă
vipere). Se vede că acolo era un loc
prielnic pentru operaţia de năpîrlire. Ce-ar fi să
am norocul să văd
cum năpîrleşte
un şarpe? — m-am întrebat, şi
iată, norocul mi-a răspuns.
N-am căutat mult, şi
văd un şarpe
viu, întreg,
care stătea cu trupul puţin
ondulat lateral şi făcea
numai din cap mişcări
scurte, curioase. M-a lăsat să
mă apropii binişor
—
poate nu vedea, cu ochii tulburi, lăptoşi,
ca şi cînd ar fi avut pe ei albeaţă.
Fără să vreau, mi-a fugit gîndul la ceea ce văzusem la căpriori, cînd îşi curăţă de moţ coarnele. Doar că şarpele meu îşi freca botul, gîtul şi fruntea de o aşchie de lemn, însă tot atît de repede, cu încăpăţînare, pe toate părţile. Poate că se căznea demult: sub bărbie i se vedea pielea crăpată, atîrnîndu-i puţin o margine. Am rămas în pîndă mea mai bine de o jumătate de ceas pînă am văzut că şarpele a reuşit să-şi sfîşie pielea de pe bot, apoi de pe frunte şi, în sfîrşit, şi-a dezghiocat-o întreagă de pe cap. Îi stătea după cap pielea desprinsă, pe ea cu pelicula care acoperă ochii: se părea că are două capete. S-a odihnit cîteva minute nemişcat, apoi, răsucindu-se, frecîndu-se de resturile de lemn de pe jos, în alte cîteva minute — nu mai mult de patru-cinci — a ieşit, parcă s-a strecurat din pielea veche, uşor, cum ai trage de pe mînă o mănuşă. A rămas deoparte pielea goală, urîtă; cea nouă de pe şarpele primenit era lucie şi strălucea în soare. Trebuie să fi fost obositoare munca. Abia s-a tras şarpele puţin mai încolo, s-a încolăcit şi a rămas nemişcat.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu