Prinţul
Lămiie la cursele de care împiedicate
Cîteva care se
mişcară de-un lat de palmă şi prinţul, entuziasmat, începu să aplaude. Apoi
coborî el însuşi în arenă şi prinse să plesnească animalele cu biciuşca pe unde
apuca, cutremurîndu-se de rîs.
Prinţul Lămîie
pusese la cale o serbare măreaţă.
– Trebuie să-mi
distrez supuşii – se gîndea prinţul Lămîie – aşa n-o să mai aibă timp să se
gîndească la necazurile lor.
Organiză o mare
cursă de cai, la care luau parte toţi Lămîii de la curte, de rangul întîi, doi
şi trei (în calitate de călăreţi fireşte, nu de cai). Caii trebuiau să alerge
înhămaţi – aşa prevedea regulamentul – la care împiedecate. Înainte de plecarea
în cursă, Lămîii puneau nişte frîne puternice, foarte grele, la roţile carelor
şi însuşi prinţul controla dacă frînele funcţionau cum trebuie. Şi funcţionau
atît de bine, încît roţile erau complect înţepenite: caii se sforţau înzecit
şi chiar însutit ca să poată urni carele din loc. Cînd prinţul dădu semnalul de
plecare, bieţii cai îşi înfipseră potcoavele în pămînt, îşi încordară
picioarele şi începură să se opintească din răsputeri, în timp ce-şi muşcau
zăbalele spumegînd. Dar carele nu se clintiră c-o şchioapă. Atunci Lămîii
scoaseră de la carîmbul cizmelor cravaşele împletite, biciuindu-i cu
sălbăticie.
– Biciuiţi-l pe
al meu, alteţă – îl rugau Lămîii ca să-i facă pe plac.
Şi prinţul izbea
în dreapta şi-n stînga, în timp ce caii înnebuniţi de groază se cabrau,
încordîndu-şi muşchii ce stăteau parcă să plesnească.
Spectacolul
acesta sălbatic fusese născocit de prinţ.
– Orice mîrţoagă
e-n stare să fugă dacă-i laşi frîu liber – susţinea el. Eu vreau să văd cai
adevăraţi, în stare să fugă priponiţi!
De fapt îi
plăcea să-i chinuiască şi organiza astfel de jocuri ca să se desfete după
pofta inimii.
Oamenii erau
revoltaţi, dar erau siliţi să vină la aceste spectacole, deoarece dacă prinţul
a hotărît că „supuşii trebuie să se distreze", ei n-aveau încotro,
trebuiau, vrînd-nevrînd, să se distreze.
Deodată prinţul
înlemni cu biciul în aer şi ochii i se bulbucară gata-gata să-i iasă din cap.
Genunchii începură să i se bîţîie, se îngălbeni mai tare la faţă şi părul i se
ridică măciucă sub tichiuţa galbenă, iar clopoţelul de aur prinse a zornăi
jalnic. Bietul prinţ vedea căscîndu-i-se sub picioare o prăpastie. Întîi se
produse o crăpătură ca la cutremur, pe urmă alta, apoi în mijlocul străzii
pietruite se înălţă o cocoaşă întocmai ca muşuroaiele pe care le fac într-o
clipită cîrtiţele, în sfîrşit creasta cocoaşei se prăbuşi, craterul se căscă
din ce în ce mai adînc, se ivi un cap, doi umeri, şi din adîncuri răsări un omuleţ,
ca o zvîrlugă, sprijinindu-se în coate şi genunchi: Cepelică!
– Înapoi,
Cepelică! Am greşit adresa! se auzi vocea înspăimîntată a Cîrtiţei.
Dar Cepelică n-o
mai auzi. Trezindu-se în faţă cu mutra asudată şi schimonosită de groază a
prinţului, ce împietrise cu biciul în mînă ca o statuie de sare, îşi simţi
inima zvîcnind cu putere. Fără să se gîndească la ce face, se apropie de prinţ
şi-i smulse biciul din mînă. Pocni de cîteva ori în aer, ca şi cum i-ar fi
încercat pleasna, apoi îl croi cu putere pe prinţul ce era prea buimăcit să-şi
mai ferească spinarea.
– Aoleu! urlă
guvernatorul.
Cepelică ridică
biciuşca şi-l mai croi odată. Abia atunci guvernatorul făcu stînga împrejur
şi-o rupse la fugă. Acesta fu semnalul. În spatele lui Cepelică răsăriră ca
prin farmec unul după altul toţi prizonierii evadaţi din închisoare şi mulţimea
îi întîmpină pe rînd cu strigăte de bucurie. Tatăl îşi recunoştea copilul,
soţia îşi îmbrăţişa soţul. Într-o clipită, cordoanele de poliţişti fură
măturate din cale, mulţimea năvăli în arenă spre deţinuţi şi îi ridică pe
umeri, purtîndu-i în triumf. Îngroziţi, Lămîii încercară să fugă. Dar, după cum
ştiţi, carele erau împiedecate şi rămaseră ţintuite locului. Lămîii fură prinşi
cu toţii şi legaţi fedeleş.
Prinţul Lămîie
izbuti totuşi să sară în trăsura lui, care, neluînd parte la curse, nu era înfrînată,
şi putu să se îndepărteze în goană... Era atît de înspăimîntat, încît nici nu-i
trecu prin minte să se întoarcă la palat, ci o luă razna peste cîmp, lovindu-şi
caii cu un băţ ca să alerge cît mai iute. Ascultători, caii galopau atît de
repede, încît la primul muşuroi trăsura se rostogoli, iar prinţul fu zvîrlit
afară, cu capul în jos, nimerind drept într-un bălegar.
„Omul potrivit
la locul potrivit", ar fi zis Cepelică, dacă l-ar fi putut vedea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu