Simţul tăinuit
Bărbatul oftă şi pentru o clipă rămase cufundat în tăcere,
parcă încercând să extragă ultima esenţă de frumuseţe din ecourile care se
stingeau. După aceea, se întoarse şi surâse timid spre singurul său spectator.
Acordurile cadenţate ale unui vals de Strauss umpleau
odaia. Melodia creştea şi descreştea în intensitate sub degetele sensibile ale
lui Lincoln Fields; pe sub pleoapele pe jumătate coborâte, pianistul aproape că
putea zări perechi rotindu-se pe parchetul lustruit al unei săli de bal.
Muzica îl afectase întotdeauna în felul acela. Îi copleşea
mintea cu vise de pură frumuseţe, transformându-i camera într-un paradis sonor.
Mâinile sale alunecară peste clape în ultimele înlănţuiri minunate de acorduri,
apoi se opriră, pline de regret.
Garth Jan îi întoarse zâmbetul, dar nu rosti nimic. În
ciuda faptului că îl simpatiza foarte mult pe Lincoln, nu manifesta prea multă
înţelegere. Între cei doi se întindeau hăuri cu adevărat cosmice, întrucât
Garth se născuse într-unui din giganticele oraşe subterane marţiene, în vreme
ce Lincoln era produsul lăbărţatului New York terestru.
— Ia zi, se interesă Lincoln
cu un ton nesigur, cum ţi s-a părut?
Amicul său clătină din cap, apoi răspunse în stilul său
precis, minuţios:
— Am ascultat cu atenţie şi
pot spune cu toată sinceritatea că nu a fost neplăcut. A existat un anumit
ritm, un fel de cadenţă care, într-adevăr, este liniştitoare. Cât despre
frumuseţe… n-am putut s-o descopăr.
Ochii lui Lincoln reflectau compătimire, o milă aproape
dureroasă. Marţianul înţelese semnificaţia privirii, totuşi nu trădă nicio
scânteiere de invidie. Silueta lui înaltă rămăsese ghemuită în scaunul ce se
dovedea prea mic pentru el, legănând înainte şi înapoi un picior slăbănog.
Lincoln sări hotărât de la locul său şi-l prinse de braţ.
— Vino aici! Aşează-te la
pian!
Garth se supuse, mai degrabă amuzat.
— Înţeleg că vrei să desfăşori
un mic experiment.
— Ai ghicit. Am citit lucrări
ştiinţifice care încercau să explice diferenţele dintre simţurile pământenilor
şi cele ale marţienilor, dar n-am reuşit să pricep chiar totul.
Zicând acestea, Lincoln apăsă succesiv clapele
corespunzătoare notelor do şi fa din aceeaşi octavă, apoi privi întrebător spre
celălalt.
— Dacă ar trebui să existe o diferenţă,
rosti Garth nesigur, atunci este una infimă. Dacă n-aş fi fost atent, aş fi
spus că ai apăsat de două ori pe aceeaşi clapă.
— Chiar aşa? se minună
pământeanul şi apăsă pe do şi sol.
— Acum am sesizat o diferenţă.
— Ei bine, presupun că este
adevărat ce se spune despre rasa voastră. Bieţii de voi… să aveţi un auz atât
de imperfect! Nu ştiţi ce pierdeţi.
Marţianul ridică din umeri cu un gest de fatalism.
— Nu poţi pierde ceva ce n-ai
avut niciodată.
După o scurtă tăcere, tot el continuă:
— Iţi dai seama că această
epocă a istoriei este prima în care două rase inteligente au fost capabile să
comunice între ele? Comparaţia dintre simţuri este extrem de interesantă şi în
acelaşi timp îţi lărgeşte perspectiva asupra vieţii.
— E adevărat, încuviinţă
Lincoln, deşi se pare că noi deţinem un avantaj din această comparaţie. Luna
trecută, un biolog pământean s-a arătat surprins de faptul că o rasă inadecvat
dotată în privinţa percepţiilor senzoriale, precum cea marţiană, a putut dezvolta
o civilizaţie de un nivel atât de ridicat.
— Totul este relativ… Ne
ajunge ceea ce avem.
Lincoln se simţi cuprins de frustrare.
— Dacă ai şti însă,
Garth, dacă ai putea să ştii ce pierzi! N-ai văzut niciodată splendoarea
unui amurg sau a câmpurilor unduitoare de flori. Tu nu poţi admira azurul
bolţii, verdele ierbii, galbenul grânelor coapte. Pentru tine, lumea constă din
nuanţe de întuneric şi lumină. Se înfioră înaintea acestui gând, apoi urmă: Nu
poţi mirosi o floare, savurându-i parfumul delicat. Nici măcar nu te poţi
bucura de un lucru simplu, precum un prânz gustos şi savuros. Nu poţi să simţi
gusturile, mirosurile, nici să vezi culorile. Te compătimesc pentru lumea
mohorâtă în care trăieşti…
— Lincoln, cuvintele tale sunt
lipsite de sens! Nu are rost să mă compătimeşti, fiindcă sunt la fel de fericit
ca şi tine.
Zicând acestea, marţianul se sculă, luându-şi bastonul –
absolut necesar în gravitaţia mai mare a Pământului – şi adăugă:
— Să ştii că nu trebuie să ne
judeci cu atâta superioritate (se părea că asta îl nemulţumise cel mai mult).
Noi nu ne lăudăm cu acele realizări ale rasei noastre despre care voi nu aveţi
habar.
După aceea, ca şi cum şi-ar fi regretat profund vorbele,
Garth porni spre uşă iar pe chip i se aşternu o expresie de amuzament.
***
Lincoln rămase nedumerit şi gânditor preţ de câteva clipe,
apoi sări de la locul său şi porni în goană după marţian. Îl prinse de umăr şi
insistă să se întoarcă.
— Ce ai vrut să spui prin
ultimele cuvinte?
Garth îşi feri căutătura, parcă nedorind să dea ochi cu
interlocutorul său.
— Las-o baltă! A fost un
moment de indiscreţie, provocat de mila ta lipsită de temei.
— Este însă adevărat, nu? îl
fixă insistent Lincoln. Mi se pare logic ca marţienii să posede alte simţuri
decât pământenii, dar nu pot înţelege motivele pentru care rasa voastră ar dori
să ţină asta în secret.
— Se poate… Acum, însă, când
m-am trădat din cauza propriei mele stupidităţi, eşti în stare să-mi promiţi că
nu vei sufla o vorbă?
— Bineînţeles! Voi fi tăcut ca
mormântul, deşi să mă ia naiba dacă pot pricepe ceva. Spune-mi, care-i natura
acestui simţ tăinuit al vostru?
Garth înălţă din umeri.
— Cum să-ţi explic? Cum mi-ai
putea tu defini noţiunea de culoare, când eu nici măcar nu sunt capabil s-o
concep?
— Nu-ţi cer o definiţie.
Spune-mi la ce slujeşte. Te rog – şi pământeanul strânse puternic umărul
celuilalt – asta poţi! Ţi-am promis că voi păstra secretul.
— Nu-ţi va face un bine,
suspină marţianul. Te-ar satisface să ştii că dacă mi-ai arăta două containere,
ambele umplute cu lichide transparente, ţi-aş putea spune instantaneu dacă
vreunul din ele este otrăvitor? Sau că, arătându-mi un conductor, ţi-aş putea
preciza pe loc dacă îl străbate un curent electric, chiar dacă acesta ar avea
intensitatea de numai o miime de amper? Sau că ţi-aş putea aproxima cu o
toleranţă de două grade temperatura oricărui obiect, de la distanţa de cinci
metri? Sau că… dar mă tem că am spus deja prea multe.
— Asta-i tot? exclamă Lincoln
dezamăgit.
— Ce ai mai dori?
— Tot ce mi-ai descris este
foarte util, însă în ce anume constă frumosul? Simţul acesta aparte al vostru
nu are şi valori pentru suflet… doar pentru corp?
Garth făcu un gest de iritare.
— Lincoln, realmente vorbeşti
prostii! Ţi-am oferit pur şi simplu ceea ce mi-ai cerut: la ce slujeşte simţul
nostru. În niciun caz nu am încercat să-i explic natura. Ia, de pildă,
capacitatea voastră de a distinge culorile. Din câte am priceput, unica ei
utilitate ar consta în sesizarea unor deosebiri subtile pe care noi nu le putem
face. De exemplu, voi puteţi identifica anumite soluţii chimice prin această
„culoare”, în vreme ce eu aş fi silit să fac o analiză de laborator. În ce
anume constă frumuseţea?
Pământeanul deschise gura pentru a-i replica, dar celălalt
îl opri cu fermitate.
— Ştiu! O să-mi îndrugi nişte
aiureli despre amurguri sau alte chestii similare. Dar ce ştii tu despre
frumuseţe? Ai fost vreodată martorul frumuseţii sârmelor din cupru străbătute
de curentul alternativ? Ai simţit vreodată gingăşia curenţilor de inducţie
produşi într-un solenoid străbătut de un magnet? Ai asistat vreodată la un
portwem marţian?
Ochii lui Garth se înceţoşaseră sub valul amintirilor
reînviate şi Lincoln îl privea de-a dreptul uluit. Balanţa se înclinase în
partea cealaltă şi simţul superiorităţii îl părăsise brusc pe pământean.
— Orice rasă îşi are propriile
caracteristici, mormăi el cu un fatalism uşor ipocrit, însă eu nu văd motivul
pentru care ar trebui să vă înconjuraţi cu atâta mister. Noi, pământenii, nu
v-am ascuns nimic…
— Nu ne acuza de
ingratitudine! se răsti vehement Garth. (Conform codului etic marţian, lipsa de
recunoştinţă reprezenta viciul suprem şi, ca atare, înaintea insinuării lui
Lincoln, prudenţa celuilalt se risipise.) Noi, marţienii, nu acţionăm niciodată
fără motiv. Şi în niciun caz nu ascundem această minunată capacitate pentru
binele nostru.
Pământeanul surâse batjocoritor. Simţea cu toată fiinţa că
se găsea pe urmele unei descoperiri importante, iar singura cale de a afla
adevărul era să-şi tachineze interlocutorul.
— Fără îndoială, reflectă el,
că acţiunile voastre sunt cât se poate de nobile. Curios însă cum întotdeauna
găsiţi motive altruiste pentru orice aţi face…
***
Garth îşi muşcă nervos buza de jos.
— Nu ai dreptul să susţii aşa
ceva!
Pentru o clipă, marţianul se gândi să susţină că motivul
tăcerii sale îl constituia grija faţă de viitoarea linişte sufletească a
pământeanului, dar îl oprea referirea ironică a acestuia la „altruism”.
Treptat, se simţi cuprins de o mânie care-l împinse spre decizia sa.
— O să-ţi explic printr-o
analogie, începu el pe un ton în mod vădit distant şi neprietenos.
Garth tăcu câteva clipe, privind în gol, apoi continuă,
închizându-şi pleoapele pe jumătate:
— Mi-ai spus că trăiesc într-o
lume compusă doar din nuanţe de lumină şi întuneric. Ai încercat să-mi descrii
lumea voastră ca fiind alcătuită din infinită varietate şi frumuseţe. Te-am
ascultat, dar mi-a păsat prea puţin. Nu am cunoscut niciodată lumea descrisă de
tine şi nici n-o voi putea cunoaşte. Nu poţi regreta ceva ce n-ai avut
niciodată. Dar… ce s-ar întâmpla dacă mi-ai putea oferi, pentru cinci minute,
capacitatea de a vedea culorile? Dacă, pentru cinci minute, m-aş desfăta în
minuni la care n-am visat nicicând? Dacă, după acele cinci minute, aş fi nevoit
să renunţ pe vecie la ele? Acele cinci minute de paradis ar compensa o
ulterioară viaţă încărcată de regrete, o viaţă plină de nemulţumiri generate de
propriile-mi lipsuri? N-ar fi fost oare mai înţelept să nu-mi fi pomenit
niciodată de existenţa culorilor, îndepărtând astfel permanenta lor ispită?
Pe durata ultimelor cuvinte ale marţianului, Lincoln se
sculase în picioare şi holbase ochii uluit.
— Vrei să spui că orice
pământean ar putea încerca simţul vostru tăinuit?
— Pentru numai cinci minute, o
singură dată în viaţă, răspunse Garth cu o expresie visătoare întipărită pe
chip, iar în acele cinci minute…
Se opri brusc şi-şi privi nemulţumit interlocutorul.
— Acum ştii mai multe decât
este bine, adăugă el. Ai grijă să nu-ţi uiţi făgăduiala!
Apoi marţianul se ridică grăbit şi părăsi camera, mergând
cât putea de repede, sprijinindu-se în baston. Lincoln Fields nu făcu niciun
gest pentru a-l opri. Rămase locului, pierdut în gânduri.
***
Înălţimea uriaşă a peşterii făcea ca plafonul să se piardă
într-o obscuritate ceţoasă în care, la intervale regulate, pluteau globuri
luminescente de radit. Încălzit de straturile vulcanice subterane, aerul adia
plăcut. În faţa lui Lincoln Fields se întindea largul bulevard al principalului
oraş marţian, pierzându-se în depărtare.
Pământeanul păşi cu stângăcie până la intrarea casei lui
Garth Jan; tălpile din plumb gros de cincisprezece centimetri ale bocancilor
săi îl stinghereau teribil. Prefera, totuşi, să fie împovărat cu această
greutate suplimentară decât să ţopăie haotic în gravitaţia redusă a planetei.
Garth se arătă surprins să-şi zărească prietenul după şase
luni, dar nu cu totul încântat. Lincoln îi sesiză imediat reacţia şi se mulţumi
să zâmbească în barbă. După obişnuitele formalităţi, cei doi se aşezară.
Strivindu-şi ţigara în scrumieră, Lincoln declară pe
neaşteptate:
— Am venit să-ţi solicit cele
cinci minute despre care spuneai că mi le poţi acorda! Eşti în stare s-o faci?
— Ce a fost aceasta – o
întrebare retorică? Nu mi se pare că ar necesita un răspuns, observă Garth pe
un ton dispreţuitor.
Pământeanul îl privi gânditor.
— Te deranjează dacă-mi expun
poziţia în câteva cuvinte?
— Oricum, nu va schimba cu
nimic lucrurile.
— Doresc totuşi să încerc.
Situaţia este următoarea: M-am născut şi am crescut în lux. Am fost dezgustător
de răsfăţat. Până acum, n-a existat vreo dorinţă pe care să nu fiu capabil să
mi-o satisfac, altfel spus, nu ştiu ce înseamnă să nu capăt ceea ce-mi
doresc. Pricepi?
Nu căpătă niciun răspuns, de aceea continuă:
— Mi-am găsit fericirea
printre imagini frumoase, cuvinte frumoase şi sunete frumoase. Am făcut din
frumuseţe un cult. Pe scurt, sunt un estet.
— Foarte interesant, comentă
marţianul, fără a-şi modifica expresia împietrită. Totuşi, ce legătură are cu
problema noastră?
— Una singură: Te-ai referit
la o nouă formă de frumuseţe, una neştiută, ba chiar imposibil de conceput, dar
care poate fi cunoscută dacă ţi-o doreşti. Ideea mă atrage. Mai mult chiar… mă
provoacă. Îţi reamintesc: atunci când un lucru mă provoacă, îl doresc – aşa a
fost dintotdeauna.
— În cazul de faţă, nu ai nici
o putere, sublinie Garth. Nu este politicos din partea mea s-o spun, dar nu mă
poţi sili. Ba mai mult, apreciez că vorbele tale sunt aproape jignitoare
prin implicaţii.
— Mă bucur că ai spus-o,
fiindcă atunci pot fi şi eu nepoliticos, fără să am mustrări de conştiinţă.
Garth îi răspunse doar printr-o grimasă.
— Te solicit, rosti Lincoln
încet şi limpede, în numele recunoştinţei.
— Recunoştinţă?! tresări
violent marţianul.
Lincoln rânji larg.
— Este o solicitare pe care
nici un marţian onorabil n-o poate refuza… conform codului vostru etic. Îmi
datorezi recunoştinţă, fiindcă prin intermediul meu ai pătruns în casele celor
mai importanţi şi onorabili locuitori ai Pământului.
— Ştiam asta, se înroşi la
chip Garth. Nu-i politicos să mi-o reaminteşti.
— N-am avut de ales. Pe
Pământ, tu însuţi mi-ai destăinuit că-mi eşti recunoscător. În numele
recunoştinţei mărturisite, îţi cer acum să mă ajuţi să capăt acest simţ
necunoscut pe care-l ţineţi atât de tăinuit. Mă poţi refuza?
Sculându-se în picioare, marţianul întinse un braţ.
— Nu-mi laşi cale de ieşire,
Lincoln. O voi face. După aceea, însă, nu-ţi voi mai datora nimic. În felul
acesta, vom fi chit. De acord?
— De acord! Cei doi îşi
strânseră mâinile, apoi Lincoln continuă pe un ton cu totul diferit: Rămânem
prieteni însă, da? Sper că această măruntă altercaţie nu ne va modifica
relaţiile…
— Nădăjduiesc şi eu acelaşi lucru. Acum, însă, e
vremea să cinăm şi să discutăm despre momentul şi locul celor… cinci minute ale
tale.
***
Lincoln se strădui din răsputeri să-şi înfrâneze uşoara
nervozitate care-l cuprinse în „sala de concerte” a lui Garth. Ba chiar încercă
o dorinţă nestăvilită de a izbucni în râs, gândindu-se că se simţea exact ca în
salonul de aşteptare al unui dentist.
Îşi aprinse a zecea ţigară, pufăi de două ori, apoi o
zvârli cât colo.
— Ai plănuit totul foarte minuţios,
Garth…, murmură el.
Marţianul înălţă din umeri.
— Ai la dispoziţie numai cinci
minute, aşa că doresc să profiţi din plin de ele. Vei „auzi” o parte dintr-un
portwem – pentru simţul nostru, acesta este echivalentul auditiv al unei
simfonii pământene.
— Mai am mult de aşteptat? Să
fiu sincer, suspansul este teribil!
— Îi aşteptăm pe Novi Lon,
care va „cânta” portwem-ul, şi pe Done Voi, medicul meu personal.
Trebuie să apară dintr-o clipă în alta.
Lincoln avansă pe podiumul scund ce ocupa centrul încăperii
şi examină curios maşinăria complicată de pe acesta. Partea ei anterioară era
acoperită de un panou sclipitor din aluminiu pe care se găseau şapte şiruri de
butoane negre, lucioase. În partea de jos se aflau cinci pedale mari, albe.
Partea din spate a echipamentului era însă deschisă şi înăuntru se zăreau
nenumărate fire extrem de subţiri, încrucişându-se în configuraţii complexe.
— Curios aparat, murmură
pământeanul.
Garth i se alătură pe podium.
— Este un instrument scump.
M-a costat zece mii de credite marţiene.
— Cum funcţionează?
— Nu cu mult diferit faţă de
un pian terestru. Fiecare buton controlează un circuit electric.
Manipulându-le, un expert în portwem poate obţine o infinitate de
configuraţii ale curentului electric. Pedalele reglează intensitatea
curentului.
Lincoln încuviinţă absent din cap şi-şi plimbă degetele
peste butoane. Observă că micuţul galvanometru situat deasupra lor oscila
violent la fiecare apăsare. În rest, însă, nimic nu părea ieşit din comun.
— Instrumentul funcţionează cu
adevărat? se interesă el.
— Desigur, surâse marţianul.
Poate scoate nişte disonanţe oribile. Fii atent!
Se aşeză înaintea aparatului şi-şi trecu rapid degetele
peste butoanele lucioase. Un glas marţian se auzi vociferând pe un ton ascuţit
şi Garth se opri stânjenit.
— A sosit Novi Lon, se adresă
el iute pământeanului. Niciodată nu i-a plăcut felul în care interpretez.
Lincoln se întoarse către noul sosit. În mod evident,
acesta era un individ în vârstă, întrucât umbla adus de spate. Avea chipul
acoperit de o reţea fină de cute, mai cu seamă în jurul ochilor şi gurii.
— Aşadar, acesta este tânărul
pământean! exclamă el într-o engleză cu puternic accent străin. Îţi dezaprob
nechibzuinţa, domnule, totuşi îţi împărtăşesc dorinţa de a asista la un
portwem. Mare păcat că nu poţi deţine simţul nostru mai mult de cinci
minute! Fără el, nu se poate spune cu adevărat că trăieşti.
— Exagerează, râse Garth. Este
unul dintre cei mai mari artişti marţieni, de aceea consideră că oricine refuză
să asiste la un portwem riscă să-şi piardă sufletul. Îl strânse în braţe
cu căldură pe bătrân, apoi adăugă: Mi-a fost dascăl în tinereţe şi multe ore
interminabile s-a chinuit să mă înveţe combinaţiile corecte.
— Şi toată strădania mea a
fost zadarnică, nătărăule! îl repezi celălalt. Te-am auzit când intram. Tot
n-ai deprins cum se cuvine fortgass-ul. Profanai memoria marelui Bar
Danin. Elevul meu! Puah! O ruşine!
Apariţia celui de-al treilea marţian îl opri din tiradă.
Fericit de întrerupere, Garth se apropie grăbit de medic.
— Totul este pregătit?
— Mda, mormăi posac Done Voi.
Va fi un experiment cu totul lipsit de interes. Cu toţii ştim dinainte
rezultatul. Il privi dispreţuitor pe pământean şi întrebă: El vrea să fie
inoculat?
Lincoln încuviinţă nerăbdător din cap, simţindu-şi brusc
gura şi gâtlejul uscate de emoţie. Îl examină bănuitor pe Done şi se tulbură la
vederea fiolei conţinând un lichid limpede şi a seringii pe care medicul le
scosese din geanta sa.
— Ce vreţi să faceţi? întrebă
el.
— E o simplă injecţie, îl
linişti Garth. Nu durează nici o secundă. Vezi tu, în acest caz organele de
simţ sunt reprezentate de anumite grupuri de celule din cortexul cerebral,
activate de un hormon. Pentru stimularea celulelor inactive aparţinând unor
marţieni care întâmplător se nasc… să le zicem „orbi”, se foloseşte un hormon
sintetic. Tu vei primi un tratament similar.
— Aha, deci pământenii posedă
celulele respective!
— În stare rudimentară.
Hormonul sintetic le va activa, dar numai pentru cinci minute. Apoi, ele sunt
practic distruse, datorită activităţii cu care n-au fost obişnuite, şi nu mai
pot fi reactivate niciodată.
Done Voi îşi încheie pregătirile şi se apropie de Lincoln.
Fără să scoată o vorbă, acesta întinse braţul drept şi primi injecţia. După
aceea, aşteptă câteva clipe şi râse nesigur.
— Nu simt absolut nimic nou.
— Nici nu vei simţi vreme de
zece minute, explică Garth. Cam atât durează activarea. Aşează-te şi
relaxează-te. Novi a început compoziţia lui Bar Danin „Canale în deşert” – este
favorita mea – iar când hormonul va începe să acţioneze, te vei trezi în miezul
lucrurilor.
Acum, când zarurile fuseseră irevocabil aruncate, Lincoln
constată că-i revenise calmul. Novi Lon cânta cu avânt, iar Garth, aflat în
dreapta pământeanului, părea deja pierdut în alt univers. Până şi Done Voi,
doctorul morocănos, îşi uitase răutăţile.
Lincoln chicoti în barbă. Marţienii erau concentraţi,
totuşi, pentru el, în încăpere nu exista niciun sunet, nicio senzaţie străină.
Dacă – dar nu, ar fi fost imposibil! – totul nu era decât o farsă foarte
complicată? Se foi stânjenit şi-şi alungă iritat gândul.
Minutele trecură; degetele lui Novi Lon zburau peste
butoane, iar expresia lui Garth era una de pură încântare.
Apoi, pământeanul clipi rapid din ochi. Pentru o clipă, i
se păruse că Novi Lon şi instrumentul său fuseseră înconjuraţi de o aură
multicoloră.
Fără a-l putea identifica, nimbul respectiv reapăru. Crescu
şi se lărgi, până ce umplu odaia. I se alăturară alte şi alte nuanţe,
întreţesându-se şi pâlpâind, dilatându-se şi contractându-se, modificându-se cu
viteza luminii şi în acelaşi timp rămânând neschimbate. Desene complexe de
tonuri strălucitoare se formau şi păleau, asaltând pupilele tânărului în rafale
silenţioase de culoare.
Simultan, apăru senzaţia de sunet. O şoaptă se înălţă, până
ce se preschimbă într-un strigăt glorios, răsunător, care se modulă pe întreaga
gamă în tremolouri rapide. Lincoln avea senzaţia că auzea simultan toate instrumentele
muzicale, de la flaut la contrabas, şi totuşi, în mod paradoxal, fiecare îi
răsuna în ureche cu extremă claritate.
Alături de acestea, se insinuă senzaţia mult mai subtilă a
mirosului. Pornind de la o infimă, abia bănuită urmă olfactivă, se revărsară
parfumurile unui fantomatic câmp de flori. Izuri delicate şi în acelaşi timp
condimentate se urmăreau unele pe altele într-o succesiune crescătoare: rafale
blânde de plăcere.
Lincoln intuia totuşi că asta nu însemna nimic. Într-un mod
nedefinit, el ştia că ceea ce vedea, auzea şi mirosea nu erau decât
fantasme, năluciri ale unui creier care încerca disperat să interpreteze o
concepţie complet nouă în modurile vechi, familiare.
Treptat, culorile, sunetele şi aromele dispărură. Creierul
pământeanului începuse să-şi dea seama că ceea ce se revărsa asupra lui
reprezenta ceva neîncercat până atunci. Efectul hormonului spori şi brusc – ca
într-o revelaţie – Lincoln pricepu ce anume simţea.
Nu-l vedea, nu-l auzea, nu-l mirosea, nu-l gusta şi nici
nu-l pipăia. Ştia însă ce este, deşi nu avea habar de termenul prin care îl
putea defini. Treptat, realiză că nu exista un termen pentru aşa ceva. După
încă o vreme, înţelese că nu exista nici măcar conceptul respectiv.
Cu toate acestea, el ştia despre ce era vorba.
Creierul său era asaltat de valuri pure de încântare, ce-l
transportau într-un univers necunoscut până atunci. Luneca la nesfârşit
printr-o eternitate de… ceva. Nu sunete ori imagini, ci… ceva. Ceva de o
varietate infinită, care-l învăluia, ascunzându-i împrejurimile. Cu fiecare
talaz ce se năruia, Lincoln întrezărea un orizont şi mai îndepărtat, iar
minunata mantie de senzaţii devenea mai densă… mai moale… şi mai superbă.
Apoi, apăru disonanţa. La început, aidoma unei fisuri
mititele, stricând o frumuseţe perfectă. După aceea, lăţindu-se, ramificându-se
şi mărindu-se, până ce, în final, se sfărâmă bubuind – deşi fără zgomot.
Ameţit şi buimăcit, Lincoln Fields se regăsi în sala de
concert.
Sări în picioare, împleticindu-se, si-l prinse cu putere pe
Garth de braţ.
— De ce s-a oprit? Spune-i să
continue! Spune-i!
Expresia surprinsă a marţianului se preschimbă în milă.
— El încă n-a terminat,
Lincoln.
Privirea năucită a pământeanului nu dovedea că ar fi auzit
răspunsul. Acesta se uita în jur cu ochi ce nu vedeau. Degetele lui Novi Lon
continuau să zboare la fel de sprintene peste butoane; expresia de pe chipul
său rămăsese la fel de extaziată. Încetişor, adevărul pătrunse în mintea lui
Lincoln şi ochii săi goi se umplură de oroare.
Se aşeză, scoţând un strigăt răguşit, şi-şi îngropă faţa în
palme.
Cele cinci minute trecuseră! Nu mai exista cale de
întoarcere!
— Cu numai un minut în urmă,
surâse răutăcios Garth, te-am compătimit, Lincoln, dar acum sunt fericit –
fericit! Tu însuţi m-ai silit s-o fac. Sper că eşti mulţumit, fiindcă eu sunt.
Pentru tot restul vieţii tale – şi glasul marţianului se transformă într-o
şoaptă şuierătoare – îţi vei reaminti aceste cinci minute şi vei şti ce-ţi
lipseşte… ce nu mai poţi avea niciodată. Eşti orb, Lincoln, orb!
Pământeanul ridică spre el o faţă descompusă şi încercă să
zâmbească, dar nu reuşi decât să-şi dezgolească dinţii într-un soi de rânjet
jalnic. Avu nevoie de toată voinţa de care era capabil pentru a-şi menţine o
expresie senină.
Nu avu curajul să vorbească. Cu pas şovăitor, părăsi
încăperea, ţinând totuşi capul sus. Dar, în sinea lui, o voce firavă repeta
întruna cu amărăciune: „Ai intrat aici ca un om normal. Pleci însă orb… orb…
ORB.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu