Treceam într-o dimineaţă prin piaţa
Clujului, unde vin sătenii cu produsele lor. Văd
ciorchine de oameni în jurul unui ţăran şi mă
apropii şi eu. Omul, care era dintr-un sat de pe
Cîmpia Transilvaniei, adusese la vînzare o marfă
neobişnuită. Nici el nu ştia
ce ar fi anume, şi lăsa pe cei din jur să
hotărască ei, ba că-i
piele de pui de tigru, ba că-i de leopard. Era o blană de
rîs. Am cercetat-o şi eu; încă nu era bine uscată.
Poate că aş fi cumpărat-o
dacă nu ar fi fost prost jupuită şi
sfîrtecată în cîteva locuri. Eram însă
curios să aflu cum a ajuns blana de rîs în mîna unui
om dintr-un sat, aflat la o depărtare de cel puţin
o sută de kilometri de vreun munte în care s-ar
putea ţine rîşi. L-am poftit să-i
fac cinste într-o crîşmuliţă din apropiere şi
acolo mi-a povestit întîmplarea.
Gospodăria lui e cam spre marginea satului; curtea-i închisă cu
gard de nuiele bun. în grajd are vite, într-o şură
iernează cele cîteva oiţe. Înainte
cu o săptămînă se
trezeşte din somn în larmă
mare. Behăiau oile, se trînteau de poarta şurei,
lătra cîinele şi
se hîrîia. Sare omul din pat, ia de după uşa
tindei securea şi năvăleşte
în curte. Cîinele se repezea şi dădea
să intre în şura închisă;
acolo, frămîntare şi bufnituri. A intrat la oi
fiară. Numai lup putea să
fie. Dar cum a intrat, doar şura e închisă,
poarta e pînă sus la grindă?
Prin ferestruia din dos, de sub streaşină,
n-a putut sări. Lasă omul securea, pune mîna pe
furcoiul rezemat de peretele grajdului şi deschide poarta şurei.
Îndată au zbughit oile tefere; două se
zbăteau pe jos, betegite. S-a repezit în şură şi
cîinele, a dat să prindă, si a ieşit
îndată scheunînd si înfricoşat.
Lup nu-i, hot nu-i, diavolul numai în poveşti umblă
prin curţile oamenilor Omul şi-a
proţăpit furcoiul în faţă,
gata să dea, şi a intrat. Într-un ungher,
lîngă nişte scînduri rezemate de
perete, vede o negreaţă ghemuită; i se pare că şi
lucesc ochii verzui. Dă un chiot, fiara sare ca să
treacă pe lîngă el la lărgime,
omul împunge cu colţii
de fier, mai împunge o dată în
duşmanul prăvălit
şi îl ţine ţintuit
la pămînt. S-a auzit holcă,
au sărit doi vecini, unul a dat cu securea.
— Aşa a
fost, domnule, şi acum mă gîndesc să
scot barem preţul oii omorîte; pe alta numai sfîrtecată am
putut-o folosi... Rîs zici că-i? N-am mai auzit. Seamănă a
mîţa, şi de bună seamă
numai pe fereastră a putut intra, ca mîţele.
După blană, rîsul era mare. Cum nu-i
puteam cerceta dinţii şi era rău
jupuit, fără gheare, nu mi-am putut da
seama dacă era bătrîn. Totuşi,
în mare strîmtorare de foame a trebuit să fie ca să
hoinărească pînă la
o aşa mare depărtare de ţara
lui, într-o regiune cu păduri puţine şi
mici, şi să îndrăznească să
intre în sat, şi apoi pe fereastră la
oile din şură.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu