Una dintre pacostele noastre era inspecţia care avea loc în
fiecare luni. Trebuia să ne prezentăm la apelul de dimineaţă echipaţi cu cască,
în tunică de paradă şi pantaloni albi ca neaua, cu dunga călcată precum o lamă
de ras, cu raniţă, cartuşieră, săculeţi de muniţie, cazma de tranşee,
baionetă, traistă şi puşcă, cu mantaua împăturită regulamentar, atârnată peste
piept.
Fiecare trebuia să aibă în buzunar o batistă curată, de culoare
verde. Până şi batista aceasta trebuia să fie împăturită regulamentar.
ŞMOTRUL
Curăţenia nu a făcut niciodată rău nimănui. Şi nici ordinea. Iar
într‑o armată e firesc că trebuie să fie ordine şi curăţenie, organizate şi
codificate, amândouă, în programe amănunţite. Soldatul conştiincios dedică
incredibil de mult timp ordinei şi curăţeniei, dar soldatul care serveşte în cadrul unui batalion disciplinar le consacră
întreg timpul său, sau mai bine spus, tot timpul care nu este ocupat cu alte
activităţi.
Toate duminicile nu făceam altceva decât să spălăm, să curăţăm şi
să împăturim, în mod regulamentar, pe scurt să dăm fiecărui lucru locul său
prevăzut de regulament, după ce‑i redasem aspectul regulamentar. Piesele din
piele ale echipamentului nostru trebuiau să aibă luciul lacului. Şi pe faţă şi
pe dos, diferitele noastre ţinute nu aveau voie să ascundă nicio urmă de
murdărie. Pot afirma în deplină cunoştinţă de cauză că atunci când soldaţii dintr‑un
batalion disciplinar german se prezintă la apelul de luni dimineaţa, sunt
imaculaţi din cap până‑n picioare.
Cu toate acestea, cred că ordinea şi curăţenia cazonă păcătuiesc
prin faptul că, după ce o duminică întreagă te‑ai străduit să le realizezi, nu
simţi deloc acea mulţumire, acea linişte sufletească la care te‑ai putea
aştepta după asemenea „mare curăţenie".
Inspecţia de luni nu era un festival justificator. Era un coşmar
în stare trează, un concentrat de groază. Soldatul curat şi spilcuit din cap
şi până‑n picioare nu se simţea fără cusur. Mai mult ca oricând se simţea în
pielea unei lighioane hăituite.
Cred că folosesc puţin prea des expresii de felul „lighioană
hăituită", „teroare nebună", „groază". Ştiu că asemenea
repetiţii nu sunt bune, iar un bun stil literar are o mare varietate de
expresii; dar cum să foloseşti la nesfârşit expresii variate pentru a descrie
ceea ce, dimpotrivă, e monoton? Poate altcineva ar izbuti s‑o facă. Eu
personal nu mă cred capabil de aşa ceva. Sunt prea obosit, prea buimăcit, prea
disperat, uneori şi prea furios pentru a‑mi pierde vremea şi forţele în
zadarnice căutări de nuanţe şi subtile deosebiri. Ceea ce am de spus e atit de
puţin literar! Chiar şi acum, după atâţia ani, amintirile acestea mă
chinuiesc, uneori, într‑atât încât mă simt îndreptăţit să vă cer a‑mi trece cu
vederea lipsurile din vocabular. Dacă izbutiţi să înţelegeţi, pur şi simplu,
ceea ce am vrut să spun, prea puţin îmi pasă dacă sărăcia mea verbală vă va
face din când în când să clătinaţi din cap mormăind: „Ar fi putut explica asta
mai frumos...".
Deci, noi ăştia, soldaţii fără cusur şi fără pată, ne simţeam
neîncetat suflete de lighioane hăituite. Orice s‑ar
fi întâmplat, eram siguri că tot nouă ni se va sparge în cap. Mai paradoxal
decât orice era poate faptul că ştiam că dacă sergentul‑major nu va găsi
absolut nimic să ne reproşeze, va face un tărăboi monstru şi, pentru a‑şi
potoli furia şi dezamăgirea, va găsi un ţap ispăşitor. Dumnezeu să‑l ferească
pe cel pe care vor cădea sorţii! Şi nu era deloc uşor să ştii cum să te porţi
într‑o asemenea situaţie.
— Primul rând, un pas înainte... marş! Al doilea rând, un pas
înapoooi... marş!
Un... doi.
Timp de câteva minute ce par o veşnicie, sergentul‑major observă
rândurile care s‑au depărtat. Oricare ar mişca cât un fir de păr, este slobozit
pe loc pentru nesupunere. Dar învăţasem să ne transformăm în stane de piatră şi
să rămânem aşa şi câte o jumătate de oră. E un fel de a cădea în transă sau
catalepsie care‑i dă celui care e în stare s‑o atingă valoarea propriei
greutăţi în aur. O poziţie de drepţi rigidă precum o bârnă de lemn, pentru că
eşti realmente preschimbat într‑o bârnă de lemn.
Sergentul‑major urlă:
— Sunteţi gata pentru inspecţie?
Întreaga companie răspunde în cor:
— Da, Her Hauptfeldwebel.
Şi, din nou:
— N‑a uitat nimeni ceva necurăţat?
Corul companiei răspunde:
— Nu, Herr Hauptfeldwebel.
Ne străpunge cu o privire feroce. Acum suntem în mâinile lui. Este
clipa care‑i place mai mult...
— Nu mai spuneţi! Dacă‑i adevărat, ar fi pentru prima dată în
istoria acestui batalion. Dar vom vedea noi imediat...
Se apropie încet de prima bârnă de lemn, o înconjoară o dată, de
două ori... Să te învârţi în jurul adversarului fără să scoţi un sunet este o
formă foarte eficace de „război al nervilor". Ceafa arde, palmele
năduşesc, mintea se înceţoşează, respiraţia ţi se opreşte şi‑ţi simţi propria
duhoare!
— Mda, da, vom vedea noi! repetă sergentul‑major în spatele celui
de‑al treilea din primul rând.
Domneşte tăcerea în timp ce inspectează pe al patrulea şi pe al
cincilea. Apoi izbucnesc răgetele:
— Compania a treia... dreeepţi!
Odată cu torentul obişnuit de trivialităţi... Despre mult iubitul
nostru Hauptfeldwebel obişnuiam să spunem că nu putea slobozi murdării fără ca
mai înainte să nu slobozeazscă murdăria din el. Poate că nu era prea
spiritual, dar noi ne mulţumeam şi cu atât şi asta îl caracterizează destul de
bine pe acest mic burghez sadic, putred până‑n măduvă, căruia îi fusese dat să
guste puţin din beţia puterii.
— Ce‑i cu compania asta de batjocură? V‑aţi petrecut duminica
tăvălindu‑vă în balegă? Bălăceală‑n bălegar. Asta e de voi. Am privit cinci
dintre voi! Parcă ar fi cinci codoşi fătaţi de târfe sifilitice...
Nu mai era o gură omenească, era o gură de canal, de mare debit.
Îi plăcea mult să pomenească de „boala franţuzească", dar el însuşi era
atins de boala prusacă, într‑un stadiu foarte avansat, acea jalnică sete de a‑şi
umili aproapele. Este cu adevărat o boală, dar o boală care nu afectează doar
batalioanele disciplinare. Ea s‑a răspândit în toată armata germană, precum o
epidemie de furunculoză. Şi în fiecare furuncul poţi fi sigur că o să găseşti
un tablagiu, unul din tipii ăştia care cred că reprezintă ceva dar în realitate
sunt nimeni.
Pedeapsa obişnuită, în asemenea cazuri, constă în trei ceasuri de
exerciţiu special, din care piesa de rezistenţă e un şanţ lung, plin pe
jumătate cu noroi dezgustător, în plină fermentaţie, acoperit la suprafaţă de o
spumă vâscoasă, gălbuie. De fiecare dată când ordinul „culcat" ne
prăvăleşte în fundul şanţului, trebuie după aceea să‑ţi freci şi aproape să‑ţi
smulgi pleoapele pentru a‑ţi recăpăta vederea. Vine apoi ora prânzului. În
halul în care ne găsim, înfulecăm haleala. Avem o jumătate de oră la dispoziţie
pentru a ne prezenta, curaţi ca lacrima, la apelul de după‑amiază.
Pentru aceasta foloseam o metodă simplă pe care v‑o recomand: este
suficient să treci sub duş aşa echipat, complet îmbrăcat. Apoi, trebuie
curăţată puşca şi .celelalte piese ale echipamentului, să le usuci cu grijă cu
ajutorul unei cârpe curate şi să le ungi. Atenţie mare, mai ales pe interiorul
ţevii flintei...
Asemenea operaţii de demontare, curăţire şi ungere nu ocupă decât
o singură dată pe săptămână timpul unui soldat obişnuit. Cel mult de două ori,
în cazul vreunui
exerciţiu în condiţii deosebit de murdare. Noi însă
aveam parte de ele de cel puţin două ori pe zi.
La apelul de după‑amiază era clar că ne prezentam uzi leoarcă. Dar
cu asemenea prilej aveau totuşi bunătatea să nu ne caute neapărat nod în
papură. Era suficient să fim curaţi...
*
De un singur lucru ne mai temeam la fel ca de această cumplită
inspecţie de luni, anume de controlul dormitoarelor, la orele douăzeci şi două.
Ce era în stare să facă subofiţerul de serviciu cadavrelor ambulante care eram,
după o zi istovitoare, atingea uneori sublimul...
Înainte de sosirea subofiţerului, fiecare trebuia să se lungească
pe pat, fireşte, în poziţie regulamentară, adică pe spate, cu braţele lipite de
trup, cu labele picioarelor goale expuse inspecţiei. Şeful de dormitor avea
sarcina să vegheze ca nici măcar un fir de praf să nu existe prin orice ungher
al dormitorului, ca picioarele să fie la fel de curate ca cele ale unui nou‑născut,
ca toate lucrurile să fie rânduite şi împăturite strict conform regulamentului.
La începutul fiecărui control, şeful de dormitor era obligat a
spune pe nerăsuflate formula:
— Herr Unteroffizier, şeful de dormitor Brand, prezent la raport,
declară că totul este în ordine în dormitorul 26, efectiv doisprezece oameni,
din care unsprezece pe paturile lor. Sala a fost aerisită şi curăţată cum se
cuivne, nu este nimic deosebit de raportat.
Bineînţeles că subofiţerul de serviciu nu‑i acorda nici o
importanţă şi începea să scotocească cam peste tot. Nenorocirea şefului de
dormitor dacă descoperea cel mai mic grăunte de praf, ori o cutie din
echipament prost închisă, ori o umbră de murdărie pe talpa unui singur picior.
Subofiţerul ce purta numele Geerner — cred sincer că locul lui
adevărat ar fi fost într‑o celulă capitonată, urla realmente precum un câine.
Auzindu‑l aveai impresia că era gata‑gata să izbucnească în plâns, şi, într‑adevăr,
îl puteam vedea adesea vărsând lacrimi de furie. Când era Geerner de serviciu
curăţăm, spălam şi rânduiam şi mai abitir ca de obicei...
Într‑o seară de tristă amintire, şef de dormitor era
Schnitzius. Amărâtul acesta de Schnitzius parcă era făcut să fie ţap ispăşitor,
băiat bun de altfel, dar într‑atât de slab cu duhul încât servea drept cal de
bătaie tuturor superiorilor, începând cu Stabsfeldwebel‑ii şi coborând fiecare
treaptă a ierarhiei.
Schnitzius era la fel de crispat cum eram şi noi toţi, lungiţi pe
paturi şi întrebându‑ne ce mai putusem uita şi de data asta. Îl auzeam pe Geerner
în dormitorul de alături. De unde eram ni se părea nici mai mult, nici mai
puţin că era pe cale să facă ţăndări dulapurile şi stinghiile paturilor
desfundându‑le cu cizmele, într‑un amestec de înjurături, scâncete, javre
râioase, porci jegoşi ş.a.m.d. Am fi avut de ce să ne piară culoarea din
obraji, de n‑am fi fost gata livizi. Geerner era în mare formă. Va fi bine
încins când va ajunge şi la 26. Mai bine să riscăm totul părăsindu‑ne cuşetele
să mai controlăm o dată camera la sânge. Ceea ce şi am făcut fără a descoperi
urmă de praf...
Toată lumea îşi reluase locul când uşa fu dată violent de perete.
Oh! dacă cel puţin altul decât Schnitzius ar fi fost şef de
dormitor în seara aceea, unul mai puţin papă‑lapte!
Dar Schnitzius rămăsese acolo buimac, palid ca un mort, cu mintea
scurt‑circuitată. Nu putea face altceva decât să‑l privească pe Geerner cu
ochii măriţi de groază. Dintr‑un singur salt, Geerner a fost lângă el şi răcni,
cu obrazul la o palmă de cel al lui Schnitzius:
— Ce‑i cu raportul? Crezi c‑o să‑l aştept toată noaptea?
Mai mult mort decât viu, Schnitzius debită formula cu voce
tremurătoare.
— Totu‑i în ordine? zbieră Geerner. V‑aţi apucat acum să raportaţi
fals, hai?
— Nu, Herr Unteroffizier, bâlbâi Schnitzius, rotindu‑se încet în
jurul său, pentru a face faţă subofiţerului.
O tăcere de plumb domni timp de mai multe minute în dormitor. Doar
ochii se mişcau. Ochii noştri care‑l urmăreau pe Geerner în goana sa după urme
de praf, de la un capăt la celălalt al camerei. Ridică pe rând picioarele mesei
din mijloc, trecându‑şi palma dedesubt. Nimic. Examină tălpile încălţărilor
noastre. Fără cusur. Ferestrele şi firul lămpii. La fel. Ne inspectă
picioarele cu
atenţia pasionată a unuia care ar cădea mort pe loc
dacă nu ar găsi ceva de zis,
În cele din urmă, îşi plimbă de jur‑împrejur privirile
îndoliate, încărcate de ură. Se părea că de data aceasta, într‑adevăr, trebuia
să se resemneze. Avea expresia unuia căruia iubita nu‑i venise la întâlnire şi
care urmează să se culce singur, cu dorinţele sale frustrate şi cu dezamăgirea
sa.
Tocmai era să închidă uşa în urma lui când se răzgândi brusc.
— Totu‑i în ordine, ai? Ia să vedem...
Năpustindu‑se deodată precum o fiară turbată, sări la cafetiera
noastră, un ceainic uriaş de aluminiu de cincisprezece litri. Constatase mai
înainte, spre marele său regret, că era lustruită fără cusur şi plină cu apă
curată, conform regulamentului. Dar toţi am priceput imediat — şi inimile
noastre încetaseră să bată — că Geerner născocise ceva nou.
Examină dintr‑o parte suprafaţa nemişcată a apei. Chiar dacă
ceainicul fusese umplut cu puţin înainte de venirea lui Geerner, câteva fire de
praf se depuseseră totuşi inevitabil...
Zbieretul lui Geerner a fost de‑a dreptul de basm:
— Asta numiţi voi apă curată? Care‑i nespălatul care a turnat în
ceainic zeamă de hârdău? Vino‑ncoace, scursură de gunoi pe două picioare.
Se urcă pe un scaun iar Schnitzius trebui să‑i dea ceainicul.
— Dreeepţi! Capul pe spate şi deschide botul!
Încet, întreg conţinutul se scurse in gura deschisă a lui
Schnitzius, aproape sufocându‑l. După ce termină, turbatul subofiţer zvârli
recipientul de perete, ieşi în goană din dormitor, iscând mare gălăgie în sala
de baie, de unde, pe rând, ieşi cu vreo şase găleţi pline pe care le azvârli
din zbor pe podeaua dormitorului. Cum nu aveam decât două cârpe zdrenţuite
pentru a şterge dezastrul, asta ne‑a luat ceva timp.
Gluma aceasta o mai repetă de patru ori înainte de a se plictisi.
După care se duse la culcare, în sfârşit potolit, pe când noi ne regăsirăm
liniştea.
Vechii romani au denumit furor germanicus încrâncenarea de
care s‑au lovit în luptele din războiul împotriva triburilor de la nord de
Alpi. Pentru romani şi ceilalţi duşmani învederaţi ai rasei germanice ar fi
fost oare o mângâiere să afle că germanii se comportă între ei cu aceeaşi
demenţă cu care îşi tratează vecinii?
Furor germanicus, boala prusacă. Geerner nu era decât un amărât de
subofiţer, un gunoi dezechilibrat cerebral care trebuia să se mulţumească cu
întâlnirile sale zilnice cu ţărâna.
Pace celei în care probabil s‑a transformat.
Antrenamentul nostru se încheie în apoteoză, printr‑un exerciţiu
de şapte zile şi şapte nopţi aproape albe, care avu loc pe un gigantic câmp de
manevre numit Sennelager. Fuseseră construite aici sate întregi, cu poduri, răspântii
de drumuri, şine de tramvai. Nimic nu lipsea, în afară de locuitori şi aveam
aici prilejul să ne arătăm talentele, prin mlaştini, râuri şi mărăcini, peste
punţi ce se clătinau, aruncate neglijent deasupra unor adevărate prăpăstii.
Toate acestea sună poate puţin romantic, un joc gen de‑a pieile
roşii, la scară mare, dar aceste jocuri au costat viaţa unuia dintre noi, care
s‑a prăbuşit de pe una din punţile acelea mişcătoare şi şi‑a frânt gâtul.
Alt joc foarte preţuit consta în a săpa locaşuri adânci doar cât
să ne cuprindă, în care ne chirceam apoi, morţi de frică, în timp ce tancurile
grele ne treceau peste spinare.
Senzaţiile tari se succedau, noi trebuind să ne aruncăm apoi pe
burtă sub aceleaşi tancuri, partea de dedesubt a maşinilor de război ştergându‑ne
fesele în timp ce şenilele treceau cu zgomot asurzitor pe stânga şi pe dreapta.
Scopul era să ne facă nepăsători la întâlnirile zilnice cu
tancurile.
Trăiam într‑o spaimă aproape neîntreruptă, ceea ce este, de
altfel, ceva normal, soldatul german fiind dintotdeauna dresat prin frică,
antrenat să reacţioneze precum o maşină sub imboldul fricii şi nu să se lupte
curajos, înflăcărat de un nobil ideal, care l‑ar face să‑şi sacrifice cu bună
ştiinţă şi viaţa, dacă ar fi necesar, pentru binele poporului său. Poate că
tocmai această inferioritate morală este trăsătura caracteristică a
mentalităţii prusace şi boala cronică a poporului german.
Două zile mai târziu
compania fu dezmembrată în mici grupe de cinci până la cincisprezece oameni
care primiră echipamente noi. Împreună cu alţi câţiva, eu am primit uniforma şi
bereta neagră a trupelor de blindate. A doua zi un Feldwebel ne conduse la
cazarma din Bielefeld, unde am fost imediat încorporaţi într‑o companie gata
de plecare pe front şi urcaţi claie peste grămadă într‑un tren militar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu