O poveste a lui Charles Perrault

Uriasul Periferigerilerimini

Două fetiţe, pe nume Suzette şi Isaure, cerură într-o zi voie mamei lor să se plimbe pe strada cea mare, împreună cu fratele lor Charlot.

- Vă dau voie cu plăcere, le răspunse mama, dar numai să nu intraţi în pădurea care se află la capătul străzii, căci în pădurea aceea le iese din când în când în cale copiilor un uriaş cu numele de „Periferigerilerimini” şi îi duce în peştera lui sălbatică, unde îi mănîncă. Băgaţi de seamă! Şi făgăduiţi-mi că nu veţi intra în pădurea accea primejdioasă!

Cei trei copii răspunseră într-un glas:

- Îţi făgăduim, mămico! Îţi făgăduim!

Iar mama lor adăugă:

- Ascultă, Isaure, tu care eşti cea mai mare dintre ei, vei avea grijă de frăţiorul şi surioara ta mai mică?

- Da, mamă!

- Atunci mergeţi cu bine şi căutaţi să nu întârziaţi prea mult.

- O, nu-ţi fie teamă! Nu vom întârzia!

Cam aşa spun întotdeauna copiii: „Da, mămico“, ,,Nu, mămicol" Dar fac tot ceea ce îi taie capul. Bineînţeles că nici aceştia nu făcură altfel. Zărind în depărtare pădurea cea plină cu fragi şi trandafiri, Isaure fu cea dintâi care exclamă:

- la uitaţi-vă, fraţilor, ce de fragi! Tare gustoşi trebuie să mai fie!

- Şi ce de trandafiri! zise Suzette.

- Eu, spuse Charlot, înghiţind în sec, aş prefera fragii în locul trandafirilor!

Isaure avea zece ani, Charlot nouă şi Suzette opt: şi erau cu toţii tare mici şi tare lacomi!

Intrară deci în pădure, fără să mai ţină seama de nimic, culeseră fragi şi, cum ştim că pofta vine mâncând, intrară din ce în ce mai adânc în inima pădurii, încercând să găsească fragi cât mai mulţi. Dar, întocmai aşa precum le spusese mama lor, le ieşi deodată în cale un uriaş de vreo patruzeci de picioare înălţime. Tot trupul îi era acoperit cu frunze, iar în mâini ţinea o măciucă făcută dintr-un stejar cît el de mare.

Scoaseră un strigăt şi încercară să fugă, dar uriaşul, care făcea douăzeci de paşi deodată, îi înhăţă pe toţi trei.

- Imi place nespus de mult să mănânc copii mici, rosti el cu un glas tunător. Şi iată că norocul îmi aduce în cale trei deodată! Ce mai ospăţ o să-mi pregătesc! mai zise şi îi luă pe tustrei într-o mână, acoperindu-i cu cealaltă. Închizându-i într-o cutie, îi duse în peştera lui şi-i zăvorî frumuşel înăuntru

În timp ce Suzette se mulţumi să izbucnească în plâns, sora ei, Isaure, şi micul ei frate, Charlot, îi spuseră uriaşului zeci de obrăznicii şi-l ameninţară că-l vor zgâria şi-l vor muşca dacă va îndrăzni să se apropie de ei.

- Crezi că o să-ţi meargă aşa uşor? Chiorule! îi strigă Charlot scoţând limba la uriaşul care n-avea decât un singur ochi.

Şi numai ce puse mâna pe un cuţit lung de trei picioare, care se afla pe masă, iar Isaure pe o foarfecă de aceeaşi mărime; amîndoi se pregătiră să-i ţină piept vitejeşte.

Uriaşul, spumegând de furie, urlă de se cutremură toată pădurea:

- O să vedeţi voi îndată, rîmelor, dacă îl puteţi speria pe uriaşul Periferigerilerimini!

Şi zicând aceasta, sări la ei, îi tăie şi îi puse pe grătar. Suzette, care murea de frică, se adresă uriaşului, silindu-se să zâmbească:

- 0, domnule uriaş, dragă domnule uriaş, vreau să nădăjduiesc că mie nu mi se va întâmpla acelaşi lucru!

Uriaşul: Şi de ce nu, mititico? Pe ei am să-i mănânc la prânz şi seara, căci nu prea mănânc mult. Aşa că tu îmi vei servi pentru cină.

Suzeţte: 0, nu vă cred! Cu mine nu veţi face asemenea cruzime!

Uriaşul: Şi de ce nu?

Suzette: Pentru că eu sunt o fetiţă blândă, nu spun obrăznicii şi o ascult pe mama.

Uriaşul: Haide, te-am prins cu o minciună. Nu asculţi nici tu de sfaturile mamei tale!

Suzette: Vă înşelaţi. Eu sunt mai puţin neascultătoare decât fratele şi sora mea. Le spuneam tot timpul: Nu intraţi în pădure, băgaţi de seamă, aţi putea fi prinşi de marele, de înaltul senior Periferigerilerimini, care ar putea fi bun cu copiii cei sfioşi, blânzi, modeşti, dar dacă cineva ar îndrăzni să-l batjocorească, desigur că i-ar sfărâma oasele. Şi bine i-ar face! ..

Uriaşul (aparte): Hm! Îmi place fetiţa aceasta. E foarte politicoasă, foarte cumsecade,

(Tare): Aşadar, ţie nu îţi este frică de mine?

Suzette: Deloc! De ce să mă mănânci? Doar eu nu ţi-am făcut niciun rău! N-am pus mîna pe cuţit, nici pe foarfecă, pentru o apărare pe cât de zadarnică, pe atât de caraghioasă şi apoi... Sunt atât de mică încât dacă m-ai mânca, zău că nu te-ai îngrăşa prea mult.

Uriaşul (aparte): Şi pe deasupra mai e şi înţeleaptă. (Tare): Ai dreptate, dar ce să-i faci? Mie îmi place să mănânc copii.

Suzette: Ştiu, dar mai e o greutate. Pe cei atât de mici ca mine, nu ştii cu ce fel de sos o să-i găteşti.

Uriaşul: 0, asta nu e nicio greutate. Îi pun pe grătar şi îi frig. Sunt mai buni la gust.

Suzette: Cred că trebuie să fie chiar foarte gustoşi. Dar te încredinţez că din mine n-ai avea ce alege.

Uriaşul: Şi de ce, mă rog?

Suzette: Fiindcă toată lumea spune că sunt lipsită de gust.

Uriaşul: Ei vezi, eu asta n-o cred!

Suzette: Spun că am carnea prea tare!

Uriaşul: Nu se poate!

Suzette: Crede-mă! Ţi-ai rupe dinţii.

Uríaşul: Nu cred nimic din tot ce îmi spui, dar ai un glas atât de dulce, încât parcă tot aş sta să te ascult.

Suzette: Vrei să-ţi cânt ceva?

Uriaşul: Cu plăcere. Mie îmi place veselia!

Şi Suzette se pomi să-i cânte cu atâta drăgălăşenie, încât îl făcu pe crudul mîncător de copii să se înduioşeze. Cînd sfârşi de cîntat, uriaşul spuse:

- Ai cântat foarte frumos, copila mea. Cîntecul a fost vesel şi glasul tău minunat. Dar am să-ţi pun o întrebare. Din tot ce faci, din tot ce spui tu, se dovedeşte că nu te temi de mine. la spune-mi, chiar  nu te înspăimânt deloc?

Suzette: Ai ghicit! Nu, nu mă tem! Poate să fie cineva lacom, mâncăcios, dar asta nu-l poate împiedica să aibă o inimă bună, simţitoare, să fie din când în când generos, sau chiar binevoitor...

Uriaşul: Ai dreptate, frumoasa mea copilă. Şi pentru a ţi-o dovedi, iată, îţi redau libertatea! Dar acum şterge-o cât mai repede! Fugi şi fereşte-te de a mai sta mult prin pădurea aceasta, căci dacă mă apucă foamea nu mai răspund de viaţa ta! Haide, acuma. Fugi cât poţi mai repede!

Suzette: Foarte mulţumesc, domnule uriaş! Foarte mulţumesc şi vă asigur că nu vă voi uita niciodată! Uriaşul Periferigerilerimini deschise poarta. Suzette fugi, fără a se mai uita înapoi, şi nu se opri decât în poarta casei.

Cred că nu mai e nevoie să vă descriu bucuria mamei de a o revedea, dar nici durerea ei pentru pierderea celorlalţi doi copii, victime ale lipsei lor de pricepere şi răbdare, cu care l-ar fi putut, desigur, îmblânzi pe uriaş, aşa cum a făcut-o Suzette.