Uriasul Periferigerilerimini
Iar mama lor adăugă:
Două fetiţe, pe nume
Suzette şi Isaure, cerură într-o zi voie mamei lor să se plimbe pe strada cea
mare, împreună cu fratele lor Charlot.
- Vă dau voie cu
plăcere, le răspunse mama, dar numai să nu intraţi în pădurea care se află la
capătul străzii, căci în pădurea aceea le iese din când în când în cale
copiilor un uriaş cu numele de „Periferigerilerimini” şi îi duce în peştera lui
sălbatică, unde îi mănîncă. Băgaţi de seamă! Şi făgăduiţi-mi că nu veţi intra
în pădurea accea primejdioasă!
Cei trei copii
răspunseră într-un glas:
- Îţi făgăduim,
mămico! Îţi făgăduim!
- Ascultă, Isaure, tu
care eşti cea mai mare dintre ei, vei avea grijă de frăţiorul şi surioara ta
mai mică?
- Da, mamă!
- Atunci mergeţi cu
bine şi căutaţi să nu întârziaţi prea mult.
- O, nu-ţi fie teamă!
Nu vom întârzia!
Cam aşa spun întotdeauna
copiii: „Da, mămico“, ,,Nu, mămicol" Dar fac tot ceea ce îi taie capul.
Bineînţeles că nici aceştia nu făcură altfel. Zărind în depărtare pădurea cea
plină cu fragi şi trandafiri, Isaure fu cea dintâi care exclamă:
- la uitaţi-vă,
fraţilor, ce de fragi! Tare gustoşi trebuie să mai fie!
- Şi ce de trandafiri!
zise Suzette.
- Eu, spuse Charlot, înghiţind
în sec, aş prefera fragii în locul trandafirilor!
Isaure avea zece ani,
Charlot nouă şi Suzette opt: şi erau cu toţii tare mici şi tare lacomi!
Intrară deci în pădure,
fără să mai ţină seama de nimic, culeseră fragi şi, cum ştim că pofta vine mâncând,
intrară din ce în ce mai adânc în inima pădurii, încercând să găsească fragi cât
mai mulţi. Dar, întocmai aşa precum le spusese mama lor, le ieşi deodată în cale
un uriaş de vreo patruzeci de picioare înălţime. Tot trupul îi era acoperit cu
frunze, iar în mâini ţinea o măciucă făcută dintr-un stejar cît el de mare.
Scoaseră un strigăt şi
încercară să fugă, dar uriaşul, care făcea douăzeci de paşi deodată, îi înhăţă
pe toţi trei.
- Imi place nespus de
mult să mănânc copii mici, rosti el cu un glas tunător. Şi iată că norocul îmi
aduce în cale trei deodată! Ce mai ospăţ o să-mi pregătesc! mai zise şi îi luă
pe tustrei într-o mână, acoperindu-i cu cealaltă. Închizându-i într-o cutie, îi
duse în peştera lui şi-i zăvorî frumuşel înăuntru
În timp ce Suzette se
mulţumi să izbucnească în plâns, sora ei, Isaure, şi micul ei frate, Charlot,
îi spuseră uriaşului zeci de obrăznicii şi-l ameninţară că-l vor zgâria şi-l vor
muşca dacă va îndrăzni să se apropie de ei.
- Crezi că o să-ţi
meargă aşa uşor? Chiorule! îi strigă Charlot scoţând limba la uriaşul care
n-avea decât un singur ochi.
Şi numai ce puse mâna
pe un cuţit lung de trei picioare, care se afla pe masă, iar Isaure pe o foarfecă
de aceeaşi mărime; amîndoi se pregătiră să-i ţină piept vitejeşte.
Uriaşul, spumegând de
furie, urlă de se cutremură toată pădurea:
- O să vedeţi voi
îndată, rîmelor, dacă îl puteţi speria pe uriaşul Periferigerilerimini!
Şi zicând aceasta,
sări la ei, îi tăie şi îi puse pe grătar. Suzette, care murea de frică, se
adresă uriaşului, silindu-se să zâmbească:
- 0, domnule uriaş,
dragă domnule uriaş, vreau să nădăjduiesc că mie nu mi se va întâmpla acelaşi
lucru!
Uriaşul: Şi de ce nu,
mititico? Pe ei am să-i mănânc la prânz şi seara, căci nu prea mănânc mult. Aşa
că tu îmi vei servi pentru cină.
Suzeţte: 0, nu vă
cred! Cu mine nu veţi face asemenea cruzime!
Uriaşul: Şi de ce nu?
Suzette: Pentru că eu
sunt o fetiţă blândă, nu spun obrăznicii şi o ascult pe mama.
Uriaşul: Haide, te-am
prins cu o minciună. Nu asculţi nici tu de sfaturile mamei tale!
Suzette: Vă înşelaţi.
Eu sunt mai puţin neascultătoare decât fratele şi sora mea. Le spuneam tot
timpul: Nu intraţi în pădure, băgaţi de seamă, aţi putea fi prinşi de marele, de
înaltul senior Periferigerilerimini, care ar putea fi bun cu copiii cei sfioşi,
blânzi, modeşti, dar dacă cineva ar îndrăzni să-l batjocorească, desigur că
i-ar sfărâma oasele. Şi bine i-ar face! ..
Uriaşul (aparte): Hm!
Îmi place fetiţa aceasta. E foarte politicoasă, foarte cumsecade,
(Tare): Aşadar, ţie nu
îţi este frică de mine?
Suzette: Deloc! De ce
să mă mănânci? Doar eu nu ţi-am făcut niciun rău! N-am pus mîna pe cuţit, nici
pe foarfecă, pentru o apărare pe cât de zadarnică, pe atât de caraghioasă şi
apoi... Sunt atât de mică încât dacă m-ai mânca, zău că nu te-ai îngrăşa prea
mult.
Uriaşul (aparte): Şi
pe deasupra mai e şi înţeleaptă. (Tare): Ai dreptate, dar ce să-i faci? Mie îmi
place să mănânc copii.
Suzette: Ştiu, dar mai
e o greutate. Pe cei atât de mici ca mine, nu ştii cu ce fel de sos o să-i
găteşti.
Uriaşul: 0, asta nu e
nicio greutate. Îi pun pe grătar şi îi frig. Sunt mai buni la gust.
Suzette: Cred că
trebuie să fie chiar foarte gustoşi. Dar te încredinţez că din mine n-ai avea
ce alege.
Uriaşul: Şi de ce, mă
rog?
Suzette: Fiindcă toată
lumea spune că sunt lipsită de gust.
Uriaşul: Ei vezi, eu asta
n-o cred!
Suzette: Spun că am
carnea prea tare!
Uriaşul: Nu se poate!
Suzette: Crede-mă!
Ţi-ai rupe dinţii.
Uríaşul: Nu cred nimic
din tot ce îmi spui, dar ai un glas atât de dulce, încât parcă tot aş sta să te
ascult.
Suzette: Vrei să-ţi cânt
ceva?
Uriaşul: Cu plăcere.
Mie îmi place veselia!
Şi Suzette se pomi
să-i cânte cu atâta drăgălăşenie, încât îl făcu pe crudul mîncător de copii să
se înduioşeze. Cînd sfârşi de cîntat, uriaşul spuse:
- Ai cântat foarte
frumos, copila mea. Cîntecul a fost vesel şi glasul tău minunat. Dar am să-ţi
pun o întrebare. Din tot ce faci, din tot ce spui tu, se dovedeşte că nu te temi
de mine. la spune-mi, chiar nu te înspăimânt
deloc?
Suzette: Ai ghicit!
Nu, nu mă tem! Poate să fie cineva lacom, mâncăcios, dar asta nu-l poate împiedica
să aibă o inimă bună, simţitoare, să fie din când în când generos, sau chiar
binevoitor...
Uriaşul: Ai dreptate,
frumoasa mea copilă. Şi pentru a ţi-o dovedi, iată, îţi redau libertatea! Dar
acum şterge-o cât mai repede! Fugi şi fereşte-te de a mai sta mult prin pădurea
aceasta, căci dacă mă apucă foamea nu mai răspund de viaţa ta! Haide, acuma. Fugi
cât poţi mai repede!
Suzette: Foarte
mulţumesc, domnule uriaş! Foarte mulţumesc şi vă asigur că nu vă voi uita niciodată!
Uriaşul Periferigerilerimini deschise poarta. Suzette fugi, fără a se mai uita înapoi,
şi nu se opri decât în poarta casei.
Cred că nu mai e
nevoie să vă descriu bucuria mamei de a o revedea, dar nici durerea ei pentru
pierderea celorlalţi doi copii, victime ale lipsei lor de pricepere şi răbdare,
cu care l-ar fi putut, desigur, îmblânzi pe uriaş, aşa cum a făcut-o Suzette.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu