La început feroviarul se codi. Un bun naţional‑socialist nu găsea că ar fi
fost de bună‑cuviinţă să facă cumpărături pentru foşti ocnaşi! Dar când Porta
îi strecură la ureche ceva în legătură cu o sticlă de rom, feroviarul uită
pentru o clipă calitatea sa de fiinţă superioară, o întinse până la Gehrltze, burtosul nostru hangiu şi se întoarse foarte
repede cu un pachet voluminos pe care îl luarăm îndată în primire.
— Eşti membru de partid, nu‑i aşa? întrebă Porta cu un
amestec subtil de nevinovăţie şi voioşie.
Feroviarul ne arătă uriaşa insignă a partidului nazist care chipurile îi
împodobea buzunarul uniformei.
— Bineînţeles! Dar de ce întrebi?
Ochii verzi ai lui Porta se făcură şi mai mici.
Mâna lui Porta descrise o perfectă morişcă. Apoi îşi scoase chipiul şi
zbieră:
— Grüss Gott![1]
Îndată ce nefericitul feroviar se îndepărtă, scrâşnind din dinţi, desfăcurăm
pachetul.
Erau cinci sticle cu vin; era o bucată enormă de friptură de porc; erau doi
pui fripţi, era...
CIUDĂŢENII DIN BALCANI
— Dar ar trebui să ne amintim că plecăm la război şi că războiul poate fi
uneori o chestie foarte primejdioasă. După câte se spune unii mai şi mor la
război. Să presupunem că un glonţ rătăcit ne curăţă brusc, pe toţi deodată.
Sau să presupunem...
Glasul lui Porta deveni o şoaptă înfrigurată.
— ...că nimeni n‑a fost atins dar glonţul sparge aceste trei sticle care ne‑au
mai rămas! Iată ce aş numi grozăviile războiului!
În ciuda acestor perspective teribile am păstrat, totuşi,
câte ceva pentru mai târziu.
Curând trenul se puse în mişcare.
— Gata, pleacă, pleacă!
Singur Dumnezeu ştie poate de ce simţeam nevoia să urlăm, căci plecarea
trenului era un fapt evident, atât pentru noi, care eram instalaţi în furgonul
nostru, cât şi pentru toţi cei care rămâneau. Marile uşi ce lunecau pe şine
erau deschise pe amândouă părţile şi noi atârnam ciorchine, agăţaţi unii de
alţii şi zbierând care mai de care mai tare. Orice ne făcea să izbucnim în
urale răsunătoare: o pisică, o vacă şi cu atât mai mult o femeie!
— Spuneţi‑mi şi mie ce naiba aclamaţi aşa, întrebă deodată Bătrânul. Suntem
chiar atât de bucuroşi că mergem la tăiere?
Porta se opri chiar la mijlocul unui „ura" şi începu să gândească
profund.
— Ce aclamăm? Ei bine, măi cap de libelulă, nu prea ştiu bine. Urlăm, e
adevărat, dar de ce?
Ne consultă din priviri.
— Eu cred că ştiu, făcu Tom Degeţelul.
— Dă‑i drumul, te ascultăm.
— Urlăm ura pentru că nimeni n‑a auzit încă de un război care să nu înceapă
cu urale!
Tom Degeţelul ne privi solemn, adăugind inspirat:
— Şi pentru că am pornit la drum să îndeplinim o misiune nobilă. Suntem pe
cale să‑l ajutăm pe scumpul nostru Führer, pe marele nostru Adolf, să se aleagă
cu o mare înfrângere, pentru ca porcăria asta de război să se termine cât mai
curând şi ca minunata prăbuşire a acestui regim putred să devină o glorioasă
realitate!
Porta îl ridică de jos, îl sărută pe ambii obraji, îl repuse pe picioare,
lungi gâtul său de barză şi scoase un răget de supremă mulţumire pe care
desigur că Führerul îl auzi, dar nu îi putu prinde înţelesul.
Nu sunt cel mai indicat să exprim o părere obiectivă, dar din punctul de
vedere al simplului soldat, faimosul geniu german al organizării mi se pare
mult exagerat, cel puţin în ceea ce priveşte transportul trupelor. Impresia cu
care rămâne soldatul simplu de pe urma planurilor mult lăudate ale Statului‑Major
General este că, dacă trebuie transportat dintr‑un punct într‑altul, esenţial
este a‑l transporta în zig‑zag. Să muţi un simplu soldat din A în B, în linie
dreaptă şi fără lungi opriri în mijlocul câmpului sau pe liniile secundare ale
unor mărunte gări de triaj, într‑un cuvânt, fără nicio risipă de timp şi de
combustibil, ar însemna a revoluţiona arta războiului, realizând acele frumoase
planuri fără nici un fel de necazuri. Debandada războiului şi titanica risipă
de vieţi omeneşti, de hrană, de material şi inteligenţă rău folosită, sunt
subînţelese prin expresii precum „înaintarea conform planului", pentru a
nu mai vorbi de „redresarea frontului" şi „defensiva elastică", care
reprezintă un tragism atât de nemăsurat încât cu greu a putut fi închipuit.
Cred că există totuşi o explicaţie pentru dezordinea de nestăpânit a
războiului. Ea provine, printre altele, din faptul că fără dezordine,
responsabilităţile ar fi mult mai uşor de stabilit. Dacă admitem că dezordinea
face practic imposibilă urmărirea răspunderilor, devine plauzibilă explicaţia
următoare:
Dacă război = dezordine
şi dezordine = iresponsabilitate
atunci război = iresponsabilitate.
Este o ecuaţie la care vom avea adesea prilejul să revenim.
Am trecut astfel frontiera sârbească, unde am aflat că, până la noi ordine,
eram batalionul 18 din Panzer Division 12 şi că eram trimişi să învăţăm, pe undeva prin Balcani, cum se mânuieşte
un nou tip de tanc, după care vom fi expediaţi pe front.
Îndată ce află noutăţile, Porta exclamă cu un zâmbet încântat:
— După cum merg lucrurile, asta nu se va întâmpla decât după jdemii de ani.
Fericirea ne este asigurată. Vom fi cu toţii fericiţi ca‑n sânul lui Avraam şi
vom deveni repede miliardari. Şi am să vă explic pentru ce. În Balcani
afacerile sunt mai înfloritoare decât oriunde în Europa, şi aceasta pentru că,
pe plan comercial, se practică metoda directă: eu fur de la tine, tu furi de la
mine, fără probleme! Şi ce‑i un soldat în primul rând, dacă nu un om de
afaceri? Să fim deci buni soldaţi, să ne amintim cele învăţate şi să le aplicăm
cu dobândă. Când voi părăsi minunaţii Balcani, voi fi în pielea unui tânăr
bogat şi bine garnisit.
De la Zagreb la Bania‑Luca şi de la Bania‑Luca la Socolevo, apoi brusc un
salt către Bord, la nord, şi spre est, din nou peste frontiera ungară... Aşa
înainta batalionul 18, săvârşind fapte de arme de neuitat, e adevărat, puţin
diferite de cele publicate în fiecare zi în comunicate sau proiectate pe
ecranele cinematografelor, la rubrica de actualităţi, spre bucuria asistenţei
captivate de muzica marţială. Nu (între noi fie spus), batalionul 18 nu a fost
niciodată filmat şi nici măcar amintit în niciun comunicat. Nu era decât unul
din acele batalioane cenuşii, anonime, decimate şi refăcute, decimate şi
refăcute, decimate şi refăcute fără întrerupere, pentru o cauză pe care o uram,
chiar dacă nu aveam darul de a ne exprima sentimentele cu concizia de invidiat
a lui Porta, care nu pierdea niciodată prilejul să completeze cu propriile sale
comentarii incredibilele comentarii ale speaker‑ilor de la radio.
Prima oară era să‑l pierdem pe Porta în orăşelul Melykut, la nord‑est de Pécs. Se căţără din mers în ultima clipă, cu
ajutorul camarazilor şi, câteva minute mai târziu, pe când treceam prin dreptul
unor cocioabe din mahalaua oraşului, văzurăm trei ţigănci care îşi agitau frenetic
mâinile, în semn de adio. Porta le răspunse, zbierând:
— La revedere, fetelor. Dacă veţi avea un bebeluş şi va fi băiat, să‑i
spuneţi Joseph, ca şi tatălui. Dar, pe sfânta fecioară, nu‑l faceţi soldat; mai
degrabă peşte, e mai puţin îngrozitor!
Porta se instală apoi într‑un colţ, scoase din buzunar o pereche de cărţi
incredibil de jegoase şi ne pofti degrabă la o inevitabilă partidă de paişpe‑douăzeci
şi unu. Jucam de patru ceasuri când trenul se opri la orăşelul de graniţă Mako,
puţin mai la sud‑est de Szeged.
Mi se spuse că făceam o haltă de zece ore înainte de a pătrunde în România.
Am sărit jos din tren să aruncăm b privire primprejur. Ca de obicei, Porta
porni ca cercetaş şi, ca de obicei, se întoarse după un timp, se apropie de
mine şi de Bătrânul cu aerul său cel mai nevinovat şi ne şopti:
— După mine!
Oraşul — ceva între sat şi aşezare provincială — părea mut în lâncezeala
după‑amiezii. Veşmintele ni se lipiseră de piele pe când coboram împreună,
transpirând şi gâfâind, strada principală, pe care ţăranii zdrenţăroşi dormeau
pe pământ în umbra copacilor. Porta sări peste un gard, străbătu o îngrăditură
şi ne trezirăm într‑o stradă îngustă mărginită de căsuţe cu minuscule grădini.
— Nasul îmi spune ceva! anunţă Porta.
O luă la trap... ca mai apoi să trebuiască să treacă la galop, urmărit de o
mulţime de bărbaţi şi femei cuprinşi de furie, în timp ce Bărânul şi cu mine
treceam neobservaţi, în spatele unui gard, cu câte o gâscă sugrumată în fiecare
mână.
Doar răgazul să revenim la tren, să facem să dispară gâştele, şi am pornit
din nou în cercetare.
Porta ne venea de altfel în întâmpinare, sub pază bună, constând dintr‑un
locotenent ungur, doi honvezi cu baionete la ţeava puştii, o pereche din
propria noastră poliţie militară şi vreo cincizeci de civili
unguri, români, slovaci şi ţigani, vociferând şi gesticulând.
Porta părea să ia lucrurile cu cel mai mare calm.
— Precum vedeţi, ne declară el, regentul maghiar Horty, cel mai bun prieten
al Führer‑ului nostru din ţara
aceasta, mi‑a dat o gardă de onoare.
Din fericire procesiunea fu întâmpinată de maiorul Hinka când ajunse în
dreptul vagonului statului‑major al convoiului. Nu numai că Hinka era tânăr şi
simpatic, dar era protectorul personal al lui Porta. Ascultă liniştit acuzaţiile
expuse de locotentul ungur; apoi, după ce acesta termină, se porni:
— Ce mai e şi cu povestea asta? Furt şi tentativă de omor! Nu te‑ai
mulţumit să ne aduci întreaga populaţie pe cap sugrumând gâşte, dracu' să mă ia
dacă nu ai atacat şi soldaţi unguri, fraţii noştri de arme! Ba ai luat în şuturi
şi un câine de rasă. Ai scos dinţii falşi ai notarului! Ai provocat două
avorturi! Ce‑ai de spus în apărarea dumitale, măi gorilă jalnică cu picioarele
în X!
Totul răcnit din adâncul plămânilor, ca mulţimea întărâtată să‑şi dea
seama că agresorul o încurcase rău de tot.
Pe acelaşi ton, Porta răspunse:
— Herr Major, cretinii ăştia congenitali sunt atât de mincinoşi încât
sufletul meu pios este zdruncinat până în străfunduri. Pe găoacea Sfintei
Elisabeta, jur că mă plimbam paşnic bucurându‑mă foarte nevinovat de vremea cea
mai potrivită pentru a admira peisajul. Eram tocmai în mijlocul unei rugăciuni
de mulţumire adusă Domnului de a‑mi fi îngăduit să fac parte dintre aleşii săi,
soldaţii marelui şi mult‑iubitului nostru Führer şi totodată de a fi văzut
marile suburbii ale scumpei noastre capitale Berlin, când deodată, cu o
bruscheţe cu totul nepotrivită pentru nervii mei delicaţi, am fost smuls din
pioasele mele meditaţii de către o bandă de diavoli turbaţi, ce au răsărit din
tufişurile unde mă aşteptaseră ascunşi. Nu ştiu ce îşi închipuiseră ei să‑mi
reproşeze, dar ce puteam face atunci altceva decât să scot un ţipăt de groază
şi să‑mi iau picioarele la spinare? Era limpede că îmi voiau pielea. Veţi
observa că unul dintre ei are ceas şi doi fumează pipă. Prin urmare nu voiau
să‑mi ceară nici foc şi nici să mă întrebe cât e ora. Apoi, cum luam un viraj
într‑o aripă cu viteza maximă permisă în asemenea cazuri, m‑am pomenit nas‑in‑nas
cu unul din războinicii ăştia de operetă cu chipiul lor neghiob cu pene şi cu
diagonala pe piept. Ce puteam face când a încercat să mă oprească, dacă nu să‑i
dau un brânci uşor, foarte curtenitor de altfel, aşa cum se cuvenea. Mi se pare
că a căzut, într‑adevăr, destul de rău, dar dacă încă nu s‑a sculat aş da bucuros
o mână de ajutor să‑l transportăm la spital. După întâlnirea asta un întreg
coteţ de orătănii de-astea cu pene s‑a năpustit pe mine urlând precum indienii
pe picior de război, dacă ar fi să credem, cel puţin, ce‑i scris în cărticica
aia minunată Herr Major a citit‑o cu siguranţă — „Ucigaşul de cerbi", da,
aşa se cheamă, şi dacă n‑aţi citit‑o, Herr Major, voi scrie bunicii să mi‑o
trimită, ştiu c‑o mai are în bibliotecă...
— Destul, Porta! mugi maiorul. Ce ştii despre gâştele alea?
Pe obrazul murdar al lui Porta curgeau lacrimi, spre încântarea noastră.
— Herr Major, spuse văicărindu‑se, habar n‑am despre ce gâşte vorbesc
oamenii ăştia. Dar dumneavoastră ştiţi de câte ori s‑a mai întâmplat să fiu
luat drept altul. Sunt cel mai nenorocit om de pe pământ şi sunt sigur că am
cel puţin două sosii. Bunica spunea mereu...
Muşchii obrazului maiorului Hinka începură să tremure periculos, dar
izbuti să rămână serios şi, întorcându‑se către locotenentul ungur, îl asigură
că Porta va fi aspru pedepsit pentru jaf în teritoriu aliat.
În seara aceea maiorul Hinka mâncă şi el friptură de gâscă.
[1] Formulă curentă de salut, în cazul acesta cu
sensul de "la revedere"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu