A face si a nu face

Una dintre marile piedici în calea succesului meu pe orice plan a fost şi rămâne incapacitatea funciară de a face ceva atunci când trebuie făcut. Încă de pe când eram copil, aveam tendinţa de a înlocui cumva datoria cu nişte fapte care, în mintea mea, ar fi trebuit să reprezinte în ochii tuturor ceva mai mult decât împlinirea datoriei. Să zicem că trebuia să fiu la şcoală. Ei bine, n-aveam chef să mă duc, aşa că rămâneam acasă şi făceam altceva, de exemplu 100 de exerciţii la matematică. Sigur că exerciţiile alea nu le-aş fi făcut pentru nimic în lume dacă ar fi fost obligaţia mea, aşadar dacă le-aş fi avut ca temă. Aşa însă, pentru că în momentele alea trebuia să particip la orele de chimie, istorie şi ce-o mai fi fost, mă apuca marele chef de a face matematică. Să mai zicem că, student fiind, trebuia să merg la seminarul de geometrie, pus ca naiba undeva spre seară. Chiar atunci mă apuca brusc cheful să mă duc la frizer. Şi tot aşa. Acum la fel. Mă ocup de orice altceva decât ar trebui şi, într-un fel de reflex pavlovian, simt dorinţa de a face anumite lucruri exact atunci când nu am nici cea mai mică posibilitate de a le face. Vreau să scriu o nouă poveste cu Maria când sunt la volan. Vreau să beau neapărat un vin care se găseşte numai la supermarket, dar asta se întâmplă duminică, atunci când niciun supermarket nu e deschis. Vreau să fiu la mare când sunt la munte. Vreau să am prieteni în timp ce fug de oameni. Într-un cuvânt, vreau să fac atunci când nu trebuie să fac şi invers, să nu fac atunci când trebuie să fac. Stau şi mă mir că, în condiţiile astea, am făcut totuşi câte ceva, oricât de puţin.