Tînărul
duce Mandarină şi sticla galbenă
In timp ce
contesele umblau în căutare de aventuri vînătoreşti, la castel rămăseseră
stăpîni absoluţi baronul Portocală şi ducele Mandarină. Erau singuri singurei
în tot castelul, în afară de slujitori, bineînţeles.
Tînărul duce fu
primul căruia i se urî cu atîta singurătate şi, potrivit obiceiului său se cocoţă
pe marginea ferestrei, ameninţînd că se aruncă în gol şi îşi zdrobeşte creierii
dacă... dar din păcate nu era nimeni care să ia în seamă acest tragic „dacă”...
„Ciudat – se
gîndi el scobindu-se cu degetul în nas – ar fi trebuit demult să se înfiinţeze
cineva aici. De ce nu dă nimeni niciun semn de viaţă? Poate că n-am ţipat
destul de tare?"
Tînărul duce mai
strigă de cîteva ori, din ce în ce mai smiorcăit, apoi porni în căutarea
baronului.
- Iubite vere, –
zise intrînd în odaia acestuia.
- Hm? mormăi
baronul, încercînd să expectoreze o aripă de găină ce i se oprise în gîtlej.
- Ai auzit
ultima noutate?
- Au adus un nou
transport de găini? întrebă baronul, care cu o zi înainte constatase îngrijorat
că în coteţele castelului, ca şi în cele din sat, nu mai rămăsese picior de
pasăre.
- Dă-le-ncolo de
găini – îl repezi tînărul duce. Alta e buba: sîntem singuri. Am fost părăsiţi!
Castelul e pustiu!
Baronul îl privi
îngrijorat.
- Vai de mine! Şi
cine o să ne pregătească cina?
- La naiba cu
cina dumitale! Zi, ce-ar fi dac-am profita de absenţa prea iubitelor noastre
verişoare ca să dăm o raită prin pivniţele castelului? Am auzit că sînt ticsite
cu vinuri de cea mai bună calitate.
- Aş – se
strîmbă baronul – nici gînd... La masă ele nu servesc decît vin de calitatea a treia,
o poşircă din pricina că reia m-am ales cu arsuri la stomac.
- Chiar aşa – îl
aţîţă tînărul duce – dumitale îţi bagă pe gît cele mai infecte băuturi şi în
beci ţin ascunse toate vinurile de viţă veche, ca să se îndestuleze doar ele,
după ce vei fi plecat.
Tînărul duce nu
se dădea în vînt după băuturi alese, în schimb ţinea cu tot dinadinsul să
cerceteze subteranele castelului, pentru că îi ajunsese la ureche zvonul că
cele două contese ar fi zidit undeva în străfundurile castelului comoara
prinţului Cireaşă, ca să nu fie nevoite să o împartă cu rudele răposatului.
- Dacă aşa stau
lucrurile – îşi dădu cu părerea baronul, vădit impresionat – n-ar strica, zău,
să aruncăm şi noi o privire pe acolo. Verişoarele noastre săvîrşesc un mare
păcat dosind în pivniţă vinurile cele bune. Trebuie să le ajutăm să-şi cureţe
sufletul de păcat. E o datorie sfîntă, în orice caz...
- Nu crezi –
continuă tînărul duce, şuşotind la urechea baronului – că ar fi mai bine să-i
dăm azi liber lui Fasole? Să coborîm numai noi doi în pivniţă! Îţi car eu roaba.
Baronul primi pe
dată şi Fasole se alese pe nepusă masă cu o jumătate de zi liberă. Dar – o să
întrebaţi: de ce nu coboară tînărul duce singur în beci dacă ţine atît de mult
la comoară? Pentru că dacă ar fi fost descoperiţi, să poată arunca toată vina
pe baron. Avea pregătit şi răspunsul:
- Trebuia
neapărat să-l însoţesc. N-a fost chip să scap de el. Murea de sete şi căuta
ceva de băut.
Şi tînărul duce
îşi frecă mulţumit mîinile – numai în gînd fireşte – deoarece trebuia cu
amîndouă să se opintească din răsputeri la roaba pe care baronul îşi aşezase
burdihanul. Roaba i se părea nespus de grea, dar spre norocul lui n-avea s-o
coboare decît cîteva trepte pe scări în jos. La înapoiere nici nu se gîndea.
„Văzînd şi făcînd" – îşi zise el şi, icnind, urni roaba din loc. În
aceeaşi clipă se pomeni însă tîrît pe scări de greutatea pîntecului baronului,
cu o viteză atît de mare, încît s-ar fi strivit de uşa beciului ca o muscă,
dacă norocul nu l-ar fi slujit şi n-ar fi găsit-o dată în lături. Tînărul duce
străbătu cît ai clipi din ochi gangul de la intrare şi pivniţa în toată
lungimea ei, printre două rînduri de butoaie uriaşe peste care se înălţau în
rafturi mii şi milioane de sticle de vin, înfundate şi cu etichete prăfuite.
- Opreşte!
Opreşte! striga baronul. Priveşte ce minunăţie!
- Mai încolo – răspundea
tînărul duce – sînt nişte sticle şi mai şi...
În faţa acestor
oşti de butoaie, pe care le vedea defilînd pe două coloane, a acestor
batalioane, aliniate ca la paradă, de sticle, căni, garafe, damigene şi
butoiaşe, baronul era mistuit de patimă şi, deznădăjduit, simţea că-1 podideşte
plînsul.
- Adio, adio,
sărăcuţelor – le făcea cu mîna suspinînd – rămîneţi cu bine, nu ne vom revedea
nicicînd... Adio !
În sfîrşit
tînărul duce simţi că roaba şi-a încetinit viteza şi putu s-o oprească. Chiar
acolo, în partea stîngă, şirul de sticle se întrerupea, lăsînd o adevărată
adîncitură în perete, în fundul căreia se zărea o uşiţă.
Baronul se
întinse cît putu mai bine pe pardoseală şi prinse a înşfăca din dreapta şi din
stînga cîte două sticle deodată; le scotea apoi dopul cu dinţii, care de atîta
mestecat deveniseră tari ca fierul şi le dădea pe gît ca printr-o pîlnie. Din
cînd în cînd se oprea ca să mai răsufle.
Tînărul duce îl
privi un timp, apoi se strecură în adîncitura amintită.
- Unde te duci, prea iubite vere ? De ce nu
guşti şi mătăluţă din licorile astea dumnezeieşti?
- Mă duc să-ţi aduc o sticlă cu un vin grozav pe
care o zăresc colo în fund.
- Cerul o să te
răsplătească pentru osteneala ce ţi-o dai – bolborosi baronul Portocală printre
sughiţuri. Ai dat să bea unui însetat... Nu vei muri niciodată de sete.
Uşiţa nu avea
broască.
- Ciudat –
murmură Mandarină printre dinţi – poate că se deschide printr-un mecanism
secret.
Începu să pipăie
uşiţa centimentru cu centimetru, în căutarea mecanismului secret, dar zadarnic
îşi tocea buricele degetelor, uşa rămase închisă. Între timp baronul golise
pînă la una toate sticlele din jur şi începu să se tîrască de-a buşilea spre
firida unde tînărul duce, ajuns aproape la capătul răbdărilor, se muncea şi
asuda.
- Ce tot
meştereşti aici, scumpe vere?
- Încerc să
deschid uşa asta, şi grozav m-aş bucura să reuşesc, pentru că sînt sigur că
îndărătul ei am să dau peste cele mai straşnice vinuri.
- Lasă, nu te
mai omorî atîta, întinde mai bine mîna, că doar eşti ca argintul viu, şi dă-mi
încoace sticla aia cu etichetă galbenă. Cred că e un vin chinezesc vechi, cum
n-am mai băut niciodată în viaţa mea.
Tînărul duce
zăbovi un timp, căutînd sticla rîvnită de baron. În sfîrşit o găsi. Era o
sticlă obişnuită, la fel cu celelalte. Neobişnuită era doar culoarea ei. Pe
cînd toate celelalte sticle aveau etichete roşii, aceasta avea lipită o
etichetă galbenă. Blestemînd în gînd gîtlejul veşnic uscat al baronului, tînărul
duce întinse plictisit mîna să ia sticla. Ciudat. Sticla părea zidită în
suportul ei. Tînărul duce se chinui mult pînă izbuti s-o clintească din suport.
- Parcă-i
turnată în plumb, – spuse el furios.
Dar chiar în
clipa cînd ridică sticla, uşa se crăpă încetişor şi se deschise fără zgomot,
parc-ar fi avut ţîţînele unse. Baronul se uită înmărmurit:
- Mandarină
Mandarină! strigă el. Asta nu-i o sticlă !E o cheie... Priveşte. Ai deschis
uşiţa.
„Ăsta era, carevasăzică,
mecanismul secret!” îi fulgeră prin minte tînărului duce, dar n-avu timp să-şi
încheie gîndul, că în pragul uşii răsări un omuleţ ce se închină politicos şi
zise cu o voce cristalină :
- Bună ziua,
domnilor. Vă mulţumesc din toată inima că aţi fost atît de binevoitori. De trei
ceasuri mă muncesc zadarnic să deschid uşiţa asta. Cum de aţi ghicit că am
nimerit prin părţile astea?
- Cireşel!
strigară într-un glas tînărul duce şi baronul.
Dragul meu
Cireşel, – adăugă baronul care fiind puţin cherchelit era pornit pe
drăgălăşenii. Dragul meu,
vino să te pup.
Tînărul duce nu
împărtăşea de fel entuziasmul baronului.
- Poftim, ăsta
mai lipsea acum! şuieră el printre dinţi, şi de necaz simţi că-i plesneşte
fierea. Îşi ascunse însă supărarea şi i se adresă cu un zîmbet prefăcut:
- Scumpe
verişor, pentru noi e o deosebită plăcere să-ţi ghicim dorinţele şi să ţi le
îndeplinim.
Numai că – îi
dădu peste nas Cireşel – nu prea aveaţi
cum să ghiciţi că mă voi întoarce la castel pe drumul ăsta şi, avînd în vedere
pe de-o parte faptul că nu v-am încunoştiinţat, iar pe de altă parte că la ora
asta sunteţi singuri în tot castelul, am toate motivele să cred că puneţi la
cale cine ştie ce ticăloşie pe aici. O să vedem noi asta mai tîrziu. Deocamdată
am plăcerea să vă prezint prietenii mei.
Şi făcînd un pas
în lături, lăsă să pătrundă, unul după altul, pe toţi prietenii săi: Cepelică,
Ridichiuţa, meşterul Strugure, moş Dovleac, avocatul şi pe toţi ceilalţi.
- Bine, dar asta
e o adevărată năvală, o invazie ! izbucni Mandarină încremenit de mirare.
Şi nu se înşela
de loc. Era cu adevărat o invazie, pusă la cale de Cireşel.
Tot gonind şi
învîrtindu-se prin pădure, unii în căutarea celorlalţi, izbutiseră la un moment
dat să se regăsească. Putuseră totodată să-şi dea seama că toţi duşmanii lor,
afară de duce şi de baron, erau plecaţi din castel. Cireşel, care ştia de
existenţa gangului secret ce ducea din pădure în beciurile castelului, le
propusese atunci să cucerească fortăreaţa duşmană. După cum aţi văzut,
acţiunea reuşi pe deplin. Tînărul duce fu închis în odaia lui şi pus sub
supravegherea lui Fasole. În schimb baronul rămase în pivniţă, căci nimeni
n-avea poftă să facă pe ascensorul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu