O poveste a lui James Joyce(9)

Diverse aspecte

Se auzi o sonerie furioasă şi, cînd domnişoara Parker se duse la receptor, un glas furios strigă, cu un strident accent nord-irlandez:

—  Trimiteţi-l la mine pe Farrington!

Întorcîndu-se la maşina ei de scris, domnişoara Parker se adresă unui bărbat care scria la un pupitru:

—  Domnul Alleyne zice să urci la el.

Omul mormăi pe înfundate: „Să-l ia naiba!", apoi împinse îndărăt scaunul şi se ridică; în picioare, părea înalt şi masiv. Avea o faţă puhavă, de culoarea drojdiei de vin, cu sprîncene şi mustăţi deschise; ochii îi erau uşor bulbucaţi, cu albul murdar. Ridică tăblia pupitrului şi, trecînd pe lîngă clienţi, ieşi din birou cu pas greoi.

Greoi urcă scările pînă ajunse la palierul al doilea, unde pe o uşă se găsea o placă de alamă cu inscripţia: DL Alleyne. Acolo se opri, gîfîind de trudă şi enervare, şi bătu. Glasul ţipător strigă:

—  Intră!

Omul intră în biroul domnului Alleyne. În aceeaşi clipă, domnul Alleyne, un omuleţ cu ochelari în ramă de aur şi faţa bine rasă, ridică brusc capul deasupra unui morman de documente. Acest cap era atît de trandafiriu şi chel, încît părea un ou mare odihnind pe hîrtii. Domnul Alleyne nu pierdu nici o clipă:

—  Farrington? Ce înseamnă asta? De ce trebuie totdeauna să mă plîng de dumneata? Pot să ştiu de ce n-ai făcut copie după contractul ăsta între Bodley şi Kirman? Ţi-am spus că trebuie să fie gata la ora patru.

—  Dar domnul Shelly a spus, domnule...

— Domnul Shelly a spus, domnule... Te rog foarte mult să iei notă de ce spun eu, nu de ce a spus domnul Shelly, domnule. Totdeauna găseşti cîte o scuză ca să te eschivezi de la lucru. Atîta-ţi spun, că dacă nu e gata contractul pînă astă-seară, am să aduc chestiunea la cunoştinţa domnului Crosbie... Acum ai auzit?

—  Da, domnule.

— M-ai auzit acum?... Da, şi încă ceva! Parc-aş vorbi cu pereţii cînd îţi vorbesc dumitale! Înţelege odată pentru totdeauna că ai la dispoziţie o jumătate de oră pentru dejun şi nu o oră şi jumătate. De cîte feluri de mîncare ai nevoie, mă rog? Eşti atent la ce-ţi vorbesc?

—  Da, domnule.

Domnul Alleyne îşi aplecă iar capul peste vraful de documente. Omul rămăsese cu privirea aţintită asupra craniului lucios care conducea afacerile firmei Crosbie and Alleyne; îi măsura fragilitatea. Un spasm de furie îi încleştă gîtlejul cîteva clipe, apoi trecu lăsînd în urmă-i o ascuţită senzaţie de sete. Omul recunoscu senzaţia; şi simţi că-i trebuie o noapte de băutură zdravănă. Trecuse de mijlocul lunii şi, dacă termină la timp copia, poate că domnul Alleyne avea să-i dea un bon pentru casierie. Sta nemişcat, uitîndu-se ţintă la capul plecat asupra vrafului de hîrtii. Deodată, domnul Alleyne începu să răvăşească hîrtiile, căutînd ceva. Apoi, de parcă nu şi-ar fi dat seama pînă în clipa aceea de prezenţa omului, îi ţîsni iar capul în sus şi spuse:

—  Ei? Ai de gînd să stai aici toată ziua? Pe cuvîntul meu, Farrington, iei lucrurile foarte uşor!

—  Aşteptam să văd...

—  Foarte bine, n-ai ce s-aştepţi să vezi. Du-te jos şi vezi-ţi de treabă.

Omul se îndreptă greoi spre uşă; pe cînd ieşea din odaie, îl auzi pe domnul Alleyne strigînd după el că de n-are să termine copia contractului pînă seara, domnul Crosbie va auzi de povestea asta.

Se înapoie la pupitrul său din biroul de jos şi numără foile ce-i mai rămăseseră de copiat. Luă de pe masă condeiul si-l muie în cerneală, dar continuă să se holbeze prosteşte la ultimele cuvinte ce le scrisese: în niciun caz nu va scoate numitul Bernard Bodley banii.. Se lăsa întunericul; în cîteva minute or să aprindă lămpile; atunci are să poată scrie. Se sculă de la pupitru, ridică tăblia ca şi mai înainte şi se îndreptă spre uşă. Pe cînd ieşea, şeful de birou îl privi cercetător.

—  Nimica, domnule Shelly, zise omul, arătînd cu degetul că se duce într-un anumit loc.

Şeful aruncă o privire asupra şirului de pălării din cuier şi, nevăzînd niciun gol, se abţinu de la vreo observaţie. De îndată ce fu pe palier, omul scoase din buzunar o tichie de lînă şi coborî în fugă scara şubredă. Cînd ieşi în stradă, o luă hoţeşte pe lîngă zidurile caselor, spre colţ şi, brusc, se cufundă într-o intrare. Acum era la adăpost în umbra plăcută a dughenei lui O'Neill. Umplînd ferestruica ce da înspre bar cu faţa lui încinsă, de culoarea drojdiei de vin sau a cărnii crude, strigă:

—  Hai, Pat, drăguţule, dă-ncoa' un pahar cu porter. Chelnerul veni cu paharul de bere. Omul îl duse la gură şi-l sorbi dintr-odată cu lăcomie, apoi ceru un rachiu de chimen. Puse un penny pe tejghea şi, lăsîndu-l pe chelner să bîjbîie după el în întunericul dughenei, părăsi plăcutul adăpost la fel de hoţeşte precum intrase.

Întunericul însoţit de o ceaţă deasă năpădea amurgul de februarie şi în Eustace Street se aprinseseră felinarele. Omul făcu drumul înapoi, pînă ajunse la uşa biroului; se întreba acum dacă are să poată termina la timp copia contractului. Pe scări îl întîmpină un miros pătrunzător şi jilav de parfumuri: desigur venise domnişoara Delacour cît fusese dînsul la O'Neill. Îşi îndesă iar în buzunar tichia şi reintră în birou, cu un aer degajat.

—  Te-a căutat domnul Alleyne, zise şeful de birou cu severitate. Unde ai fost?

Omul aruncă o privire spre cei doi clienţi care stăteau lîngă contoar, ca şi cum ar fi dat a înţelege că prezenţa lor îl stingherea să răspundă. Cum amîndoi clienţii erau bărbaţi, şeful de birou îşi îngădui să rîdă.

—  Cunosc eu trucul ăsta! zise. De cinci ori pe zi e niţel cam... Ei, ai face mai bine să te grăbeşti şi să cauţi copiile după corespondenţa noastră în cazul Delacour — le cere domnul Alleyne.

Această apostrofare în public, după alergatul pe scări şi berea înghiţită cu atîta grabă, îl zăpăci şi cînd se aşeză la pupitrul său ca să găsească ce i se cerea, îşi dădu seama că nu avea nicio nădejde să poată termina copia contractului pînă la cinci şi jumătate. Se apropia seara, întunecoasă şi umedă, şi jinduia s-o petreacă prin baruri, bînd cu prietenii, în strălucirea lămpilor şi în zăngănitul paharelor. Scoase corespondenţa Delacour şi ieşi din birou. Spera că domnul Alleyne n-are să descopere lipsa ultimelor două scrisori.

Parfumul jilav, pătrunzător, impregnase toată scara ce suia la biroul domnului Alleyne.

Domnişoara Delacour era o femeie de vîrstă mijlocie, cu înfăţişare de evreică. Se spunea că domnul Alleyne cocheta cu ea sau cu banii ei. Venea des la birou şi, cînd venea, stătea timp îndelungat. Acum şedea lîngă masa de lucru a domnului Alleyne, învăluită într-o aromă de parfumuri, netezindu-şi mînerul umbreluţei şi legănîndu-şi pana mare, neagră, înfiptă în pălărie. Domnul Alleyne îşi rotise astfel scaunul încît şedea faţă în faţă cu dînsa şi încrucişase cu dezinvoltură piciorul drept peste genunchiul stîng. Omul puse corespondenţa pe birou şi făcu o plecăciune respectuoasă, dar nici domnul Alleyne nici domnişoara Delacour nu băgară în seamă plecăciunea lui. Domnul Alleyne ciocăni corespondenţa cu un deget pe care îl repezi apoi spre Farrington, de parcă i-ar fi spus: „E-n regulă, poţi să pleci".

Omul se întoarse în biroul de jos şi se aşeză iar la pupitrul său. Privea cu stăruinţă fraza neisprăvită: în niciun caz nu va scoate numitul Bemard Bodley banii... gîndindu-se ce ciudat era că ultimele trei cuvinte începeau toate cu aceeaşi literă. Şeful de birou se apucă s-o zorească pe domnişoara Parker, spunîndu-i că n-are să termine de bătut la maşină scrisorile, ca să poată fi expediate cu următorul curier. Timp de cîteva minute omul ascultă ţăcănitul maşinii, apoi se puse iar pe copiat, cu gînd să termine. Dar capul îi era tulbure şi mintea-i rătăcea mereu spre lumina şi larma cîrciumii. Era o seară bună de punciuri fierbinţi. Se luptă înainte cu copiatul, dar cînd bătu ceasul cinci, îi mai rămăseseră paisprezece pagini de scris. Fir-ar ea afurisită de copie! N-o putea isprăvi la timp. Îi venea să blesteme tare, să doboare ceva cu pumnul. Atît era de exasperat, încît scrise Bernard Bernard în loc de Bernard Bodley şi trebui s-o ia de la capăt pe altă foaie.

Simţea o putere în el, că ar fi golit de unul singur tot biroul. Trupul lui striga de dor să se mişte, să se năpustească afară, să se dezlănţuie violent. Era furios pe toate ofensele ce i le adusese viaţa... Putea oare să-i ceară confidenţial casierului un avans? Aş, nu — era degeaba — afurisitul de casier n-o să-i dea nicio leţcaie... Ştia unde-i poate întîlni pe băieţi, pe Leonard şi pe O'Halloran şi pe Nosey Flynn. Barometrul său emotiv tindea spre un chef monstru.

Era atît de absorbit de închipuirea sa, încît de două ori i se rosti numele pînă să răspundă. Dincolo de tejghea stăteau domnul Alleyne şi domnişoara Delacour; toţi angajaţii întorseseră capul, aşteptînd să se întîmple ceva. Omul se ridică de la pupitrul lui. Domnul Alleyne se porni într-o tiradă de invective, din pricina celor două scrisori care lipseau. Omul răspunse că nu ştie nimic de ele, că făcuse o copie fidelă a corespondenţei. Tirada continua atît de aspră şi de violentă, încît el abia îşi reţinea pumnul să nu se abată pe capul omuleţului din faţă-i.

—  Nu ştiu nimic de cele două scrisori, spunea prosteşte.

— Nu-ştii-nimic. Sigur că nu ştii nimic, zise domnul Alleyne. Spune-mi, adăugă, cerînd din ochi aprobarea doamnei ce-i sta alături, oare mă crezi un prost?

Omul îşi plimbă privirea de la obrazul doamnei către căpăţîna mică în formă de ou şi iar înapoi către obrazul doamnei, şi — aproape mai înainte de a-şi da seama ce face — îngădui limbii a da drumul unei inspiraţii fericite:

—  Domnule, cred că nu e cazul să-mi puneţi mie o asemenea întrebare.

Funcţionarii nici nu mai răsuflau. Toată lumea era uluită (autorul butadei nu mai puţin decît cei din preajmă-i); iar pe faţa domnişoarei Delacour — o persoană corpolentă, amabilă — se lăţi un zîmbet. Domnul Alleyne roşi ca o floare de măcieş şi, cum sta cu buzele zvîcnind de enervare, semăna cu un pitic mînios. Îşi clătină pumnul pe dinaintea feţei lui Farrington, pînă începu să-i vibreze ca mînerul unei maşini electrice:

—  Brută impertinentă ce eşti! Brută impertinentă! Îţi arăt eu! Aşteaptă şi-ai să vezi! Ai să-mi ceri scuze pentru impertinenţa asta ori ai să părăseşti imediat biroul. Ori ceri scuze, ori pleci de-aici, atîta-ţi spun!

Sta în faţa unei porţi, peste drum de birou, pîndind să vadă dacă iese singur casierul. Toţi funcţionarii se perindară şi în cele din urmă apăru şi casierul, împreună cu şeful de birou. În zadar ar fi încercat să-i spună o vorbă, din moment ce era cu şeful de birou. Omul îşi dădea seama că se găsea într-o situaţie destul de proastă. Pentru impertinenţa sa, fusese nevoit să-i ceară nişte scuze abjecte domnului Alleyne; ştia însă ce viespar va fi de aci înainte biroul pentru el. Îşi amintea cum îl persecutase domnul Alleyne pe micul Peake, pînă-l gonise din birou, ca să facă loc pentru un nepot de-al lui. Era mînios la culme, însetat şi dornic de răzbunare, necăjit pe sine şi pe toată lumea. De-aci înainte n-o să mai aibă un ceas de linişte, din pricina domnului Alleyne; are să fie o viaţă infernală. Se făcuse de rîs de-a binelea, de data asta. Nu putea să-şi ţină gura? Dar din capul locului nu s-au putut împăca, el şi cu domnul Alleyne, adică începînd din ziua cînd domnul Alleyne l-a surprins maimuţărind accentul lui nord-irlandez, ca să-i amuze pe Higgins şi pe domnişoara Parker; cu asta începuse. Ar fi putut încerca să-1 tapeze pe Higgins de ceva bani, da' mai mult ca sigur că Higgins n-avea nici pentru dînsul. Cum era să aibă — un bărbat cu două case de ţinut...

Îşi simţi iarăşi trupul lui mare tînjind după tihna plăcută a cîrciumii. Începuse să-l pătrundă răceala ceţii — se întrebă de n-ar putea oare să-l tapeze pe Pat de la O'Neill. Nu-l putea tapa cu mai mult de un şiling — şi cu un şiling n-avea ce face. Dar undeva trebuia să găsească bani — îşi cheltuise ultimul penny pe berea de adineauri — şi în curînd avea să fie prea tîrziu ca să mai poată găsi bani undeva. Deodată, frămîntînd între degete lanţul ceasului, îşi aminti de casa de amanet a lui Terry Kelly din Fleet Street. A dat lovitura! Cum de nu se gîndise mai devreme?

Străbătu repede străduţa de lîngă Temple Bar, mormăind în barbă că n-aveau decît să se ducă la dracu toţi, fiindcă el unul tot are să petreacă în noaptea asta după pofta inimii. Funcţionarul de la Terry Kelly zise: „O coroană!" dar preţuitorul o ţinu morţiş pe şase şilingi şi pînă la urmă i se numărară în mînă şase şilingi. Părăsi casa de amanet, vesel, strîngînd monedele fişic între degetul mare şi arătător. În Westmoreland Street trotuarele erau înţesate de tineri şi tinere care se întorceau de la lucru, iar ici şi colo alergau puşti zdrenţăroşi, zbierînd titlurile ediţiilor de seară. Omul trecea prin mulţime privind cu semeaţă satisfacţie spectacolul străzii şi aruncîndu-le priviri dominatoare fetelor de pe la birouri. Îi zbîrnîia capul de zgomotele clopotelor de la tramvaie, de hîrîitul troleelor, iar nasul îi şi adulmeca aburii sinuoşi ai punciului. Pe cînd umbla înainte, îşi făcea socoteala cum are să le povestească băieţilor întîmplarea.

— Şi atunci, numai cît m-am uitat la el — aşa, rece — şi apoi m-am uitat la ea. Şi iar la el — ştiţi, aşa, liniştit. „Domnule, i-am zis, cred că nu e cazul să-mi puneţi mie o asemenea întrebare".

Nosey Flynn şedea în colţul lui obişnuit, în localul lui Davy Byrne, şi cînd auzi istoria, îi făcu cinste lui Farrington cu o halbă şi zise că dintre toate chestiile deştepte pe care le auzise vreodată, asta era cea mai deşteaptă. Farrington făcu şi el cinste cu un rînd. După un timp sosiră O'Halloran şi Paddy Leonard şi li se repetă şi lor povestea. O'Halloran le făcu cinste la toţi cu un rînd de malţ fierbinte şi povesti ce-i răspunsese el şefului de birou pe cînd era la Callan din Fownes's Street; dar cum replica lui amintea de vorbirea liberă a păstorilor din egloge, trebui să admită că nu fusese la fel de isteaţă ca replica lui Farrington. După care, Farrington le spuse băieţilor să dea gata paharele alea, ca să comande alt rînd.

Tocmai cînd îşi comanda fiecare otrava, cine pică? Higgins în persoană! Fireşte c-a trebuit să vie să stea şi el cu dînşii. I-au cerut să dea versiunea lui despre incident, şi el a dat-o cu mare vervă, căci vederea celor cinci mici whisky-uri fierbinţi era foarte stimulentă. Nechezau de rîs, nu alta, cînd îl imită pe domnul Alleyne scuturîndu-şi pumnul pe dinaintea feţei lui Farrington. Apoi îl imită pe Farrington zicînd : „Şi dumnealui de colo, foarte rece, îi răspunde...", în timp ce Farrington zîmbea întregii adunări cu ochii lui murdari şi la răstimpuri sorbea cu buza de jos cîte un strop de rachiu rătăcit în mustăţi.

După rîndul ăsta, făcură o pauză. O'Halloran avea bani, dar dintre ăilalţi doi niciunul nu părea să aibă, încît toată adunarea părăsi, cam cu regret, dugheana. La colţul cu Duke Street, Higgins şi Nosey Flynn o cotiră spre stînga, iar ceilalţi trei se întoarseră către oraş. Ploaia cădea burniţînd pe străzile reci şi, cînd ajunseră la Ballast Office, Farrington propuse localul Scotch House. Barul era plin de oameni şi de larma glasurilor şi a paharelor. Cei trei bărbaţi îi împinseră deoparte pe vînzătorii de chibrituri care scînceau la intrare şi se adunară în grup la un colţ al tejghelei. Se puseră pe spus bancuri, care mai de care. Leonard le prezentă un tînăr cu numele de Weathers, care apărea la Tivoli ca acrobat şi artist de music-hall. Farrington le făcu cinste la toţi cu un rînd. Weathers zise că el ia un irish mic, cu apă minerală. Farrington, care nu era un nepriceput, îi întrebă pe băieţi dacă nu vor şi ei apă minerală, dar băieţii îi spuseră lui Tim să-l servească pe-al lor sec. Conversaţia începu a se învîrti în jurul teatrului. O'Halloran făcu cinste cu un rînd, iar Farrington făcu şi el cinste cu un rînd, în vreme ce Weathers protesta, zicînd că prea e irlandeză ospitalitatea lor. Promise să-i introducă în culise şi să le facă cunoştinţă cu nişte fete drăguţe. O'Halloran spuse că el şi cu Leonard au să vină, dar că Farrington n-are să vină, fiindcă el e om însurat; şi ochii grei, murdari, ai lui Farrington se hliziră cu tîlc la amicii săi, ca să arate că înţelege tachinăria. Weathers le mai dădu să guste, pe cheltuiala lui, cîte un păhăruţ şi făgădui să-i întîlnească mai tîrziu la Mulligan în Poolbeg Street.

Cînd se închise Scotch House, trecură dincolo la Mulligan. Se duseră în salonul din dos şi O'Halloran comandă pentru toată lumea nişte speciale mici, tari. Începeau toţi să se moaie, să se simtă bine. Tocmai făcea cinste Farrington cu încă un rînd, cînd se întoarse Weathers. Farrington răsuflă uşurat cînd îl văzu luînd de data asta un bitter. Începeau să stea prost cu banii, dar aveau cît s-o mai întindă niţel. Curînd intrară două tinere cu nişte pălării mari şi un june îmbrăcat într-un costum cadrilat, şi se aşezară la o masă vecină. Weathers se salută cu ei şi le spuse amicilor că erau de la Tivoli. Lui Farrington îi fugeau mereu ochii către una dintre cele două femeiuşti. Avea ceva frapant în înfăţişare. Purta în jurul pălăriei o imensă eşarfă de muselină, de-un albastru de păun, înnodată cu o fundă mare sub bărbie — şi mănuşi lucioase, galbene, pînă la coate. Farrington contempla cu admiraţie braţul durduliu pe care femeia îl tot mişca graţios şi cînd, după cîtva timp, ea răspunse privirilor lui, îi admiră încă şi mai mult ochii mari şi întunecaţi, cafenii. Privirile ei lungi, piezişe, îl fascinau. Ea îi aruncă în vreo două rînduri ocheade şi, cînd plecară cu toţii din sală, îi atinse cu rochia scaunul şi spuse: „O, pardon" cu accent londonez.

O urmări din ochi pînă părăsi încăperea, în speranţa că se va mai întoarce să-1 privească, dar fu dezamăgit, îşi blestemă lipsa de bani şi blestemă toate rîndurile de băutură cu care făcuse cinste, şi mai ales toate whisky-urile cu apă minerală oferite lui Weathers.

Dacă ura ceva pe lume, apoi pe paraziţii ăştia îi ura. Aşa-i sărise ţandăra, că pierdu şirul conversaţiei dintre amici.

Cînd îl strigă Paddy Leonard, îşi dădu seama că vorbeau despre performanţe de forţă fizică. Weathers arătă grupului de amici bicepsul său şi atît se lăuda, încît ceilalţi doi apelară la Farrington să reprezinte onoarea naţională. Aşadar, Farrington îşi suflecă mîneca şi-şi arătă şi el bicepsul. Cele două braţe fură cercetate şi comparate şi în cele din urmă se hotărî o încercare a puterii. Se înlătură totul de pe masă şi cei doi bărbaţi îşi sprijiniră pe ea coatele, încleştîndu-si palmele. Cînd avea să spună Paddy Leonard „Gata!" trebuia fiecare să încerce a apleca pe masă braţul celuilalt. Farrington avea o expresie gravă şi hotărîtă.

Încercarea începu. Cam după treizeci de secunde, Weathers aplecă încetul cu încetul braţul celuilalt, pînă-i aduse mîna pe masă. Obrazul întunecat al lui Farrington, de culoarea drojdiei de vin, se îmbujoră şi se mohorî mai tare, de necaz şi de umilinţa că a fost el învins de un ţîngău ca acela.

—  N-ai voie să te laşi cu greutatea corpului. Joacă corect! îi zise.

—  Cine nu joacă corect? făcu celălalt.

—  Hai înc-odată. Cîştigă cine iese învingător de două ori la trei probe.

Mai încercară odată.

Lui Farrington i se îngroşaseră vinele pe frunte, Weathers, din palid cum era, se îmbujorase la faţă. Amîndurora le tremurau mîinile şi braţele din pricina sforţării. După ce se luptă mult, Weathers iar doborî încetul cu încetul mîna adversarului pînă o aduse pe masă. Un murmur de aplauze din partea spectatorilor îl răsplăti. Chelnerul, care sta şi el lîngă masă, îşi clătină capul roşu către învingător şi zise cu stupidă familiaritate:

—  Aşa, vezi! Asta e!

—  Ce  dracu'  ştii   tu,  de  te  amesteci?  izbucni Farrington, întorcîndu-se către chelner. Ţine-ţi fleanca!

—  St, st! făcu O'Halloran, văzînd expresia violentă de pe faţa lui Farrington. Hai, gata socoteala băieţi! Mai luăm un păhăruţ si-apoi o ştergem.

Un om cu o faţă posomorîtă sta în colţul Podului O'Connell, aşteptînd micul tramvai de Sandymount, să-1 ducă acasă. Mocneau în el o mare mînie şi sete de răzbunare. Se simţea umilit şi nesatisfăcut; nici măcar beat nu era; şi n-avea în buzunar decît doi penny. Blestema tot şi toate. La birou îşi făcuse viaţa imposibilă, ceasul si-1 amanetase, cheltuise toţi banii; şi nici măcar nu reuşise să se îmbete, începea iar să-i fie sete, tînjea iar după aerul încins şi duhorile cîrciumii. Şi faima de bărbat puternic şi-o pierduse — îl învinsese un băietan. I se umfla inima de furie — şi cînd se gîndea la femeia cu pălărie mare care-1 atinsese cu rochia cînd trecuse, zicînd: Pardon!, mai că simţea cum se înăbuşă.

Tramvaiul îl lăsă la Shelbourne Road şi de acolo îşi tîrî înainte trupul greoi, prin umbra zidului cazărmii. Îi era silă să se întoarcă acasă. Cînd intră pe uşa din dos, găsi bucătăria goală şi focul aproape stins. Răcni către odaia de sus:

—  Ada! Ada!

Nevastă-sa era o femeie măruntă, cu faţa aspră şi ascuţită, care-si teroriza bărbatul cînd era treaz şi pe care o teroriza el cînd era beat. Aveau cinci copii. Un băieţaş coborî în fugă scările.

—  Care eşti acolo? zise bărbatul, scrutînd întunericul.

—  Eu, tăticule!

—  Care eu? Charlie?

—  Nu, tăticule, Tom.

—  Unde-i maică-ta?

—  S-a dus la capelă.

—  Bine... A avut grijă să-mi lase ceva de mîncare?

—  Da, tăticule. Am să...

— Aprinde lampa. Ce-nseamnă asta, să laşi casa-n întuneric? Ăilalţi s-au culcat?

Omul se lăsă greoi pe un scaun, în timp ce băieţaşul aprindea lampa. Se apucă să maimuţărească glasul moale al copilului, repetînd, jumătate pentru sine: „La capelă. La capelă, mă rog."

Cînd se făcu lumină, îşi prăvăli pumnul pe masă şi zbieră:

—  Ce-am de mîncare?

—  Acum... acum ţi-o fac, tăticule, zise băieţaşul.

Omul zvîcni în sus furios, cu un deget întins spre foc.

— La focu' ăsta! Ai lăsat să se stingă focu'! Ţi-arăt eu ţie — să fiu al dracului dacă nu ţi-oi arăta, ca să te-nveţi minte altădată!

Dintr-un pas fu lîngă uşă şi înşfăcă bastonul rezemat în colţ.

— Te-nvăţ eu minte să mai laşi să se stingă focul! zise, suflecîndu-şi mîneca, să-şi lase braţul în voie.

Băieţaşul strigă: „O, tăticule!" şi începu să dea ocol mesei, în fugă, scîncind; dar omul îl urmări şi-1 prinse de pulpana hainei. Băieţaşul arunca priviri îngrozite în juru-i şi nevăzînd nici o scăpare, căzu în genunchi.

— Aşa, să mai laşi focul să se stingă alt'dată! ţipa omul, pocnindu-1 cu sete. Aşa, ţine, potaie!

Băiatul scoase un răcnet de durere, pe cînd băţul îi sfîşia coapsa, îşi înălţă mîinile împreunate şi glasul îi tremura de spaimă.

— O, tăticule! strigă. Nu mă bate, tăticule! O să... O să spun pentru tine un Ave Maria.. O să spun un Ave Maria pentru tine, tăticule, dacă nu mă baţi... O să spun un Ave Maria...

James Joyce - Dubliners