Sărmanul copil!
Aşa cum obişnuia în fiecare zi, doamna
Clara îşi duse copilul în vârstă de cinci ani în parcul de pe malul râului. Era
cam ora trei după-amiaza, pe o vreme nici frumoasă nici urâtă, cu un soare ce
apărea şi dispărea şi c-un vânticel ce adia din când în când dinspre râu.
Şi nici copilul nu era un copil prea
frumos, din contra, se putea spune despre el că era un copil trist, slăbuţ,
plăpând, tras la faţă şi tare palid. Chiar verzui, încât tovarăşii lui de
joacă, ca să-l necăjească, îl chemau Lăptucă. De obicei, copiii palizi, aveau,
în schimb, doi ochi mari şi negri, strălucitori, pe feţişoara lipsită de viaţă,
având astfel o expresie patetică. Micuţul Dolfi, însă, avea doi ochişori
inexpresivi cu care privea în dreapta şi în stânga fără a spune nimic.
În după-amiza aceea, copilul, supranumit
Lăptucă, avea o puşcă mică ale cărei cartuşe nu prezentau niciun pericol. Era,
totuşi, o mică puşcă de vânătoare. Cu toate acestea nu se duse să se joace cu
ceilalţi copii, pentru că aceştia râdeau de el şi prefera să stea de unul
singur chiar dacă nu avea cu cine să se joace. Cum de pot, oare, animalele,
care nu ştiu că sunt condamnate la solitudine, să se joace singure, iar omul,
chiar dacă încearcă, nu reuşeşte pentru că pe dată se lasă cuprins de spaimă şi
se simte şi mai rău decât înainte.
Totuşi, când copiii treceau prin faţa lui,
Dolfi apuca puşca cu mâna stângă, prefăcându-se a trage în ei, fără prea mult
entuziasm, părea mai degrabă un fel de invitaţie, ca şi cum ar fi vrut să le
spună: uite, azi, am şi eu o puşcă, sunt şi eu un războinic, de ce nu vreţi să
mă joc şi eu cu voi.
Copiii de pe alee au văzut, de fapt, puşca
cea nouă a lui Dolfi. O jucărie de doi bani, dar, oricum, era nouă şi altfel
decât a lor, ceea ce era de ajuns să le stârnească curiozitatea şi invidia.
Unul dintre ei, de altfel, spuse cu voce tare:
— Aţi văzut ce puşcă avea Lăptucă?
Un altul spuse şi el:
—
Lăptucă a venit cu puşca numai să ne-o arate şi să ne facă în necaz, dar
nu vrea să se joace cu noi şi nici singur nu se joacă cu ea. Lăptucă e un
măgar, iar puşca lui nu-i bună la nimic.
Un al treilea se amestecă spunând:
—
Nu se joacă pentru că-i e frică de noi. Primul copil mai spuse:
—
I-o fi, dar măgar tot e.
Doamna Clara stătea pe o bancă, aplecată
asupra andrelelor şi soarele strălucea deasupra ei. Copilul Dolfi stătea spăşit
lângă ea, nu avea curaj să se îndepărteze pe alee cu noua lui puşcă pe care o
învârtea nehotărât între degete. Era în jur de trei după-a-miaza şi în pomi
păsărele nevăzute ciripeau
întruna, semn că se apropia seara.
—
Hai, Dolfi, du-te şi joacă-te, îl tot îndemna doamna Clara fără a-şi
ridica ochii de pe împletitură.
—
Cu cine să mă joc?
—
Cum cu cine? Cu copiii, doar sunt prietenii tăi.
—
Nu sunt deloc prietenii mei, răspundea Dolfi. Când vreau să mă joc cu
ei, râd de mine.
—
Spui asta pentru că ei te strigă Lăptucă? Mi se pare un nume destul de
drăguţ. Eu, în locul tău, nu m-aş supăra
Dar el, încăpăţânându-se, insista:
—
Nu vreau să mă cheme Lăptucă.
Ceilalţi copii se jucau de-a războiul ca-n
fiecare zi. Dolfi încercase o dată să li se alăture dar ei i-au spus imediat
Lăptucă şi-au râs de el. Ei erau mai toţi blonzi doar el negru, cu un ciuf, în
formă de virgulă, ce-i aluneca mereu pe frunte. Ei aveau picioare robuste, el,
în schimb, le avea subţiri şi strâmbe. Ei alergau şi ţopăiau ca nişte iepuraşi,
el, cu toată silinţa pe care şi-o dădea nu reuşea să ţină pasul cu copiii. Ei
aveau puşti, lănci, praştii, arcuri, arbalete, coifuri şi mai era cu ei şi
băiatul inginerului Weiss cu platoşă strălucitoare, un adevărat cavaler.
Băieţii, deşi erau de-o vârstă cu el, ştiau o mulţime de înjurături şi el nu
avea forţă să le repete. Ei erau puternici, iar el slab.
De data asta venise şi el cu o puşcă.
După ce copiii au ţinut sfat, au hotărât
să se apropie de el:
—
Ai o puşcă frumoasă, spuse Max, fiul inginerului Weiss. Arată-mi-o.
Dolfi, fără a-l slăbi din priviri, l-a lăsat s-o studieze.
—
Nu-i de aruncat, spuse răspicat Max, care purta în bandulieră o armă
scurtă cu aer comprimat care valora cel puţin de douăzeci de ori mai mult.
Dolfi se simţi flatat.
—
Cu puşca asta poţi şi tu să fii soldat, spuse Walter acordându-i o
atenţie deosebită.
—
Ai putea să fii chiar căpitan cu puşca asta, mai spuse şi al treilea
copil. Şi Dolfi îi privea uluit. încă nu-i spuseseră Lăptucă. Începu să prindă
curaj.
I-au explicat, după aceea, cum aveau să se
războiască. Armata generalului Max avea să ocupe poziţiile de pe munte în vreme
ce armata generalului Walter va încerca să forţeze pasajul. Munţii erau, de
fapt, două gropi acoperite pe alocuri de buruieni, iar trecerea era aleea ce
cobora. Dolfi fu încredinţat armatei lui Walter, cu grad de căpitan.
Formaţiunile se separară, fiecare ducându-se să-şi pregătească, în secret,
planul de luptă.
Pentru prima oară, Dolfi se simţi luat în
serios de către băieţi. Walter i-a încredinţat o sarcină de mare
responsabilitate: trebuia să comande avangarda. I-au dat, însă, o escortă
destul de ciudată, formată din doi copii mai mici, înarmaţi cu praştii şi l-au
expediat în fruntea formaţiei să sondeze trecerea. Atât Walter cât şi ceilalţi
zâmbeau cu bunăvoinţă. Un pic exagerată.
Şi aşa Dolfi se arătă la capătul aleii ce
cobora abrupt. De-o parte şi de cealaltă, erau cele două gropi acoperite de
buruieni. Se putea bănui că duşmanii i-au întins o cursă, ascunzându-se în
spatele pomilor. Dar nu prea reuşea să vadă nimic.
—
La atac, căpitane Dolfi, până nu apar ceilalţi, îi ordonă Walter pe un
ton prietenesc. De îndată ce vei ajunge în vale, te vom urma ca să pregătim
apărarea. Hai, mişcă-te, mişcă-te mai repede că nu se ştie ce se poate întâmpla
Dolfi se întoarse şi-l privi. Observă că
atât Walter cât şi ceilalţi războinici zâmbeau destul de ciudat. Ezită o clipă.
—
Ce s-a întâmplat? îl întrebară. Hai, căpitane, la atac, îl zori
generalul.
În acel moment, pe malul celălalt al
râului, nevăzută, trecea o fanfară militară. Cadenţa încântătoare a trompetei
se revărsă ca un val plin de iubire în inima lui Dolfi care strânse cu mândrie
ridicola puşcă, simţind că gloria era pe aproape.
— La atac, băieţi, strigă, plin de curaj
cum nu fusese până atunci în condiţii asemănătoare. Şi se puse pe fugă pe aleea
abruptă.
Aproape în aceeaşi clipă, explodă, în
spatele lui, un hohot de râs. Dar nu mai apucă să se întoarcă să vadă ce se
întâmplă. Se lansase în cursă şi dintr-o dată îşi simţi un picior blocat. La
nici zece centimetri deasupra pământului întinseseră o sfoară. Căzu cât era de
lung la pământ cu capul înainte julindu-şi îngrozitor nasul. Puşca îi sări cât
colo. În ecourile înălţătoare ale fanfarei, o ploaie de ţipete şi buşituri.
Încercă să se ridice, dar dintre ierburi ţâşniră duşmani aruncând în el cu
mingi plămădite din noroi. Îl asaltară cu toţii. Una dintre ele îl lovi chiar
în ureche, trântindu-l din nou la pământ. Apoi îi cărară la pumni cu nemiluita.
La fel făcu şi Walter, generalul său, dar nici tovarăşii de luptă nu se lăsară
mai prejos.
— Arde-l. Mai dă-i una căpitanului
Lăptucă! În cele din urmă îşi dădu seama c-au fugit, cântul eroic al fanfarei
se stingea pe celălalt mai al râului. Izbucnind într-un hohot ce plâns
disperat, începu să-şi caute puşca. Şi-o adună de pe jos. Nu mai rămăsese
aproape nimic din ea. Unul dintre băieţi îi luase ţeava, nu mai era bună la
nimic...
Cu restul acela înduioşător de puşcă, cu
nasul din care îi curgea
sânge, cu genunchii juliţi, plin de noroi din cap până în picioare, ajunse la
mama lui, care-l aştepta pe alee.
— Doamne Dumnezeule, Dolfi, ce-i cu tine?
Nu l-a întrebat ce i-au făcut copiii, l-a
întrebat, însă, ce-a făcut el. Era, în glasul ei, nemulţumirea instinctivă a
gospodinei care nu vedea decât hăinuţe murdare. Dar mai trăda şi umilinţa
mamei: ce amărât de bărbat o să iasă din nefericitul ăsta de băiat? Ce destin
nenorocit îl aştepta? De ce nu fusese şi ea în stare să aducă pe lume un
băieţel din aceia blonzi, copii robuşti ce se zbenguiau prin parc? De ce Dolfi
creştea mare atât de încet? Şi era atât de străveziu? Şi nu trezea simpatie
celorlalţi? De ce nu-i curgea şi lui sânge în vene şi se lăsa mereu bătut de
alţii? Încerca să şi-l închipuie peste cincisprezece, douăzeci de ani. L-ar fi
vrut în uniformă militară, comandant de escadron, îmbrăţişând o fată superbă,
sau patron de mare magazin şi, de ce nu, căpitan de vapor. Dar nu şi-l putea
imagina aşa. Îl vedea cu un creion în mână şi cu o grămadă de hârtii în faţă,
cocoşat deasupra băncilor la şcoală, aplecat deasupra mesei de lucru acasă,
mereu aplecat asupra unor birouri pline de praf, un cenuşiu om de serviciu. Cu
o viaţă meschină, un învins al sorţii.
—
Sărmanul copil, îl deplânse tânăra elegantă care stătea de vorbă cu
doamna Clara. Şi, în vreme ce dădea din cap, înduioşată, mângâia feţişoara
înspăimântată a copilului.
El îi adresă o privire recunoscătoare,
încercând chiar să zâmbească. Fie şi pentru o clipă feţişoara lui palidă se
lumină. Se putea citi pe ea singurătatea amarnică a unei fiinţe neajutorate,
nevinovate, umilite şi lipsite de apărare amestecată cu o aprigă dorinţă de a
fi consolat şi un sentiment pur, dureros şi nespus de frumos ce nu putea fi
definit. Pentru o clipă - şi fu pentru ultima oară - se simţi un copil blând,
duios şi chinuit care nu înţelegea ce i se întâmpla şi cerşea celor care îl
înconjurau puţină afecţiune.
Dar fu numai pentru o clipă.
—
Hai, Dolfi, să-ţi schimbi hăinuţele, îi spuse furioasă mama şi îl târî
energică spre casă. Copilul izbucni din nou în hohote de plâns, feţişoara îi
deveni urâcioasă, buzele i se schimonosiră îndurerate.
—
Ce nenorocire, copiii ăştia! exclamă doamna cea elegantă, salutând — La revedere, doamnă Hitler.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu