Cocoaşele din grădină
Când se lasă noaptea, îmi
place să fac o plimbare prin grădină. Să nu credeţi că sunt bogat! O grădină ca
a mea aveţi şi voi. Şi mai târziu veţi înţelege de ce.
Pe întuneric, dar nu este
întuneric cu desăvârşire, pentru că de la ferestrele luminate ale casei vine o
vagă reverberaţie, pe întuneric eu umblu pe pajişte, cu pantofii
afundându-mi-se puţin în iarbă, şi în vremea asta gândesc şi, gândind, ridic
ochii să privesc cerul dacă e senin şi, dacă sunt stele, le contemplu, întrebându-mă
o mulţime de lucruri. Totuşi, în unele nopţi nu-mi pun întrebări, stelele stau
cât se poate de stupide deasupra mea şi nu-mi spun nimic.
Eram tânăr când, făcându-mi
plimbarea obişnuită, m-am împiedicat de un obstacol. Pentru că nu se vedea, am
aprins un chibrit. Pe suprafaţa netedă a pajiştii era o protuberantă, şi faptul
era ciudat. Poate că grădinarul a făcut vreo lucrare, m-am gândit eu, o să-l
întreb mâine dimineaţă.
A doua zi îl chem pe
grădinar, numele său era Giacomo. Îi spun:
— Ce-ai făcut în grădină,
pe pajişte, e ceva ca o cocoaşă, ieri-seară m-am împiedicat de ea şi
azi-dimineaţă, de cum s-a făcut lumină, am văzut-o. E o cocoaşă scundă şi
ovală, seamănă cu un mormânt. Vrei să-mi spui ce înseamnă asta?
— Nu numai că seamănă,
domnule, spune grădinarul Giacomo, chiar este un mormânt. Pentru că ieri,
domnule, a murit un prieten al dumneavoastră.