Domnului director, strict personal
Domnule director,
Depinde numai de
dumneavoastră dacă această mărturisire, pe care cu durere mă văd obligat să v-o
fac, va fi salvarea mea sau va deveni pentru mine o totală ruşine, dezonoare şi
ruină.
E o poveste lungă, pe care
nici măcar eu nu ştiu cum am reuşit s-o ţin secretă. Nici cei pe care-i iubesc,
nici prietenii, nici colegii n-au avut vreodată vreo bănuială cât de mică.
Trebuie să ne întoarcem
îndărăt cu aproape treizeci de ani. Pe vremea aceea eram un simplu cronicar la
ziarul pe care-l conduceţi dumneavoastră astăzi. Eram zelos, plin de
bunăvoinţă, harnic, dar nu străluceam în niciun fel. Seara, când îi încredinţam
şefului scurtele mele relatări despre furtuni, accidente de circulaţie,
ceremonii, aveam aproape întotdeauna parte de umilinţa de a le vedea masacrate,
de a vedea cum mi se taie pasaje întregi şi cum sunt complet rescrise, de a
vedea cum se fac corectări, ştersături, introduceri, interpelări de tot soiul.
Deşi sufeream, ştiam că şeful n-o făcea din răutate. Dimpotrivă. Adevărul e că
eu nu aveam şi nu am nicio aptitudine pentru scris. Şi dacă nu mă concediaseră
încă, era din pricina zelului cu care adunam noutăţi, cutreierând oraşul.
În ciuda acestui fapt, în
adâncul sufletului meu clocotea o disperată ambiţie literară. Şi când apărea
articolul vreunui coleg ceva mai puţin tânăr decât mine, când apărea cartea
vreunuia de aceeaşi vârstă cu mine şi-mi dădeam seama că articolul sau cartea
aveau succes, invidia îmi muşca din inimă ca o viperă.
Din când în când încercam
să-i imit pe aceşti privilegiaţi scriind schiţe, bucăţi lirice, povestiri. Dar
de fiecare dată, după primele rânduri, tocul îmi cădea din mână. Reciteam şi
înţelegeam că treaba nu mergea deloc. Atunci mă apucau crizele de descurajare
şi de răutate. Durau puţin, din fericire. Veleităţile mele literare aţipeau din
nou, munca mă distra, mă gândeam la altceva şi, în general, viaţa mea decurgea
destul de liniştit.
Până într-o zi, când veni
să mă caute la redacţie un bărbat pe care nu-l văzusem niciodată. Să fi avut
vreo patruzeci de ani, era scund, plinuţ, cu o figură cam adormită şi
inexpresivă. Ar fi părut dezgustător dacă n-ar fi fost atât de potolit, de
manierat, de umil. Umilinţa lui extremă era lucrul care te frapa cel mai mult.
Spuse că se numeşte Ileano Bissat, că e din Trento, că e unchiul unui vechi
coleg al meu de liceu, că are nevastă şi doi copii, că pierduse din cauză de
boală o slujbă de magaziner, că nu ştia ce Dumnezeu să facă să câştige nişte
bani.
— Şi eu ce pot să fac ? îl
întrebai.
— Vedeţi? răspunse el
făcându-se mic, mic de tot. Eu am slăbiciunea scrisului. Am făcut un fel de
roman, nişte nuvele. Enrico (adică fostul meu coleg de liceu, ruda sa) le-a
citit, zice că nu sunt rele, m-a sfătuit să vin la dumneavoastră. Dumneavoastră
lucraţi la un mare ziar, aveţi relaţii, aveţi oameni care să vă sprijine, aveţi
autoritate, aşa că aţi putea...
— Eu? Dar eu sunt ultima roată
la căruţă aici. Şi apoi, ziarul nu publică scrieri literare dacă nu sunt
semnate de nume mari.
— Dar dumneavoastră...
— Eu nu semnez. Eu sunt un
simplu cronicar. Asta ar mai lipsi. (Şi dezamăgitul demon literar mă străpunse
cu un ac în al patrulea spaţiu intercostal.)
Celălalt dădu la iveală un
zâmbet insinuant:
— Dar v-ar plăcea să
semnaţi ?
— Se înţelege. Dacă aş fi
capabil!
— Ei, domnule Buzzati, nu
fiţi aşa repezit. Sunteţi tânăr, aveţi tot timpul înainte. Veţi vedea,
ascultaţi-mă pe mine. Dar v-am deranjat destul, acum mă duc. Uite, vă las aici
păcatele astea ale mele. Dacă, din întâmplare, aveţi o jumătate de oră liberă,
poate că vă aruncaţi ochii pe ele. Dacă nu aveţi timp, nu-i nici o supărare.
— Dar, vă repet, eu nu pot
să vă fiu de nici un folos, nu-i vorba aici de bunăvoinţă.
— Cine ştie, cine ştie...
Ajunsese la uşă şi-şi lua rămas-bun înclinându-se până la pământ. Uneori,
dintr-un fleac iese ceva. Aruncaţi o privire. Poate n-o să vă pară rău.
A lăsat pe masă o legătură
de manuscrise, închipuiţi-vă şi dumneavoastră ce chef aveam eu să le citesc.
Le-am dus acasă, unde au rămas pe un dulap, amestecate printre alte vrafuri de
hârtii şi cărţi, cel puţin vreo două luni.
Nu mă mai gândeam absolut
deloc la ele când, într-o noapte, neizbutind să adorm, îmi veni poftă să scriu
o poveste. Idei, ca să spun adevărul, aveam puţine, dar la mijloc era tot
blestemata aceea de ambiţie.
Dar în sertarul obişnuit nu
mai era hârtie de scris. Şi-mi amintii că printre cărţile de pe dulap trebuia
să fie un vechi caiet abia început. Căutându-l, dărâmai un vraf de hârţoage,
care se împrăştiară pe podea.
Întâmplarea. În vreme ce le
adunam, îmi căzură ochii pe o hârtie bătută la maşină care se desprinsese
dintr-un dosar. Citii un rând, două, mă oprii surprins, citii până jos, căutai
fila următoare, o citii şi pe aceea. Apoi mai departe, şi mai departe. Era
romanul lui Ileano Bissat.
Mă cuprinse o sălbatică
gelozie, care nu s-a potolit încă nici acum, după treizeci de ani. Dumnezeule,
ce treabă făcuse ăsta! Era stranie, era neobişnuită, era foarte frumoasă. Sau
poate că foarte frumoasă nu era, poate nici măcar frumoasă, sau poate că era chiar
urâtă. Dar se potrivea al dracului cu mine, semăna cu mine, îmi dădea senzaţia
că eram eu. Erau, unul după altul, lucrurile pe care aş fi vrut să le scriu eu
şi nu eram în stare. Lumea mea, gusturile mele, ura mea. Îmi plăcea la nebunie.
Admiraţie? Nu. Doar ciudă,
şi chiar foarte puternică: pentru că exista cineva care făcuse lucrurile pe
care, de copil, visasem să le fac eu, fără să izbutesc. Desigur, o coincidenţă
extraordinară. Şi acum, mizerabilul acela, publicându-şi lucrările, avea să-mi
taie calea. El avea să ajungă primul în regatul misterios spre care eu, cu o
rămăşiţă de speranţă, îmi făceam încă iluzii că voi putea deschide o cale. Ce
figură aveam să fac, admiţând chiar că inspiraţia avea să vină, în cel din
urmă, să mă ajute? Figura plastografului, a trişorului.
Ileano Bissat nu-şi lăsase
adresa. Să-l caut nu puteam. Trebuia să dea el singur un semn de viaţă. Dar
ce-aş fi putut să-i spun?
Mai trecu o lună,
nesfârşită, înainte de a-şi face apariţia. Era parcă şi mai îndatoritor, şi mai
umil:
— Aţi citit ceva?
— Am citit, făcui; şi
rămăsei în cumpănă dacă trebuia să-i spun sau nu adevărul.
— Ce impresie aveţi?
— Da... Nu-i rău. Dar nu e
cu putinţă ca ziarul nostru...
— Pentru că eu sunt un
necunoscut?
— Exact.
Rămase câteva clipe pe
gânduri. Apoi zise:
— Spuneţi-mi, domnule...
Dar sincer. Dacă aţi fi fost dumneavoastră cel care a scris lucrurile astea, şi
nu eu, care sunt un străin, n-ar fi existat posibilitatea publicării lor?
Dumneavoastră sunteţi redactor, dumneavoastră sunteţi din familie.
—Doamne, Dumnezeule, nu
ştiu. Desigur, directorul este un om cu vederi largi, destul de curajos.
Faţa lui cadaverică se
lumină de bucurie :
— Şi atunci, de ce să nu
încercăm?
— Să încercăm, ce?
— Ascultaţi-mă, domnule.
Credeţi-mă. Eu am nevoie doar de bani. Nu am ambiţii. Dacă scriu, e numai ca să
treacă timpul. In sfârşit, dacă dumneavoastră sunteţi dispus să mă ajutaţi, vă
cedez totul, în bloc.
— Adică?
— Vi le cedez. Sunt ale
dumneavoastră. Faceţi cu ele ce credeţi de cuviinţă. Eu am scris, semnătura o
puneţi dumneavoastră. Dumneavoastră sunteţi tânăr, eu am douăzeci de ani mai
mult decât dumneavoastră, sunt bătrân. Să lansezi un bătrân nu-ţi aduce nici o
satisfacţie. Iar criticii mai degrabă îşi îndreaptă atenţia spre tinerii care
debutează. Vom avea un succes uriaş, o să vedeţi.
— Dar ar fi o escrocherie,
o exploatare mârşavă.
— De ce? Dumneavoastră mă
plătiţi. Eu mă servesc de dumneavoastră ca de un mijloc pentru a-mi plasa
marfa. Ce-mi pasă mie că marca e schimbată? Afacerea merge. Important e ca scrierile mele să vă
mulţumească.
— E absurd, absurd. Nu
înţelegeţi la ce risc mă expun? Dacă se descoperă? Şi apoi, o dată publicate
scrierile astea, o dată isprăvite muniţiile astea, eu ce mă fac ?
— Vă stau pe-aproape,
fireşte. Vă voi aproviziona treptat-treptat. Uitaţi-vă la mine. Am eu mutra
unuia în stare să vă trădeze? De asta vă temeţi ? Vai de capul meu.
— Şi dacă, din întâmplare,
vă îmbolnăviţi?
— În perioada aceea vă veţi
îmbolnăvi şi dumneavoastră.
— Şi dacă, după asta,
ziarul mă trimite într-o călătorie ?
— Vă voi urma.
— Pe cheltuiala mea.
— Păi, asta e logic. Dar eu
mă mulţumesc cu puţin. N-am apucături urâte.
Am discutat îndelung. Un
contract necinstit, care m-ar fi pus la cheremul altuia, care se preta la cele
mai monstruoase şantaje, care putea să mă târască în scandal. Dar tentaţia era
prea mare, scrierile lui Bissat îmi păreau prea frumoase, mirajul faimei mă
fascina prea mult.
Condiţiile acordului erau
simple. Ileano Bissat se obliga să scrie pentru mine tot ceea ce aş fi dorit,
lăsându-mi dreptul să semnez; să mă urmeze şi să mă ajute în timpul
călătoriilor şi în activităţile gazetăreşti; să păstreze cel mai desăvârşit
secret; să nu scrie nimic pe cont propriu sau pe contul unei terţe persoane.
Eu, în schimb, trebuia să-i cedez optzeci la sută din câştig. Şi aşa s-a şi
întâmplat.
M-am prezentat la director,
rugându-l să citească o povestire de-a mea. El m-a privit într-un fel anume,
mi-a făcut cu ochiul şi a vârât scrierea într-un sertar. M-am retras liniştit.
Era primirea la care mă aşteptam. Aş fi fost un idiot să mă aştept la mai mult.
Dar nuvela (lui Ileano Bissat) era de mâna-ntâi. Aveam multă încredere.
După patru zile, povestirea
apărea pe pagina a treia, spre stupoarea mea şi a colegilor. A fost un lucru
care a făcut vâlvă. Şi grozăvia e asta: că, în loc să mă frământ de ruşine şi
de remuşcare, mă simţii mulţumit. Şi savurai laudele ca şi cum mi s-ar fi
cuvenit cu adevărat mie. Şi mai-mai că-mi venea să cred că povestirea o
scrisesem cu adevărat eu.
Urmară alte
„elzeviruri", apoi romanul care făcu vâlvă. Am devenit un „caz". Au
apărut primele mele fotografii, primele interviuri. Descopeream în mine o
capacitate de minciună şi o neruşinare pe care nu le-aş fi bănuit vreodată.
În ceea ce-l priveşte,
Bissât fu ireproşabil. O dată consumată cantitatea iniţială de povestiri, îmi
furniza altele, care-mi păreau unele mai frumoase decât altele. Şi rămase
scrupulos în umbră. În jurul meu, neîncrederile se risipeau una câte una. Mă
pomenii pe culme. Părăsii cronica, devenii „un scriitor de pagina a
treia", începui să câştig din gros. Bissat, care între timp mai adusese pe
lume trei copii, îşi făcu o vilă la mare şi îşi luă automobil.
Era mereu plin de
drăgălăşenii, foarte umil şi nu-mi amintea nici măcar cu vreo aluzie voalată că
gloria de care mă bucuram se datora exclusiv meritelor sale. Dar banii nu-i
ajungeau niciodată. Şi-mi sugea şi sângele din vine.
Stipendiile sunt un lucru
secret, dar în marile întreprinderi tot mai transpiră câte ceva. Toţi ştiu, mai
mult sau mai puţin, ce grămadă impresionantă de bancnote mă aşteaptă la
fiecare sfârşit de lună. Şi nu izbutesc să priceapă cum de nu gonesc încă
într-un Maserati, cum de n-am amice încărcate de diamante şi blănuri de vizon,
iahturi, crescătorii de cai de curse. Ce fac oare cu atâtea milioane? Mister.
Şi aşa se răspândi legenda cumplitei mele avariţii. Căci o explicaţie trebuia
găsită.
Asta este situaţia. Şi
acum, domnule director, ajung la chestiunea esenţială. Ileano Bissat jurase că
nu are ambiţii; şi cred că este adevărat. Nu în asta constă pericolul.
Nenorocirea este crescânda lui dorinţă de bani: pentru el, pentru familiile
copiilor. A devenit un sac fără fund. Optzeci la sută din banii luaţi pe
scrierile publicate nu-i mai ajunge. M-a constrâns să mă îndatorez până peste
cap. Mereu lipicios, afabil, scârbos de modest.
Acum două săptămâni, după
aproape treizeci de ani de frauduloasă simbioză, s-a iscat un litigiu.
Pretindea nişte sume suplimentare nebuneşti, neprevăzute în înţelegerile
noastre. L-am refuzat. El n-a răspuns, nu m-a ameninţat, n-a făcut aluzie la
eventuale şantaje. A oprit, pur şi simplu, livrarea mărfii. A intrat în grevă.
Nu mai scrie niciun cuvânt. De vreo cincisprezece zile, publicului i s-a
refuzat consolarea de a mă citi.
Din această cauză, stimate
domnule director, sunt obligat să dezvălui nebuneasca maşinaţie. Şi să vă cer
iertare şi îndurare. Doriţi oare să mă abandonaţi? Să vedeţi ruinată pentru
totdeauna cariera unui om care, de bine, de rău, mai mult sau mai puţin
cinstit, a făcut tot ce a putut pentru prestigiul ziarului? Nu vă amintiţi de
unele din scrierile „mele", care cădeau ca nişte meteori aprinşi în
indiferenţa mlăştinoasă a umanităţii care ne înconjoară? Nu erau minunate?
Veniţi-mi în ajutor. Ar fi de-ajuns un mic spor, să spunem, de două-trei sute
de mii pe lună. Da, cred că două sute ar fi de-ajuns deocamdată. Sau, în cel
mai rău caz, un împrumut, ştiu eu? De câteva milioane. Oare ce ar conta asta
pentru ziar? Şi aş fi salvat. Asta dacă dumneavoastră, domnule director, nu
sunteţi cumva altfel de cum v-am crezut eu până acum. Dacă nu cumva
dumneavoastră nu salutaţi ca pe-o întâmplare providenţială această ocazie atât
de bună ca să vă descotorosiţi de mine. Vă daţi seama că acum dumneavoastră mă
puteţi arunca în stradă fără să-mi plătiţi drept lichidare nici măcar o liră?
Ar fi de-ajuns să luaţi această scrisoare şi s-o publicaţi, fără să scoateţi o
virgulă, pe pagina a treia, ca pe un elzevir.
Nu. Nu veţi face asta. De
altfel, dumneavoastră aţi fost întotdeauna până acum un om de suflet, incapabil
să-l împingeţi cât de puţin pe cel blestemat, pentru a-l zvârli în abis, chiar dacă
o merită.
Şi apoi, niciodată ziarul
dumneavoastră n-ar publica, drept elzevir, o asemenea porcărie. Ce vreţi? Eu,
personal, scriu ca un crocodil. N-am practică. Nu e meseria mea. N-am nimic
de-a face cu lucrurile acelea uimitoare pe care mi le furniza Bissat şi care
purtau semnătura mea.
Nu. Chiar în ipoteza absurdă că dumneavoastră aţi fi un om
negru la suflet şi că aţi vrea să mă distrugeţi, niciodată, în vecii vecilor,
nu veţi putea publica scrisoarea aceasta ruşinoasă (care mă costă lacrimi şi
sânge). Ziarul ar primi prin asta o grea lovitură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu