Batranii lui Buzzati

Vânătorii de bătrâni

Roberto Saggini, administratorul unei mici fabrici de hârtie, patruzeci şi şase de ani, păr cărunt, bărbat frumos, îşi opri automobilul, la două noaptea, la câţiva paşi de un bar-tutungerie, rămas deschis cine ştie cum.

— Mă întorc într-o clipă, îi spuse fetei care şedea lângă el.

Era o fată frumoasă, la lumina neonului roşul buzelor sale strălucea ca o floare învoaltă.

În faţa tutungeriei erau parcate câteva maşini. El trebuise să oprească ceva mai încolo. Era o seară de mai, cu aer călduţ şi proaspăt de primăvară. Străzi cu totul pustii.

Intră în bar, să cumpere ţigări. Când fu din nou în prag şi se îndrepta cu paşi grăbiţi spre maşină, izbucni sinistrul strigăt.

Din casele din faţă? Sau de pe o stradă late­rală? Sau din asfalt apăruseră sceleratele crea­turi? Două, trei, cinci, şapte umbre fulgerătoare se repeziră în cerc spre maşină.

— Atinge-l! Atinge-l pe boşorog!

Şi apoi fluieratul sfâşietor, lung, cu sughiţuri, trâmbiţă de luptă pentru tinerele haimanale: în orele atât de stranii ale nopţii, fluieratul smulgea din somn cartiere întregi şi oamenii, înfioraţi, se cuibăreau mai bine în pat, rugându-se la Dumnezeu pentru nenorocitul care era pe cale să fie linşat.

Roberto îşi dădu seama de pericol. Aveau ceva cu el. Era pe vremea când bărbaţii trecuţi de patruzeci de ani stăteau mult pe gânduri când era vorba să se arate pe-afară la orele târzii din noapte. Cei trecuţi de patruzeci de ani erau con­sideraţi bătrâni. Şi pentru bătrâni generaţiile tinere aveau un profund dispreţ. Un resentiment puternic îi aţâţa pe nepoţi împotriva bunicilor, pe fii împotriva taţilor. Mai mult, se formaseră un fel de cluburi, de companii, de secte, dominate de o ură sălbatică împotriva celor în vârstă, ca şi cum aceştia ar fi fost responsabili de nemulţumirile, melancoliile, deziluziile, nefericirile atât de caracteristice tinereţii,  de când lumea e lume.  Şi noaptea găştile astea se dezlănţuiau, mai ales la periferie, vânând bătrâni. Dacă izbuteau să pună gheara  pe  vreunul,   îl   snopeau  în  bătaie,  îl despuiau, îl biciuiau, îl mânjeau cu vopsele, ca să-l lase apoi legat de vreun copac sau de vreun felinar. În unele cazuri, în frenezia brutalului rit, mergeau şi mai departe. Şi în zori, cadavre desfi­gurate şi dezmembrate erau găsite în mijlocul străzii.

Problema tineretului! Chinul ăsta blestemat care, de-a lungul mileniilor, trecuse din tată în fiu exploda în sfârşit. Ziarele, radioul, televiziunea, filmele îi veniseră în ajutor. Tinerii erau mân­gâiaţi, compătimiţi, adulaţi, exaltaţi, încurajaţi să se impună prin orice mijloace. Bătrânii înşişi, înspăimântaţi de această vastă mişcare a spiritelor, participau la ea, ca să-şi făurească un alibi, ca să facă cunoscut - dar era atât de inutil -că da, e adevărat că ei aveau cincizeci ori şaizeci de ani, dar spiritul lor era încă tânăr, ei împărtăşeau aspiraţiile şi preocupările noilor contingente. Iluzii: orice-ar fi spus, tinerii erau împotrivă, tinerii se simţeau stăpânii lumii, tinerii, cum era şi drept, pretindeau conducerea deţinută până acum de patriarhi, „Vârsta e o vină" era sloganul lor.

De aici urmăririle de noapte, asupra cărora autorităţile, înspăimântate şi ele, erau silite să mai închidă ochii. Cu atât mai rău dacă ciolanele prăpădite, care ar fi făcut bine să stea închise în casă, îşi permiteau luxul să-i provoace pe tineri cu maniile lor senile.

Erau luaţi la ochi mai ales bătrânii ce se aflau în compania femeilor tinere. Atunci exaltarea per­secutorilor ajungea la culme. În cazurile favora­bile, care în realitate se repetau destul de des, bărbatul era legat şi ciomăgit în timp ce, sub ochii lui, tovarăşa îi era supusă de cei de o vârstă cu ea la complicate şi îndelungate violenţe corporale de tot felul.

Roberto Saggini calculă pericolul. Îşi zise: nu mai am timp să ajung la maşină. Dar pot să mă refugiez în bar, secăturile alea nu vor îndrăzni să intre, în schimb fata are timp să fugă.

— Silvia, Silvia! strigă. Dă drumul la motor şi fugi. Repede! Repede!

Din fericire, fata înţelese. Cu o mişcare rapidă a şoldului, trecu la volan, porni motorul, băgă în viteză şi zvâcni înainte ambalând motorul.

Bărbatul oftă uşurat. Acum trebuia să se gândească la el însuşi. Şi se întoarse să găsească scăpare în bar. Dar chiar în clipa aceea oblonul de fier se lasă pe neaşteptate.

— Deschideţi, deschideţi, se rugă el.

Dinăuntru însă nu-i răspunse nimeni. Ca de obicei când era vorba despre hăituielile tinerilor, toţi se retrăgeau în găoacea lor. Nimeni nu voia să vadă sau să ştie, nimeni nu voia să se amestece. Nu mai era nicio clipă de pierdut. Iluminaţi de becurile orbitoare, şapte-opt indivizi se apropiau în cerc de el, fără să mai alerge, atât de siguri erau că nu le mai scapă.

Printre ei era unul înalt, palid, ras în cap, cu un pulover roşu-închis pe care se vedea un enorm R alb. „Sunt pierdut", se gândi Saggini. Despre R-ul acela ziarele vorbeau de luni de zile. Era iniţiala lui Sergio Regora, cel mai crud şef de bandă; se povestea că zdrobise cu mâna lui mai mult de cincizeci de bătrâni.

N-avea ce face: trebuia să încerce ceva. La stânga, în fundul bulevardului, se deschidea un vast teren unde se afla un luna-park. Totul era să reuşească să ajungă nevătămat până acolo. Apoi, în încurcătura de pavilioane şi de „caravane", i-ar fi fost uşor să se ascundă.

O porni ca din puşcă, era încă un bărbat agil, şi cu coada ochiului văzu cum se repezea la el, din dreapta, ca să-i taie calea, o fetişcană voinică, având şi ea un pulover cu un R alb pe piept. Avea o faţă teşită, mai mult decât neplăcută, şi o gură mare care striga:

— Stai, stai, porc bătrân! în mâna dreaptă ţinea strâns o cravaşa de piele. Fata se aruncă asupra lui. Dar omul nostru avea o asemenea viteză, că ea nu izbuti şi se pomeni rostogolindu-se la pământ înainte de-a fi avut timp să-l lovească.

Deschizându-se astfel o spărtură, Saggini, cu toată suflarea care-i mai rămăsese, se lansă spre terenul întunecat. O împrejmuire de grilaj închidea zona bâlciului. Trecu peste ea dintr-un salt şi se îndreptă în fugă acolo unde întunericul îi părea mai deplin. Şi ceilalţi după el.

— Şi vrea să scape, ticălosul, exclamă Sergio Regora, care nu se grăbea prea mult, sigur că o să dibuie prada. Şi mai face şi pe nebunul!

Un tovarăş de-al său alerga alături:

— Auzi, şefule, trebuie să-ţi zic o chestie. Ajunseră la marginea bâlciului. Se opriră.

— Chiar acum vrei s-o zici ?

— Aş vrea să mă înşel, dar tare-mi vine-a crede că tipu-i tata.

— Taică-tău, porcul ăla ?

— Da, mi se pare că-i chiar el.

— Cu atât mai bine.

— Dar mie...

— Sper că nu vrei să ne faci greutăţi acum ?

— Mi se pare ceva...

— Ţii la el?

— Aiurea, e un dobitoc de nu se mai poate. Şi-un pisălog fără margini.

— Şi atunci ?

— Mi se pare ceva, ţi-am mai spus.

— Eşti o mămăligă, asta eşti. Ruşine să-ţi fie! Cu taică-meu nu mi s-a întâmplat până acum, dar mă prind pe orice că mi-ar plăcea grozav. Aşa că hai, acum trebuie să-l scoatem din vizuină.

Cu sufletul la gură din pricina goanei, Saggini se ghemuise lângă un cort, poate un mic circ, cufundat în beznă, încercând să dispară printre cutele prelatei.

Alături, la cinci-şase metri, era o căruţă ţigă­nească acoperită, cu o ferestruică luminată. Aerul fu sfâşiat de un nou fluierat al zurbagiilor. În căruţă se simţi o mişcare. Apoi o femeie grasă, foarte frumoasă, se ivi în uşiţă, curioasă.

— Doamnă,  doamnă,  bolborosi  Saggini  din nesigura lui ascunzătoare.

— Ce e? făcu femeia, neîncrezătoare.

— Vă implor, lăsaţi-mă să intru. Sunt urmărit. Vor să mă omoare.

— Nu, nu, nouă nu ne trebuie belele pe cap.

— Douăzeci de mii de lire dacă mă lăsaţi să intru.

— Ce?

— Douăzeci de mii de lire.

— Nu, nu, noi suntem oameni cinstiţi.

Se retrase, închise uşiţa, se auzi cum se trage zăvorul pe dinăuntru. Chiar şi lumina se stinse. Tăcere. Nici voci, nici zgomot de paşi. Să fi renunţat cei din bandă? Un orologiu îndepărtat bătu două şi un sfert. Un orologiu îndepărtat bătu două şi jumătate. Un orologiu îndepărtat bătu două şi trei sferturi. încet, atent să nu facă zgomot, Saggini se ridică în picioare. Poate acum putea s-o şteargă.

Numaidecât, unul din blestemaţii aceia sări asupra lui şi ridică mâna dreaptă, agitând ceva, nu se vedea bine ce e. Saggini, într-o scăpărare de gând, îşi aminti ce îi spusese un prieten cu mulţi ani în urmă: dacă cineva vrea să te lovească, e de-ajuns un pumn în bărbie, important este însă să faci în acelaşi timp un salt în sus, şi atunci nu pumnul, ci tot corpul tău loveşte.

Saggini făcu saltul, pumnul lovi ceva dur cu un trosnet sec. „Ah", gemu celălalt, căzând moale pe spate. În figura contractată şi chinuită care se prăbuşea, Saggini îl recunoscu pe propriul său fiu.

— Tu,  Ettore!  şi  se  aplecă  asupra  lui,  cu intenţia de a-l ajuta.

Dar trei-patru umbre ţâşniră.

— E aici, e aici! Atinge-l pe boşorog!

O zbughi ca un nebun, sărind de la o zonă de umbră la alta, încolţit de gâfâitul vânătorilor, mereu mai mânios şi mai aproape. Pe neaşteptate, un instrument metalic i se înfipse în obraz cu o durere cumplită. Se feri cu disperare, căută o scăpare în jur, îl împinseseră până la marginea împrejmuirii. Luna-park-ul nu-i mai putea oferi vreo scăpare.

Ceva mai încolo, la vreo sută de metri, începeau grădinile. Energia disperării îl făcu să parcurgă această distanţă fără să fie ajuns. Ba chiar manevra fu o surpriză pentru vânători. Abia în ultimul moment, când el ajunse la marginea unei pădurici, se dădu alarma:

— Pe-acolo, pe-acolo, uite-l cum se ascunde în pădure! Atinge-l, atinge-l pe boşorog!

Urmărirea reîncepu. Dacă rezista până la primele lumini ale zorilor, probabil că avea să fie salvat. Dar câte ore mai erau până atunci? Orologiile băteau ici şi colo orele, dar în groaza sa nu mai reuşea să numere bătăile. Coborî o vale, urcă o coastă, trecu peste un pârâiaş, dar, ori de câte ori întorcea capul, trei-patru călăi îl urmau implacabili, întinzând mâinile după el.

Când, cu ultimele forţe, se caţără pe marginea abruptă a unui bastion, văzu că, dincolo de îngră­mădirea de acoperişuri, cerul se lumina. Dar acum era prea târziu. Se simţea cu desăvârşire sleit. Din obrazul rănit curgeau şiroaie de sânge. Şi Regora era la un pas. Îi şi desluşea în penumbră albeaţa rânjetului.

Cei doi se aflară faţă în faţă pe îngusta creastă ierboasă. Regora nici n-avu nevoie să-l lovească. Pentru a se feri, Saggini făcu un pas îndărăt, nu mai avu teren solid sub picioare, se prăbuşi pe spate pe povârnişul abrupt, numai pietre şi vreji de mure. Se auzi o bufnitură şi apoi un geamăt înfundat.

— N-a dat ortu' popii, dar s-a aranjat cum trebuie, spuse Regora. Acum e mai bine să ne topim. Cine ştie ce mai iese de-aici. Şi-aşa sticleţii sunt cam şucăriţi.

Plecară în grup, comentând vânătoarea, printre neruşinate hohote de râs. Şi ce mult durase, totuşi. Nici un bătrân nu le dăduse atâta bătaie de cap. Chiar şi ei erau obosiţi. Cine ştie de ce, dar erau foarte obosiţi. Micul grup se despărţi. Regora plecă cu fata. Ajunseră într-o piaţă puternic luminată.

— Dar ce ai pe cap ? întrebă ea.

— Dar tu ? Şi tu ai ceva.

Se apropiară unul de altul, examinându-se pe rând.

— Doamne sfinte, ce figură ai? Şi cum de ţi-a apărut toată albeaţa aia în păr?

— Şi tu, şi tu ai o faţă îngrozitoare.

O nelinişte neaşteptată. Lui Regora nu i se mai întâmplase niciodată aşa ceva. Se apropie de o vitrină ca să se privească.

În geam văzu foarte desluşit un bărbat cam de cincizeci de ani, cu ochii şi obrajii buhăiţi şi gâtul ca al pelicanilor. Încercă să zâmbească, dar chiar în faţă îi lipseau doi dinţi.

Era un vis urât ? Se întoarse. Fata dispăruse şi ea. Apoi, din fundul pieţei, veniră în mare goană trei băieţi. Erau cinci, erau opt. Scoaseră un şuierat lung, terifiant.

— Atinge-l, atinge-l pe boşorog!

Regora începu să fugă cât îl ţineau picioarele. Dar nu-l prea mai ţineau. Tinereţea, îndrăzneţul şi nepăsătorul anotimp, părea că are să ţină foarte mult, părea că n-are să se sfârşească niciodată. Dar, ca să treacă, îi fusese de-ajuns o noapte. Acum nu mai rămânea nimic de cheltuit. Acum bătrânul era el. Şi-i venea rândul.