Mici intamplari cu animale (77)

Cocoşi de munte nesperioşi

Vînătorii ştiu cît e de sperios cocoşul de munte, şi cum atunci cînd îl vînează în rotitul lui, cea mai mică greşeală în­seamnă că l-au pierdut: cocoşul dispare deodată în zbor cotit printre molizi, o împuşcătură în zbor fiind imposibilă. Aşa-i, fără îndoială, şi... totuşi. Uneori cocoşul parcă-şi pierde pro­verbiala frică de om. Sunt întîmplări rare, pe care le păstrează memoria în care s-au îngropat fără urmă cele, destul de multe, în care simţurile cocoşului au învins isteţimea vînătorului încercat.

Pe atunci încă nu-mi pusesem legea să împuşc în fiecare an numai un singur cocoş. Eram la vînătoare de gotcani cu prie­tenul meu bun I. S. în Munţii Gheorghenilor. Împuşcasem fie­care cîte un cocoş în bătaia de pe Bucin şi ne mutaserăm de­parte, în Creanga Albă, unde ştiam o vestită bătaie, cu mulţi cocoşi. După ce înnoptăm aici într-un cetinar improvizat, în zori ieşim în bătaia care se întindea într-o covată largă, cres­cută cu molizi mari. Aveam de gînd să aducem şi de aici cîte un cocoş. Ne-am despărţit, ca să apropiem bătaia din două părţi, fără să ne stînjenim unul pe celălalt. Nu mi-a fost dat nicicînd să văd o asemenea bătaie. Parcă în fiecare molid era instalată cîte o toacă. De cum au început să cînte, din toate părţile venea misteriosul vers. Aleg, după glas, unul ce mi se părea bătrîn, îl apropii, trag, vine prin cetini la vale, ca un sac. Il ridic — cocoş frumos, mare, bătrîn. Imediat răsună de din­colo puşca lui I. După o clipă de tăcere concertul urmează înainte, parcă şi mai înteţit. Nici urmă de tulburare, nici din cauza focurilor de armă şi nici a mişcării mele descoperite, mergînd să ridic cocoşul căzut.

Prietenul meu, de la o distanţă de vreo trei sute de paşi, păscut de acelaşi gînd ca şi mine, vine fără multă băgare de seamă trecînd prin mijlocul bătăii. Ce facem? Mai împuşcăm cîte unul? Atîţia sunt, încît putem alege fără să stricăm locul de bătaie. Se duce din nou în partea lui şi în curînd grăiesc amîndouă puştile. Cocoşii cîntă înainte şi în cetinile de sus, şi pe jos. Prietenul nu se mai deranjează sa vină pînă la mine, ci îmi strigă din depărtare: „Ce facem? Mai tragem?" îi răs­pund, tot strigînd, să le dăm pace. Cocoşii nu încetează nici la această tulburare brutală. Am stat în bătaie pînă s-a ridicat soarele. Am apropiat, mai cu băgare de seamă, mai fără grijă - de încercare - cîţiva cocoşi. Puteam să culegem şi o duzină. Ciudat a fost un cocoş tînăr, care încă nu învăţase bine versul, ci pe cînd se rotea în vîrful unui molid mai mic, răsfirîndu-şi coada săracă, scotea doar un scîrţîit şi se îneca în mijlocul lui. M-am apropiat de el cu totul pe faţă. Nu se poate să nu mă fi văzut, şi n-a zburat.

Am plecat din această bătaie care părea vrăjită, fără să putem înţelege lipsa de sfială a cocoşilor din ea. Aveam doar amîndoi multe primăveri cu vînătoare la cocoşi şi aşa ceva, sau şi numai apropiat, n-am mai văzut.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor