Din dascăl în învăţăcel, vînătorii învaţă meşteşugul de a apropia pînă la bătaia puştii cocoşul de munte, cînd
roteşte.
Singura metodă de
a-i ajunge în apropiere. Cînd,
în strofa cîntecului,
cocoşul
ajunge la versul de cîteva secunde al „tocilatului", el n-aude, nu vede. Atunci, în acele două-trei secunde, vînătorul face un pas sărit, poate doi, ca pe cînd s-a terminat tocilatul să rămînă nemişcat, stană de piatră. O mişcare cît de mică, un zgomot cît
de slab pe care l-ar face este observat, şi cocoşul a plecat. Într-o
salbă de
asemenea sărituri,
fiecare în timpul unui tocilat, vînătorul se apropie pînă la un loc bun de împuşcătură. Pe vînătorul începător, mentorul cu experienţă îl duce de mînă, făcînd împreună săriturile, oprindu-se cînd trebuie; altfel, tînărul ar speria zeci de cocoşi, fără să tragă în unul singur. Pînă se învaţă şi el.
Dar cine-i învaţă pe jder să vîneze cocoşi exact după metoda aplicată de om? Dintre cei doi
carnivori care cercetează bătăile de cocoşi si îi vînează — rîsul si jderul —
numai jderul cunoaşte şi pune in aplicare metoda. Rîsul se apropie tiptil de cocoşul care roteşte pe jos, fără o tactică specială, ca să sară asupra lui în două-trei salturi năprasnice şi lungi. Jderul vînează după metoda clasică, utilizînd de minune clipele scurte, cînd cocoşul e surd şi aproape orb. Exact ca vînătorul.
De două ori mi-a fost dat norocul
să văd măiestria aceasta a jderului.
Lucrurile s-au petrecut după acelaşi tipic. E destul dacă înfăţişez una dintre scene.