Mici intamplari cu animale (46)

Din dascăl în învăţăcel, vînătorii învaţă meşteşugul de a apropia pînă la bătaia puştii cocoşul de munte, cînd roteşte. Singura metodă de a-i ajunge în apropiere. Cînd, în strofa cîntecului, cocoşul ajunge la versul de cîteva secunde al „tocilatului", el n-aude, nu vede. Atunci, în acele două-trei secunde, vînătorul face un pas sărit, poate doi, ca pe cînd s-a terminat tocilatul să rămînă nemişcat, stană de piatră. O mişcare cît de mică, un zgomot cît de slab pe care l-ar face este observat, şi cocoşul a plecat. Într-o salbă de asemenea sărituri, fiecare în timpul unui tocilat, vînătorul se apropie pînă la un loc bun de împuşcătură. Pe vînătorul începător, mentorul cu expe­rienţă îl duce de mînă, făcînd împreună săriturile, oprindu-se cînd trebuie; altfel, tînărul ar speria zeci de cocoşi, fără să tragă în unul singur. Pînă se învaţă şi el.

Dar cine-i învaţă pe jder să vîneze cocoşi exact după me­toda aplicată de om? Dintre cei doi carnivori care cercetează bătăile de cocoşi si îi vînează — rîsul si jderul — numai jderul cunoaşte şi pune in aplicare metoda. Rîsul se apropie tiptil de cocoşul care roteşte pe jos, fără o tactică specială, ca să sară asupra lui în două-trei salturi năprasnice şi lungi. Jderul vînează după metoda clasică, utilizînd de minune clipele scurte, cînd cocoşul e surd şi aproape orb. Exact ca vînătorul.

De două ori mi-a fost dat norocul să văd măiestria aceasta a jderului. Lucrurile s-au petrecut după acelaşi tipic. E destul dacă înfăţişez una dintre scene.

De mulţi ani hotărîsem că ajunge dacă într-un an împuşc un singur cocoş. De obicei, reuşeam acest lucru în zorii primei zile de vînătoare; apoi, în celelalte dimineţi mergeam în bă­taie numai cu bastonul, ca să observ în toate amănuntele ei hora de dragoste şi să mă încînt de ea.

Aşa, într-un sfîrşit de aprilie ieşisem la bătaia din Hurdubeu, din Munţii Sebeşului, în prima zi, cu gîndul să-mi iau partea din anul acela. Ca totdeauna, abia au crăpat zorile, cocoşii au început să rotească în cetinile molizilor bătrîni. Mi-am ales unul, pe care după glas îl socoteam mai bătrîn şi am început apropiatul în sărituri scurte şi anevoioase, prin zăpada mare prin care mă înfundam. Am ajuns aproape; în­cercam să descopăr cocoşul în desimea cetinilor, cînd văd o mişcare pe trunchiul copacului, la un stat de om deasupra ră­dăcinii. Jder! abia îl pot deosebi, cafeniu cum e şi lipit strîns de coaja molidului. Vînător concurent, şi-a ales şi el tocmai cocoşul „meu" ! Prilej rar să-i văd manevrările; rămîn cu totul nemişcat, lipit şi eu de unul dintre copacii din apropiere.

Cocoşul se întărîtă în cîntec, pauzele dintre strofe sînt scurte, „toaca" bate agitat, tocilatul e scurt. Ridicînd doar ochii, descopăr pe cavalerul negru cum paradează de-a lungul unei cetini dinspre vîrf, se înfoaie, îşi ridică capul, începe strofa, păşeşte înţepat pînă spre vîrful cetinii, se răsuceşte brusc, re­vine pînă lîngă trunchi. Între strofe îşi netezeşte penele, ascultă, priveşte atent după primejdii, apoi începe altă strofă, termi­nată în extazul tocilarului.

Pînă cînd cocoşul făcea pauza dintre strofe, pînă bătea toaca, jderul stătea nemişcat, lipit; în momentul cînd tocila cel de sus, se avînta într-o săritură sau două pe trunchi, ca de­îndată să se tupileze iarăşi. Înainta din săritură în săritură, făcea exact cît trebuia şi totdeauna pe partea de dincoace a trunchiului, unde cocoşul nu-l putea zări. Uneori îşi răsucea puţin capul, privind ca de după colţul casei, ca să spioneze unde-i cocoşul, dar şi aceasta numai în scurtele răstimpuri ale tocilatului. Nu se grăbea: ştia că are toată vremea — cocoşul de acolo va cînta pînă răsare soarele şi chiar mai tîrziu; ştia ceea ce uită în nerăbdarea lor mulţi vînători,  că...   „graba strică treaba".

Din salt în salt, isteţ, a ajuns pînă în dreptul cetinii pe care rotea, nebănuitor, cocoşul. Abia mai pot distinge jderul prin desimea crengilor şi la înălţimea la care a ajuns. Dar e acolo. Ce se va întîmplă oare acum? Uit puşcă, uit de toate; curio­zitatea mă copleşeşte. Într-un tocilat, jderul a fost pe cloamba cea bună; în aceeaşi clipă am zărit de-a lungul ei fulgerarea lui. O învălmăşeală de o altă clipă, şi un ghem mare s-a prăbuşit printre cetini la vale: cocoşul cu jderul încleştat în el. Încă În acel moment al învălmăşelii şi pe cînd se prăbuşeau împreună în îmbrăţişarea morţii,' jderul, desigur, i-a sfîşiat cocoşului jugulara, ceafa; cînd au ajuns jos pe zăpadă, cocoşul a mai zvîcnit puţin din aripi şi din picioare, apoi a rămas fără miş­care. Jugulara i-a sfîrtecat-o: de acolo de la gît sugea acum jderul sîngele cald, înfundîndu-şi botul între pene.

Ceilalţi cocoşi din bătaie îsi continuau rotitul; n-au observat nimic din tragedia care s-a desfăşurat aici, aproape de ei.

Iar eu? M-am retras încet-încet din bătaie, lăsînd jderul să se ospăteze din agoniseala lui, dobîndită cu atîta măiestrie. M-am judecat în gînd dacă n-am făcut o greşeală că n-am îm­puşcat jderul. Apoi mi-am zis că pe vremea asta blăniţa jderu­lui n-are valoare; aş fi stricat fără folos ceea ce colo la iarnă va fi poate bucuria unui paznic. Iar cocoşul pe care i l-am jertfit? Îmi împac conştiinţa: am dăruit jderului cocoşul meu. In anul acesta nu împuşc niciunul. Era vrednic jderul să-i răs­pund cu acest dar pentru scena rară pe care mi-a oferit-o.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor

Cocosul de munte

Jderul