Din instructiunile lui Cortazar (6)

Instrucţiuni pentru omorârea furnicilor din Roma

Hotărât lucru, Roma va fi mâncată de furnici. Le vezi umblând printre lespezi; ce şirag de pietre preţioase taie gâtul lupoaicei? Undeva ţâşneşte apa izvoarelor, ardezia vie, cameele tremurătoare care bolborosesc în noapte povestind istoria şi dinastiile şi comemorările. Ar trebui găsită inima care face să zvâcnească izvoarele şi să o păzim de furnici, ar trebui organizat în oraşul ăsta invadat de sânge şi de sfeşnice înălţate ca mâinile unui orb, un rit izbăvitor pentru ca viitorul să-şi tocească dinţii în munţi, să se târască blând şi neputincios, scăpat pentru totdeauna de furnici.

Mai întâi vom căuta sensul izvoarelor, lucru uşor, pentru că pe hărţile colorate, pe proiectele monumentale, izvoarele au fântâni arteziene şi cascade de culoarea cerului, numai că trebuie căutate pe îndelete şi încercuite cu creionul albastru, nu cu cel roşu, căci o hartă bună a Romei e roşie ca şi Roma însăşi. Peste roşul Romei creionul albastru va trage un cerc violet în jurul fiecărui izvor, aşa încât acum suntem siguri că le avem pe toate şi cunoaştem păienjenişul apelor.

Mai grea, mai izolată şi mai tainică e trebuinţa de a străpunge piatra opacă sub care şerpuiesc vinele de mercur, de a pricepe, după o muncă răbdătoare, cifra fiecărui izvor, de a veghea cu dragoste în nopţi cu lună pătrunzătoare lângă vasele imperiale, până când din atâta freamăt verde, din atâta foşnet de flori parcă, se vor naşte treptat direcţiile, confluenţele, celelalte străzi, vii. Şi trebuie să nu dormi, ci să te iei după ele, cu crengi de alun în formă de furcă, de triunghi, cu câte două crenguţe în fiecare mână, numai cu una între degetele slăbite şi totul ascuns de privirea carabinierilor şi a populaţiei amabil bănuitoare, trebuie să mergi prin Quirinal, să te urci pe Campidoglio, să alergi strigând prin Pincio, să tulburi, ivindu-te nemişcat ca un glob de foc, ordinea din Piazza della Essedra şi astfel să obţii din surdele metale ale pământului nomenclatura râurilor subterane. Şi niciodată să nu ceri ajutor de la nimeni.

O să vedem apoi treptat cum în mâna asta de marmură jupuită, venele rătăcesc armonioase, din plăcerea apelor, din artificiul jocului, până când se apropie puţin câte puţin, se împreună, se înlănţuie, devin artere, se revarsă cu putere în piaţa centrală unde bate toba de sticlă lichidă, rădăcina palidelor cupe, calul cel din adâncuri. Şi atunci vom şti unde se află, pe ce hartă cu bolţi de calcar, printre care mărunte schelete de lemur, îşi bate secundele inima apei.

N-o să ne fie uşor să aflăm, dar vom afla. Şi atunci vom ucide furnicile care râvnesc izvoarele, vom pârjoli galeriile pe care aceşti înfricoşători mineri le ţes apropiindu-se de viaţa secretă a Romei. Vom ucide furnicile măcar ajungând înaintea lor la izvorul central. Şi vom pleca cu un tren de noapte, fugind de lamiile razbunătoare, fericiţi în taină şi trecând neobservaţi printre soldaţi şi călugăriţe.