Mici intamplari cu animale (43)

Prada

Paznicul Draşovean, de la cantonul Bistra din Munţii Se­beşului, povesteşte :

La 7 februarie, dimineaţa, am ieşit în cale de serviciu în tăietura din Runcul Cailor. A nins toată noaptea, contenind înspre zi. Pe la orele nouă eram în mijlocul tăieturii, o plan­taţie tînără, de cinci-şase sute de hectare. în marginea de sus a plantaţiei, aproape de pădurea mare, observ la o distanţă mărişoară vreo opt ciute şi cîţiva viţei din anul trecut. Păş­teau liniştit prin zmeuriş. M-am apropiat puţin, m-am aşezat pe o buturugă şi am urmărit din ochi pîlcul. Vedeam bine cum ciugulesc frunzele uscate şi lujerii de zmeură, păşind încet, încolo şi încoace, în căutarea hranei.

În locul pe unde păşteau erau doborîţi de vînt cîţiva brazi uscaţi, aşa că din cînd în cînd ciutele, ajunse lîngă trunchiu­rile doborîte, dispăreau din faţa mea, ca apoi să apară din nou. Am stat liniştit vreo cincisprezece minute şi mă pregă­team să mă îndepărtez cu grijă, ocolind, ca să nu sperii vîna­tul, cînd deodată văd că ciutele, împreună cu viţeii, aleargă în goană nebună înspre pădurea din apropiere şi dispar în ea. Dar ce mai văd? O ciută voinică nu aleargă cu celelalte: o ia prin tăietură în jos, în sărituri sălbatice, îndepărtîndu-se de pădure. O văd două-trei secunde printre brazii căzuţi, ca să dispară după o muchiuliţă, pe o vîlcea în jos. După ce pie­rise din faţa ochilor mei, o aud zbierînd de mai multe ori, scurt, dureros. După cîteva minute o aud zbierînd iarăşi, jos, în vale, acum mai prelung, înfundat.

Am alergat la locul unde dispăruse ciuta şi am luat-o pe pîrîu în jos pe urma ei. După cîţiva paşi găsesc în urmă pică­turi de sînge, roşu-închis. De ce se vor fi speriat ciutele? De ce au alergat celelalte în pîlc în pădurea din apropiere? De ce s-au despărţit? Să le fi atacat lupii? Cum de nu i-am văzut? De ce a zbierat ciuta, de unde sîngele din urmă? Îmi puneam întrebările acestea, nedumerit, păşind pe urma ciutei.

Am urmărit-o vreo doi kilometri, găsind mereu în zăpadă picături de sînge. În sfîrşit, la o cotitură a văii, într-o adînci­tură de teren, am aflat înaintea mea, ca la zece paşi, ciuta căzută. Nu mai zbiera, gemea încet, zbătîndu-şi capul. În aceeaşi clipă am văzut dispărînd de lîngă ea, ca o nălucă, un animal de mărimea unui cîine ciobănesc. Pînă să prind arma, s-a mistuit în desişul de la cîţiva paşi. Ajuns lîngă ciuta, am găsit în zăpadă urmele unui rîs deosebit de puternic. Urmele duceau în desimea unde dispăruse năluca.

Cum a ajuns acolo rîsul ? Cercetez ciuta, care, după ce mai făcuse cîteva încercări lîncede să-şi ridice capul, murise. Avea o rană mare, proaspătă, plină de sînge, în pulpa piciorului drept dinapoi, sub şold. Pe şold, în deserturi şi din jos de rana muşcată, urmele adînci ale ghearelor rîsului. Acum înţelegeam: rîsul a atacat ciuta acolo sus în marginea tăieturii şi, sărind pe ea, şi-a încleştat adînc ghearele de oţel în spate şi în pulpă şi a început a rupe cu gura din ea. Ciuta, înnebunită de groază şi de durere, a gonit la vale, ducîndu-şi în spate moartea înfiptă în trup. Am constatat că rîsul, chiar în fuga ciutei, agăţat de ea, mîncase mai bine de două kilograme de carne din pulpă.

Am răsuflat puţin şi m-am întors în marginea tăieturii unde văzusem păscînd ciutele, ca să dezleg din urmele de pe zăpadă întîmplarea întreagă. N-a fost greu să văd că rîsul se aşezase la pîndă pe trunchiul unui brad căzut peste alţi brazi, cam la înălţimea omului. Am putut vedea limpede că se lungise pe trunchi încă de cu seară, înainte de a începe ninsoarea, şi a stat acolo nemişcat toată noaptea. S-a lăsat nins, gata de atac în orice clipă. Ciutele mîncau liniştite în jurul lui, iar cînd una s-a apropiat destul de locul de pîndă, rîsul s-a aruncat cu o singură săritură asupra ei. Şi a început goana de moarte a ciutei, rîsul mîncînd din ea de vie.