De-ale lui Zoscenko (15)

SEMNALUL DE ALARMĂ

Chestia e că Volodea Bîkov era cam cu chef. Altfel, vezi bine, nu făcea el aşa o poznă. Omul era băut.

Dacă vreţi să ştiţi, Volodea Bîkov a băut o sticluţă de aia de Erevan, chiar cînd să plece trenul şi pe deasupra i-a mai dat şi cu bere. Şi de mîncat ştiţi ce-a mîncat? Un cîrnăcior. Păi asta-i mîncare?

Aşa că a luat-o razna. Cred şi eu: amestecul ăsta — otravă curată! O ia şi capul la plim­bare, şi simţi aşa în piept idei peste idei, cîte şi mai cîte, şi-ţi mai vine să faci şi pe grozavul de faţă cu onorabilul public.

Aşa că Volodea, cum s-a aşezat pe locul lui, a şi început să se umfle-n pene. Că el, vezi dum­neata, e un om căruia îi e îngăduit orice. Şi chiar tribunalul, la caz de ceva, îi ţine partea. Pentru că — să ştie lumea — el are o origine extra. Şi bunicu-său a fost văcar, şi maică-sa a fost ţărancă...

Şi-i turuie gura... De, l-a pălit aşa — are el chef să se fălească.

    În faţa lui Volodea s-a nimerit un cetăţean. Unul cu vată în urechi, îmbrăcat curăţel, cu fason. Cetăţeanul ăsta îi zice:

— Dacă îi tot dai aşa cu gura, să ştii că la prima haltă te înhaţă.

Volodea il repede:

— Dumneata să nu te legi de conştiinţa mea. Nu poate nimeni să mă înhaţe, avînd în vedere originea. Pot eu să fac şi alte alea, şi tot nu păţesc nimic.

Mă rog, l-a pălit aşa lăudăroşenia. Beat, ce să-i faci!

Publicul a început să-şi arate nemulţumirea. Unii, mai ai dracului, s-au apucat să-l necă­jească. Ba unul, cu o caschetă bleu în cap, ia, un blăstămat, zice:

— Atuncea, simpaticule, ia sparge geamul ăsta, să vedem, te înhaţă, ori nu păţeşti nimic? Sau, mai bine, lasă geamul şi opreşte trenul. Uite, trage de mînerul ăla... Ăsta e semnalul...

Volodea zice:

— Care mîner? Exprimă-te mai clar, deştep­tule — zice.

— Uite ăsta. E semnalul de alarmă. Trage uite-aşa, de la stînga-ncoace...

Publicul şi cetăţeanul cu vată în urechi au dat să-l oprească pe instigator, zicînd că e destul de ruşinos să-i bagi în cap unui om băut idei din astea lucide.

Dar Volodea Bîkov s-a ridicat şi a şi tras de mîner...

Toţi au încremenit. Printre călători s-a aşter­nut tăcerea. Nu se mai auzea decît bocănitul roţilor şi nimic altceva.

Ăla cu chipiu bleu a sărit ca ars:

— Aoleu — zice — ticălosul a oprit trenul!...

Mulţi călători au sărit şi ei de pe locurile lor. Ala cu chipiu bleu a dat să iasă pe platformă, ca să nu fie tras la răspundere, dar ceilalţi nu l-au lăsat.

Ala cu vată în urechi zice:

— Asta-i huliganism curat. Trenul o să se oprească... Ceea ce înseamnă uzură în plus pen­tru materialul rulant. Afară de asta, se produce şi o întîrziere.

Volodea Bîkov s-a cam speriat şi el:

— Puneţi mîna pe ăla cu chipiu bleu — zice. Barem să ne înhaţe pe amîndoi.

Trenul însă n-a oprit dintr-o dată.

Călătorii îşi dau şi ei cu părerea:

— Trenul nu poate să se oprească brusc. Mă­car că e tren suburban, dar după frînare tot mai merge vreo douăzeci şi cinci de stînjeni. Ba şi mai mult, dacă-s şinele ude.

Trenul nostru, însă, îşi vede de drum. Am mai mers o verstă şi nu se vede să fi oprit.

Ăla cu vată în urechi zice:

— Mi se pare mie că semnalul ăsta...

Volodea nu-l lasă să-şi sfîrşească vorba:

— Nu ziceam eu că n-o să păţesc nimic? Ei, aţi văzut?

Şi zicînd acestea, s-a aşezat. La prima staţie a ieşit pe platformă, s-a mai răcorit un pic şi acasă a ajuns treaz de-a binelea.