Păcală mare
gospodar
Staţi,
duşmanilor nemernici, se gândea mergând pe drum,
V-aţi
bătut voi joc de mine? Staţi c-o să vedeţi de-acum!
Şi
acas-ajuns cu banii, îşi dărâmă casa veche,
Şi-şi
clădeşte alta nouă, care n-avea-n sat pereche.
Apoi
rost de vite-şi face, de-acareturi, de moşie;
Rost
de car, de plug, de toate! Şi să vezi gospodărie!
Dup-un
an de străduinţă, n-avea prin împrejurime
Rosturi,
casă mai de seamă ca Păcală, nime, nime!
Dar
când îl vedeau sătenii tot făcându-şi lucruri noi,
Cumpărându-şi
azi moşie, mâine plug, poimâine boi,
Nu
puteau să doarmă-n tihnă! — Cum? De unde-atâta ban
Ce
tot varsă, varsă, zilnic, omu-acesta, cam de-un an?
O
fi dat de vreo comoară? se-ntrebau cu gând pizmaş,
Sau...
o fi prădat în codri, noaptea, pe vrun bogătaş?
Deci
la vatra lui cea nouă merseră câţiva-ntr-o seară;
Şi
cu vorba, spre-a-l descoase, pe departe mi-l luară.
Iar
Păcal-atunci le spuse: — De! Ştiţi pielea cea de vacă,
Ce-ntr-o
zi aţi aruncat-o în ograda mea săracă?
Patru
mii de lei, în mână. Iacă de-unde sunt bogat!
—
Aş! răspunseră sătenii, nu mai spune, frate, taci!
Cum
atâţia bani? Se poate? Pentru pielea unei vaci?
—
Hm! răspunse el. Păi bine, oameni buni, nu vă gândiţi?
Vaca
mea era frumoasă, de prăsilă, cum o ştiţi!
Astăzi-mâini
c-o viţeluşe, de la ea, mă pomeneam,
Mai
crescând şi viţeluşa, două vaci era să am.
Şi
din două vaci ies patru, şi din patru, opt la rând;
Şi
din opt, aveau să iasă şaisprezece vaci, curând.
Iar
din astea, o cireadă cât colo! Şi credeţi oare
Că
se vinde pe nimica o avere-atât de mare?
Când
la târg îşi duce marfa, omul trebuie — he-hei! —
Minte-n
căpăţână s-aibă, nu tărâţe, dragii mei!
Auzind
aşa, sătenii dau din cap: — Adevărat,
Bine
zice! Şi se duse vestea prin întregul sat.
Şi-a
căzut pe gânduri satul. — Apoi cum, ziceau vro doi,
Vaci
frumoase, de prăsilă, ca şi el, n-avem şi noi?
—
Da, nici vorbă! zis-au alţii. Pentru ce, decât Păcală,
Mai
prejos să fim noi oare? Nu ştim şi noi socoteală?
Şi
vorbind aşa-ntre dânşii, dă-i, să treac-o zi nu lasă!
Ce
fac? Toţi de-a rându-şi taie vacile ce-aveau pe-acasă.
Şi
de piele, sărăcuţii, le jupoaie-n graba mare;
Apoi
haide pe la târguri, toţi, cu pieile-n spinare,
Să
le vândă, ca Păcală, preţuri mari cerând pe ele,
Nemaipomenite:
cinci mii, patru mii de lei pe piele.
Dar
în târg, negustorimea, auzind aşa minuni,
Izbucni-ntr-un
râs cu hohot, a crezut că sunt nebuni.
În
deşert spuneau ei, bieţii, de prăsilă, de cireadă,
Lumea
hohotea mai tare, strânsă-n jurul lor grămadă.
* * *
După
ce-au venit acasă, rupţi de foame şi săraci
Neavând
nici bani în pungă, nici prin grajduri alte vaci,
Doar
cu pieile pe umăr şi cu traista-n subţioară
Ce
să-i facă lui Păcală, pentru că i-a tras pe sfoară?
Se-nţeleseră:
să-l piarză şi să-i ia averea toată.
Hai
deci într-o dimineaţă, oamenii, la dânsul, gloată!
Îl
vârâră cu de-a-sila şi-l închiseră-ntr-un sac.
Lângă
satul lor, devale, se găsea pe câmp un lac
Mare,
cât vedeai cu ochii. Acolo l-au dus cu sacul
Pe
Păcală, nemiloşii, să-l arunce-n lac, săracul.
Şi-au
legat de sac şi-o piatră, grea, ca nu cumva să scape,
Să-şi
găsească-acolo “hoţul” moartea-n fundu-adâncii ape!
Însă,
tocmai când în valuri se grăbeau a-l repezi:
—
Fraţilor, mai staţi oleacă! dintre ei un om grăi,
Unul
mai cu socoteală. Staţi, la fund să nu-l daţi încă!
Unde-l
aruncăm? Cercat-aţi, apa unde-i mai adâncă?
Trebuie-aruncat
acolo unde e mai multă apă
Ca
să nu-i mai ducem grija, hoţomanului, că scapă!
Haideţi
să cătăm, degrabă, o prăjină-lungă... lungă,
De
pe mal de-aici, cu vârfu-i, până jos la fund s-ajungă.
Să-ncercăm
cu dânsa lacul.
—
Ii... aşa e, măi... aşa-i?
.
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
Acolo
deci pe Păcală mi-l lăsară-n sac... Şi, hai,
Înapoi
în sat fugiră, toţi îndată, pe-ntrecute,
O
prăjină să aducă, de-unde vor găsi mai iute.
Dar
pe când stătea Păcală jos pe ţărm, închis în sac,
Şi-aştepta
doar să se-ntoarcă oamenii, să-l zvârle-n lac,
Deodată,
iacă, trece un văcar pe-acolo, care
Spre
oraş mâna cu grabă, vite, o cireadă mare.
Dând
de sac în drum văcarul, se opreşte: — Măi din sac...
Ce
faci?... De-unde până unde tu aci?
—
De, ce să fac?
Uite,
m-au vârât aicea, oamenii din satul meu,
Umblă
să m-arunce-n apă, nu le-ajute Dumnezeu!
—
Cum? De ce să te arunce?
—
Fiindcă... m-au ales primar,
Şi
eu n-am vrut!
—
I-auzi vorbă! zise tânărul văcar,
Şi
de ce nu vrei adică să te faci primar în sat?
—
Pentru ce?... He-hei... fiindcă satul nostru-i cam ciudat!
Sunt
neveste multe-ntr-însul, şi de-o frumuseţe rară,
Iar
bărbaţii-s duşi de-acasă după trebi mereu, prin ţară!
Şi
primarul, cât e vara, cât e iarna — vai de el —
Cu
nevestele rămâne numai singur-singurel!
—
He! se miră iar văcarul. D-asta ţi-e? Da prost eşti, zău!
Cum
aş mai primi, fârtate, eu — să fiu în locul tău!
—
Da? Păi asta-i foarte lesne. Haide, ia-mi ici locu-n sac,
Până
vor veni sătenii ca să te arunce-n lac.
Iar
atunci... să strigi doar tare: — Staţi, primar să fiu voiesc!
Şi
e gata socoteala... Ce zici?
—
Mai mă-ntrebi?... Primesc!
Apoi,
cât clipeşti, văcarul, gura sacului dezleagă,
Lasă
pe Păcală slobod şi în locul lui se bagă.
Iar
Păcală strânge sacul, şi legându-l cum fusese,
Şterge-o
— cu cireada-ntreagă — spre-un zăvoi de sălcii dese!
Nevăzut
pe loc se face.
Oamenii
veniţi din sat,
C-o
prăjină lungă, lungă, apa-ntâi au încercat.
Hai
pe urmă la Păcală, toţi cu zor... să-l dea la fund,
Unde
le spunea prăjina că e lacul mai afund.
Să-l
înece-n lac pe dată! Însă când la sac săriră,
Din
năuntru numai iată că un strigăt auziră:
—
Nu mai m-aruncaţi în apă! Staţi... primar să fiu voiesc!
Oamenii
pe loc stătură, uluiţi: — Vai, neam drăcesc!
Zise
unul. Auzirăţi, cum de noi îşi râde, fraţi?
Vrea
primar, bre, să ne fie. Puneţi mâna! Ridicaţi!
—
Ia mai staţi, grăi un altul... Dac-auzul nu mă-nşeală,
Glasu
care-l auzirăm n-a fost glasul lui Păcală!
—
Da, aşa-i! mai mulţi răspuns-au.
—
Aş! le zise supărat
Cel
dintâi. De unde? Glasul înadins şi l-a schimbat
Să
ne-nşele vrea, tâlharul, doar l-om dezlega cumva !
Nu
pricepeţi şiretlicul? Parcă noi vom asculta.
Parc-o
să-l lăsăm din mână. Las’ că ştim ce facem doară,
N-ai
să ne mai tragi, Păcală, d-azi nainte tu pe sfoară!
Hai,
tovarăşi, sus odată!... apucaţi colea de sac.
.
. . . . . . . . . . . . . . . .
Şi-nhăţându-l
strâns, aruncă, iute, pe văcar în lac.
Pleac-apoi
spre sat cu toţii, într-un vesel chiuit.
—
Dumnezeu de-acum să-l ierte, fraţilor. Noi i-am plătit!
Dar
în sat abia sosiră, şi deodată... ce să vadă?
După
ei, pe drumul neted, o mândreţe de cireadă
Nainta,
cât ţine drumul, adunata cu iuţeală
De
un om, c-un băţ, din urmă. Ş-acel om... era Păcală!
Când
au dat de el cu ochii, bieţii oameni, înlemniţi,
Cruce
şi-au făcut cu toţii. — Tii, strigoiul! Ian priviţi!
Iar
Păcala, dă-i nainte! Strigă după boi, aleargă.
A
băgat cireada toată, în ograda sa cea largă.
.
. . . . . . . . . . . . . . . . .
—
Măi îi zise cu mirare, când s-au mai dezmeticit
Unul
din săteni. Da bine, cum?... În apă n-ai murit?
—
Precum vezi! grăi Păcală.
—
Maică! omul se-ncruci,
Ăsta-i
dracul! Iese teafăr chiar şi-n foc de l-ai zvârli.
Iar
un altul: — Dar mândreţea de cireadă, adunată
În
ocol la tine, unde o găsişi aşa deodată?
—
De, răspunse iar Păcală. Unde vreţi s-o fi găsit,
Dacă
nu sub apă-acolo, unde voi m-aţi azvârlit?!
Hei!
de-aţi şti voi ce de vite, lacul, jos, la fund mai are!
Adunai
eu din grămadă ce putui, în graba mare,
Dar
pe celelalte-acolo le lăsai la fund, pe toate...
Am
lăsat şi pentru alţii să mai scoată, cine poate.
Oamenii,
aflând că-n apă vite-atâtea se găsesc
Tunde-o,
nene... o clipită, bieţii, nu mai zăbovesc.
Înspre
lac napoi aleargă toţi din sat, cât pot mai iute,
Cu
femei cu tot... şi-n apă sar cu toţii pe-ntrecute
Să
găsească şi ei vite, ca Păcală: boi şi vaci!
Pentru
ce adică dânşii să rămână mai săraci?
Sunt
mai proşti ei ca Păcală? Iar nevestele, la rând,
Sus
stăteau, pe malul verde, nemişcate, aşteptând.
Tremura
de dor să vadă, pe bărbatu-i, fiecare,
De
sub apă când ieşi-va c-o cireadă mândră, mare.
Printre
cei ce-n lac sărit-au fu şi popa cel din sat,
Dar
potcapu nalt de-asupra i-a rămas necufundat.
Preoteasa
lui, vazându-l socotea sarmana-n gându-i
Că-i
e frică, poate, popii... şi mi-l dojeni zicându-i:
—
Hai odată! Ce stai ţeapăn? Lasă-mi-te-n jos, părinte!
Până
nu le-or şterge toate cei ce ţi-au luat nainte.
N-auzi,
măre? Asurzit-ai? Intră, fii mai îndrăzneţ!
Că
la fund se află doară cele mari şi mai de preţ.
Ba-ncepu
şi c-o prăjină a-l lovi-n potcap, vârtos,
Doară-doar
s-o duce popa, mai cu zor, spre fund în jos!
.
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
Şi
la fund, săteni şi popă, dusu-mi-s-au, tot s-au dus!
Bietele
femei degeaba i-aşteptau pe maluri sus,
Acolo-n-adâncul
apei, toţi, mormântul şi-au aflat,
Pân’
la unul! Iar Păcală? A rămas doar el în sat —
Cu
nevestele vădane. Şi de-o lume pizmuit,
În
bogata-i locuinţă, mulţi ani, vesel a trăit.
Ba,
de n-a murit, trăieşte chiar şi astăzi...
Cu
acestea,
S-auzim,
români, de bine! — Isprăvitu-mi-am povestea.
.
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
A
făcut el, nu e vorbă, şi pe urmă, de-ale lui,
Ghiduşii
nenumărate! Dar... pe toate să le spui?
Când
aş sta să-nşir eu toate, câte el a săvârşit:
Povestirea-mi
niciodată nu ar mai avea...
SFARSIT
Petre Dulfu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu