joi, 7 iunie 2012

Ispravile lui Pacala (20)

Otrava
Stănculeasa, mulţumită c-a scăpat cu-atâta doară,
Sare-n sus, îşi face cruce şi spre sat din nou coboară.
Dar sosind colo la gârlă, unde creşte des tufarul,
În desiş pe cine vede? Pe cumătru-său morarul.
Acolo, din fugă, bietul, se oprise gâfâind.
Iată-i unul lângă altul. Oare ce şi-or fi spuind?
El i-a spus cum sta, l-amiază, aşteptând-o ars de dor,
Cum, când a zărit pe Stancu, a luat-o la picior.
Dânsa... cum s-a dus cu prânzul drept la soţu-i, făr’ să vrea,
Cum era pe-aci, cu pietre, Stancu-n cap şi ei să-i dea!
Apoi zise: — Of, şi-acestea, toate-argatul le-a urzit!
Cât mai calcă iarbă verde el şi soţu-mi... s-a sfârşit
D-astea noi mereu păţi-vom! Viaţa o să ne-o urâm!
Deci ascultă-mă, cumetre, ştii ce? Hai să-i omorâm!

— De! răspunse el. Aşa e! Alt chip nu e de acum
Ca să mai trăim în tihnă!... Hai să-i omorâm! Dar... cum?
— Cum? Prea lesne!... Du-te mâine, ia din târg otravă tare.
Adă-mi-o. Apoi, la cină, eu le-oi pune-o-ntr-o mâncare.
Şi e gata socoteala! Au s-adoarmă pe vecie!
— Ei, şi-n urmă? Dimineaţă bănuială n-o să fie?
— Bănuială? Aş! “Aseară de la câmp, sosind trudiţi,
S-au culcat... şi-n zori de ziuă, i-am găsit înţepeniţi.”
Las’ că mă pricep eu doară! Haide... fii om de ispravă!
— Bun! ne-am înţeles, cumătră. Mâine vei avea otravă!
Dar pe când vorbeau cam astfel dânşii, colo, pe furiş,
Ce să vezi? Păcal-al naibii, i-auzi, din tufăriş.
(Chiar venise-atunci, cu boii, jos la râu, la adăpat)
Şi lui Stancu, seara-acasă, el îi spuse ce-a aflat.
Stancu nu vroia să creadă! — Soaţa mea? Otrăvitoare?!
Fugi de-acolo, măi creştine! Este cu putinţă oare?
— Mai mă-ntrebi de-i cu putinţă, bade Stancu şi te miri?
Ha-ha-ha! Păi, naiba doară... nu zideşte mănăstiri!
Ce nu poate o femeie, draci în cap când i-au intrat?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Omului la cap îndată sângele i s-a urcat:
— Ah, şerpoaica! Stăi atuncea, s-o omor mai bine eu!
— Ba te-astâmpără, stăpâne, c-o să-ţi pară-n urmă rău.
Decât s-o omori, mai bine s-o abaţi din calea rea!
Ce zici? vrei să-i scoatem dracii?
— Hei, ba bine că n-aş vrea!
Cum să-i scoatem, măi creştine?
— Las’ că ştiu eu meşteşugul!
Mâine, ziulica-ntreagă să lăsăm să şază plugul.
Dimineaţă, eu m-oi duce — îmbrăcat ca negustor —
Până la oraş. De-otrăvuri mă voi face vânzător.
Şi otravă-n târg, morarul, de la mine cumpăra-va.
Puie-ne-n mâncări pe urmă, ea, la cină, toat-otrava:
Nu ne va durea nici capul! Iară după ce-am cinat
Am să-ţi spun eu ce să facem. Pân-atuncea, fii bărbat!
Fă-te că nimica nu ştii; focu nu ţi-l arăta!
Îmi făgăduieşti, pe cinste, c-o să faci întocmai?
— Da!
* * *
Dimineaţa, pe când alţii îşi vedeau de munca lor,
Aşternut la drum morarul înspre târg păşea cu zor.
Şi cum intră-n târg, deodată, hop, în faţa lui răsare
Un jidan, cu felurite mărunţişuri de vânzare.
— Mai încet, striga jidanul, de te asurzea strigând
Nu daţi, oameni buni, năvală... că la toţi am să vă vând!
— Am năframe şi panglici,
Pentru fete tinerele.
Pentru babe am aici
Ne-ntrecute rumenele...
Ia priviţi, şi curse bune,
Precum nu se mai găsesc;
Şi otrăvuri de minune
Pentru neamul şoricesc!
Orice lucru, cât mă ţine, nu-i mai scump, cu nici un ban!
Auzind aşa morarul, ia deoparte pe jidan:
— Ian ascultă! Dar otravă, ştii... ceva mai tăricică...
N-ai cumva?
— Ba cum nu? Uite, asta ici, o vezi, bădică?
Şi pe dumneata te-omoară dacă vrei... şi dobitoace
Chiar mai mari. Îţi cer, pe toată, doar un leu.
— Bun! Ad-o-ncoace!
Iacă leul! Şi cu-acestea îndărăt moraru-apucă,
Înspre satul său, otrava Stănculesei să i-o ducă.
* * *
Stănculeasa, către seară: “Doamne-ajută”-n gând îşi zise,
Şi găti o ciorbă, frate! cum de mult nu mai gătise!
Puse-apoi otrava-ntr-însa. Şi când soarele-a-sfinţit,
Pe bărbat şi slugă-n casă la mâncare i-a poftit.
Ei la masă, faţă-n faţă, fără grijă s-aşezară;
Şi-au cărat vârtos din ciorbă, până când se săturară.
Dar Păcal-odată-ncepe: Vai, stăpâne! Nu mi-e bine.
M-arde nu ştiu ce-năuntru!
Stancu: — Valeu, şi pe mine!
Ce-o fi asta, măi femeie?
— Fleacuri! Ce vroiţi să fie?
Stănculeasa le răspunse. Aţi mâncat cu lăcomie.
Şi v-au apucat cârceii! Are să vă treacă-ndată.
Iar în sine: “Las’ că-i bine!” ea şi-a zis înviorată.
— Valeu, geme iar Păcală, din tot pieptul. Ajutor!
Stancu, şi mai cu durere: — Aoleu... săriţi, că mor!
Şi-n picioare, de la masă, ridicându-se greoi,
Mi se-mpiedică... şi... iată-i, la pământ pe amândoi.
Scot un ţipăt-două încă, jos sub masă răsturnaţi,
Şi ca lemnul dup-aceea, muţi rămân şi nemişcaţi.
Stănculeasa, cum îi vede, lângă ei încet păşeşte;
Îi ascultă, de mai suflă... mi-i întoarce, mi-i suceşte.
Se ridică dreaptă-n urmă: — Nu mai suflă! Am scăpat.
Şi-i loveşte cu piciorul: — Na-vă! Bine c-aţi crăpat!
Iese-apoi pe uşă-afară.
Se-nnoptase... Doar văpaia
Câtorva tăciuni din vatră lumina puţin odaia.
— Bade Stancule!... (Păcală glăsui, când a văzut
C-au rămas doar ei în casă) Ce zici, spune? Ţi-a plăcut?
Dar să vezi de-acuma-ncolo! Stăi, să nu te mişti cumva!
— Doamne, Doamne, dă-mi putere! bietul Stancu se ruga.
N-au sfârşit ei bine vorba, uşa se deschise iar,
Şi intrară: Stănculeasa, însoţită de morar.
Stancu... ar fi vrut să-i taie în bucăţi, când i-a zărit.
Dar pe inimă călcându-şi, nici din gene n-a clipit.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
— Iată-i! începu femeia. Poţi să tragi de-acum cu tunul
La urechea lor, cumetre, nu se va mişca nici unul!
Cearcă-i, dacă vrei!
Morarul s-a plecat, i-a zgâlţâit...
— Da, cumătră... pace bună! Zău, pe veci au adormit!
— Şezi la noi deci, fără teamă! zise ea. Şi strânse-n fugă
Tot ce-a fost rămas pe masă de la soţ şi de la slugă.
A adus apoi bucate, altele, de lângă foc,
Şi rachiu şi vin din ladă, două sticle mari: — Noroc!
Lumea e de-acum a noastră! Hai, să ospătăm, iubite!
Astea nu sunt cu otravă; pentru tine sunt gătite.
— Să-mi trăieşti, cumătră! Bine c-am scăpat de-amărăciune,
Cele rele să se spele, cele bune să s-adune!
Şi la masa-mbelşugată amândoi se aşezară,
Fără teamă de nimica... Şi băură şi mâncară.
Şi mâncară şi băură, până s-au cam chirchilit.
Iar cumătru-atunci se scoală: — Ah! cât sunt de fericit!
Dar aci-i cam întuneric, mândro, nu-ţi văd faţa plină!
Vino, vino, de la masă mai spre vatră, la lumină!
— Bine, puişor de aur! Haidem, haidem, unde-ţi place.
Unde nu m-aş duce oare, pentru tine? Ce n-aş face?
Iată-mi-i pe colţul vetrii — el ţinând-o de mijloc,
Ea de după cap ţinându-l! Cântă, chiuiesc, de foc:
— Bărbăţele — ieri turbat,
Doar că nu ne-ai sfâşiat!
Iar acum?... ce liniştit
Stai sub masă jos lungit!
— Ce-ai păţit?
Dragă bărbăţel, poftim,
Nu vezi cum ne drăgostim?
Cu toporul cum nu sai,
În bucăţi azi să ne tai?
— Vino, hai!
Hei, bărbate voinicos,
Ai sări tu bucuros!
Ne-ai tăia tu, măi creştine,
Ci, ţi-am aşternut noi bine,
— Vai de tine!
Şi-acum, i-ha!... ce ne pasă?
Noi suntem stăpâni în casă.
D-azi, mereu tu vei dormi,
Noi mereu ne vom iubi...
— I-ha! Iii!
Dar pe când aşa ei, colo, chiuiau mai cu-nfocare,
Numai ce să vezi? Păcală, d-unde sta lungit, răsare.
Strigă: — Săi, stăpâne! N-auzi, cum îţi urlă lupii-n vatră?
Ea şi el atunci rămas-au muţi, ca nişte stâlpi de piatră.
Iară Stancu-i la cumătru, numai dintr-o săritură.
Ş-unde începe, frăţioare, a-l croi c-o scurtătură!
— Valeu’ ce faci, bade Stancu? Stăi! morarul se ruga
Stăi! Să nu mai dai! Ajunge!
— Ba mai na, cumetre, na!
Te mai ţii după nevastă? Mi-o mai scoţi din minţi? Şi dă-i!
De-a scăpat abia sărmanul, cu spinarea vânătăi.
Şi i-a prins bătaia bine! Câte zile-a mai trăit,
De cumătră-sa, de-atuncea, dor lui nu i-a mai venit,
D-apoi dânsa, păruială ce-a mâncat... Hristoase Sfinte!
Cred că şi pe ceea lume are să-şi aducă-aminte.
Dar îi fu şi ei spre bine, căci pe urmă i-a trecut
Pofta de drăcii, şi soaţă cumsecade s-a făcut.
Iar Păcală, dup-acestea, zise gazdei: — Ei, de-acum
Ştii ce? Să rămâi cu bine. Eu te las... o iau la drum.
Stancu s-a uitat la dânsul: — Cum? îţi arde de glumit?
— Nici o glumă, bade Stancu. Vremea azi mi s-a-mplinit.
— Vai de mine!... Cum se poate de-mplinit să pomeneşti,
Când abia-nceput-ai anul?
— Aş, te-nşeli! nu-ţi aminteşti?
Ce ţi-am spus eu la tocmeală? Nu cu anul mă-nvoiesc:
Până ţi-or urla în vatră lupii, am să te slujesc!
— He... norocul să te bată! Stancu, dumerit, grăi.
Rău îmi pare! Dar cu sila nu voiesc a te opri.
Şi luând arginţi, o mână: — Iacătă-ţi simbria, ţine!
El vârî-n şerpar arginţii. Apoi: — S-auzim de bine!
Petre Dulfu


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!