Otrava
Stănculeasa,
mulţumită c-a scăpat cu-atâta doară,
Sare-n sus, îşi
face cruce şi spre sat din nou coboară.
Dar sosind
colo la gârlă, unde creşte des tufarul,
În desiş pe
cine vede? Pe cumătru-său morarul.
Acolo, din
fugă, bietul, se oprise gâfâind.
Iată-i unul
lângă altul. Oare ce şi-or fi spuind?
El i-a spus
cum sta, l-amiază, aşteptând-o ars de dor,
Cum, când a
zărit pe Stancu, a luat-o la picior.
Dânsa... cum
s-a dus cu prânzul drept la soţu-i, făr’ să vrea,
Cum era
pe-aci, cu pietre, Stancu-n cap şi ei să-i dea!
Apoi zise: —
Of, şi-acestea, toate-argatul le-a urzit!
Cât mai calcă
iarbă verde el şi soţu-mi... s-a sfârşit
D-astea noi
mereu păţi-vom! Viaţa o să ne-o urâm!
Deci ascultă-mă,
cumetre, ştii ce? Hai să-i omorâm!
Ca să mai trăim
în tihnă!... Hai să-i omorâm! Dar... cum?
— Cum? Prea
lesne!... Du-te mâine, ia din târg otravă tare.
Adă-mi-o.
Apoi, la cină, eu le-oi pune-o-ntr-o mâncare.
Şi e gata
socoteala! Au s-adoarmă pe vecie!
— Ei, şi-n
urmă? Dimineaţă bănuială n-o să fie?
— Bănuială?
Aş! “Aseară de la câmp, sosind trudiţi,
S-au
culcat... şi-n zori de ziuă, i-am găsit înţepeniţi.”
Las’ că mă
pricep eu doară! Haide... fii om de ispravă!
— Bun! ne-am
înţeles, cumătră. Mâine vei avea otravă!
Dar pe când
vorbeau cam astfel dânşii, colo, pe furiş,
Ce să vezi?
Păcal-al naibii, i-auzi, din tufăriş.
(Chiar
venise-atunci, cu boii, jos la râu, la adăpat)
Şi lui
Stancu, seara-acasă, el îi spuse ce-a aflat.
Stancu nu
vroia să creadă! — Soaţa mea? Otrăvitoare?!
Fugi
de-acolo, măi creştine! Este cu putinţă oare?
— Mai mă-ntrebi
de-i cu putinţă, bade Stancu şi te miri?
Ha-ha-ha! Păi,
naiba doară... nu zideşte mănăstiri!
Ce nu poate
o femeie, draci în cap când i-au intrat?
. . . . . .
. . . . . . . . . . . . .
Omului la
cap îndată sângele i s-a urcat:
— Ah, şerpoaica!
Stăi atuncea, s-o omor mai bine eu!
— Ba te-astâmpără,
stăpâne, c-o să-ţi pară-n urmă rău.
Decât s-o
omori, mai bine s-o abaţi din calea rea!
Ce zici?
vrei să-i scoatem dracii?
— Hei, ba
bine că n-aş vrea!
Cum să-i
scoatem, măi creştine?
— Las’ că ştiu
eu meşteşugul!
Mâine,
ziulica-ntreagă să lăsăm să şază plugul.
Dimineaţă,
eu m-oi duce — îmbrăcat ca negustor —
Până la oraş.
De-otrăvuri mă voi face vânzător.
Şi otravă-n
târg, morarul, de la mine cumpăra-va.
Puie-ne-n mâncări
pe urmă, ea, la cină, toat-otrava:
Nu ne va
durea nici capul! Iară după ce-am cinat
Am să-ţi
spun eu ce să facem. Pân-atuncea, fii bărbat!
Fă-te că
nimica nu ştii; focu nu ţi-l arăta!
Îmi făgăduieşti,
pe cinste, c-o să faci întocmai?
— Da!
* * *
Dimineaţa,
pe când alţii îşi vedeau de munca lor,
Aşternut la
drum morarul înspre târg păşea cu zor.
Şi cum intră-n
târg, deodată, hop, în faţa lui răsare
Un jidan, cu
felurite mărunţişuri de vânzare.
— Mai încet,
striga jidanul, de te asurzea strigând
Nu daţi,
oameni buni, năvală... că la toţi am să vă vând!
— Am năframe şi panglici,
Pentru fete tinerele.
Pentru babe am aici
Ne-ntrecute rumenele...
Ia priviţi, şi curse bune,
Precum nu se mai găsesc;
Şi otrăvuri de minune
Pentru neamul şoricesc!
Orice lucru,
cât mă ţine, nu-i mai scump, cu nici un ban!
Auzind aşa
morarul, ia deoparte pe jidan:
— Ian ascultă!
Dar otravă, ştii... ceva mai tăricică...
N-ai cumva?
— Ba cum nu?
Uite, asta ici, o vezi, bădică?
Şi pe
dumneata te-omoară dacă vrei... şi dobitoace
Chiar mai
mari. Îţi cer, pe toată, doar un leu.
— Bun! Ad-o-ncoace!
Iacă leul! Şi
cu-acestea îndărăt moraru-apucă,
Înspre satul
său, otrava Stănculesei să i-o ducă.
* * *
Stănculeasa,
către seară: “Doamne-ajută”-n gând îşi zise,
Şi găti o
ciorbă, frate! cum de mult nu mai gătise!
Puse-apoi
otrava-ntr-însa. Şi când soarele-a-sfinţit,
Pe bărbat şi
slugă-n casă la mâncare i-a poftit.
Ei la masă,
faţă-n faţă, fără grijă s-aşezară;
Şi-au cărat
vârtos din ciorbă, până când se săturară.
Dar Păcal-odată-ncepe:
Vai, stăpâne! Nu mi-e bine.
M-arde nu ştiu
ce-năuntru!
Stancu: — Valeu,
şi pe mine!
Ce-o fi
asta, măi femeie?
— Fleacuri!
Ce vroiţi să fie?
Stănculeasa
le răspunse. Aţi mâncat cu lăcomie.
Şi v-au
apucat cârceii! Are să vă treacă-ndată.
Iar în sine:
“Las’ că-i bine!” ea şi-a zis înviorată.
— Valeu,
geme iar Păcală, din tot pieptul. Ajutor!
Stancu, şi
mai cu durere: — Aoleu... săriţi, că mor!
Şi-n
picioare, de la masă, ridicându-se greoi,
Mi
se-mpiedică... şi... iată-i, la pământ pe amândoi.
Scot un ţipăt-două
încă, jos sub masă răsturnaţi,
Şi ca lemnul
dup-aceea, muţi rămân şi nemişcaţi.
Stănculeasa,
cum îi vede, lângă ei încet păşeşte;
Îi ascultă,
de mai suflă... mi-i întoarce, mi-i suceşte.
Se ridică
dreaptă-n urmă: — Nu mai suflă! Am scăpat.
Şi-i loveşte
cu piciorul: — Na-vă! Bine c-aţi crăpat!
Iese-apoi pe
uşă-afară.
Se-nnoptase...
Doar văpaia
Câtorva tăciuni
din vatră lumina puţin odaia.
— Bade
Stancule!... (Păcală glăsui, când a văzut
C-au rămas
doar ei în casă) Ce zici, spune? Ţi-a plăcut?
Dar să vezi
de-acuma-ncolo! Stăi, să nu te mişti cumva!
— Doamne,
Doamne, dă-mi putere! bietul Stancu se ruga.
N-au sfârşit
ei bine vorba, uşa se deschise iar,
Şi intrară:
Stănculeasa, însoţită de morar.
Stancu... ar
fi vrut să-i taie în bucăţi, când i-a zărit.
Dar pe inimă
călcându-şi, nici din gene n-a clipit.
. . . . . .
. . . . . . . . . . . . .
— Iată-i! începu
femeia. Poţi să tragi de-acum cu tunul
La urechea
lor, cumetre, nu se va mişca nici unul!
Cearcă-i,
dacă vrei!
Morarul s-a
plecat, i-a zgâlţâit...
— Da, cumătră...
pace bună! Zău, pe veci au adormit!
— Şezi la
noi deci, fără teamă! zise ea. Şi strânse-n fugă
Tot ce-a
fost rămas pe masă de la soţ şi de la slugă.
A adus apoi
bucate, altele, de lângă foc,
Şi rachiu şi
vin din ladă, două sticle mari: — Noroc!
Lumea e
de-acum a noastră! Hai, să ospătăm, iubite!
Astea nu
sunt cu otravă; pentru tine sunt gătite.
— Să-mi trăieşti,
cumătră! Bine c-am scăpat de-amărăciune,
Cele rele să
se spele, cele bune să s-adune!
Şi la
masa-mbelşugată amândoi se aşezară,
Fără teamă
de nimica... Şi băură şi mâncară.
Şi mâncară şi
băură, până s-au cam chirchilit.
Iar cumătru-atunci
se scoală: — Ah! cât sunt de fericit!
Dar aci-i
cam întuneric, mândro, nu-ţi văd faţa plină!
Vino, vino,
de la masă mai spre vatră, la lumină!
— Bine, puişor
de aur! Haidem, haidem, unde-ţi place.
Unde nu m-aş
duce oare, pentru tine? Ce n-aş face?
Iată-mi-i pe
colţul vetrii — el ţinând-o de mijloc,
Ea de după
cap ţinându-l! Cântă, chiuiesc, de foc:
— Bărbăţele —
ieri turbat,
Doar că nu
ne-ai sfâşiat!
Iar acum?...
ce liniştit
Stai sub masă
jos lungit!
— Ce-ai păţit?
Dragă bărbăţel,
poftim,
Nu vezi cum
ne drăgostim?
Cu toporul
cum nu sai,
În bucăţi
azi să ne tai?
— Vino, hai!
Hei, bărbate
voinicos,
Ai sări tu
bucuros!
Ne-ai tăia
tu, măi creştine,
Ci, ţi-am aşternut
noi bine,
— Vai de
tine!
Şi-acum,
i-ha!... ce ne pasă?
Noi suntem
stăpâni în casă.
D-azi, mereu
tu vei dormi,
Noi mereu ne
vom iubi...
— I-ha! Iii!
Dar pe când
aşa ei, colo, chiuiau mai cu-nfocare,
Numai ce să
vezi? Păcală, d-unde sta lungit, răsare.
Strigă: — Săi,
stăpâne! N-auzi, cum îţi urlă lupii-n vatră?
Ea şi el
atunci rămas-au muţi, ca nişte stâlpi de piatră.
Iară
Stancu-i la cumătru, numai dintr-o săritură.
Ş-unde începe,
frăţioare, a-l croi c-o scurtătură!
— Valeu’ ce
faci, bade Stancu? Stăi! morarul se ruga
Stăi! Să nu
mai dai! Ajunge!
— Ba mai na,
cumetre, na!
Te mai ţii
după nevastă? Mi-o mai scoţi din minţi? Şi dă-i!
De-a scăpat
abia sărmanul, cu spinarea vânătăi.
Şi i-a prins
bătaia bine! Câte zile-a mai trăit,
De cumătră-sa,
de-atuncea, dor lui nu i-a mai venit,
D-apoi dânsa,
păruială ce-a mâncat... Hristoase Sfinte!
Cred că şi
pe ceea lume are să-şi aducă-aminte.
Dar îi fu şi
ei spre bine, căci pe urmă i-a trecut
Pofta de drăcii,
şi soaţă cumsecade s-a făcut.
Iar Păcală,
dup-acestea, zise gazdei: — Ei, de-acum
Ştii ce? Să
rămâi cu bine. Eu te las... o iau la drum.
Stancu s-a
uitat la dânsul: — Cum? îţi arde de glumit?
— Nici o
glumă, bade Stancu. Vremea azi mi s-a-mplinit.
— Vai de
mine!... Cum se poate de-mplinit să pomeneşti,
Când
abia-nceput-ai anul?
— Aş, te-nşeli!
nu-ţi aminteşti?
Ce ţi-am
spus eu la tocmeală? Nu cu anul mă-nvoiesc:
Până ţi-or
urla în vatră lupii, am să te slujesc!
— He...
norocul să te bată! Stancu, dumerit, grăi.
Rău îmi
pare! Dar cu sila nu voiesc a te opri.
Şi luând
arginţi, o mână: — Iacătă-ţi simbria, ţine!
El vârî-n şerpar
arginţii. Apoi: — S-auzim de bine!
Petre Dulfu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu