Cristoiu - milogul simulant

Un comentator de care m-am săturat până în gât este Ion Cristoiu. Ion Cristoiu vine seară de seară în studiourile B1TV și înjură la pesediști. Îi ia pe rând și-i face de comedie, lucru pentru care ar trebui să-mi devină simpatic. Numai că eu nu mai rezist la stilul ăla de Ion Roată pe care și l-a confecționat bătrânul gazetar. Tot ce spune este împănat cu umplutură de genul „încă odată”, „iertați-mă”, „să ne înțelegem”, „eu sunt bătrân” etc, respectivele automatisme țînând loc de „î î î î î î î î î î î î î î”- urile și „ă ă ă ă ă ă ă ă ă” - urile prelungi în care este specialistă Andreea Pora. Din stilul Cristoiu face parte și strâmbătura, o știți, cea cu colțurile gurii lăsate. Așa se strâmbă cei care vor să lase impresia că au ceva inteligent de spus dar nu se reped, sunt modești, chiar umili, îi lasă pe toți să debiteze enormități, după care pun lucrurile la punct printr-o idee strălucită. Când glăsuiește, Cristoiu nu uită să adauge nefericita formulă „zic și eu”, care s-ar traduce prin „v-am lăsat să trăncăniți, să bateți câmpii, acum spun și eu ceva”, iar acel ceva trebuie să fie, negreșit, un gând foarte adânc, o observație simplă și genială, pe care auzind-o, cu toții se vor mira și vor începe să-l privească pe Cristoiu cu alți ochi. O atitudine de milog simulant, în fond - „Ascultați-mă și pe mine, vreau și eu să spun ceva, poate că e o prostie, dar lăsați-mă și pe mine să spun” etc. Mi-l pot imagina pe bătrânul gazetar prin anii 70, stând la coadă într-o alimentară și zicându-i vânzătoarei, cu colțurile gurii lăsate: „dați-mi și mie o bucată de slănină”. Asta era esența cererii când ajungeai în față, acel „și mie”, adică da, sigur, ceilalți au luat, ei sunt îndreptățiți să ia, dar acum, dacă a mai rămas ceva, poate-mi dați „și mie”, așa cum le-ați dat lor etc.

Ion Cristoiu, de altfel, scrie și cărți care se potrivesc mănușă cu strâmbătura feței și cu exprimarea. Una din ele se cheamă „Lumea văzută de un român rupt în fund”. Adică de el, de Ion Cristoiu, se înțelege, un Ion Roată cu colțurile gurii lăsate, cu pantalonii rupți în fund, care stă în fața lumii zicând „ăsta-s eu, să ne înțelegem, iertați-mă, am pantalonii rupți, dar sunt deștept, știu cum e treaba, eu sunt așa, mai bătrân, mă-nțelegeti, am venit și eu pe-aici, cum să vă spun, eu știu cum merg lucrurile, m-am prins, ele merg întotdeauna la fel, mă-nțelegeti, pe mine nu mă puteți păcăli, pentru că încă odată, eu sunt așa, mai trecut prin viață, ca să fie clar, pentru Dumnezeu, n-ați înțeles, eu spun că așa a fost, așa e și așa va fi”. După pronunțarea sentinței de condamnare a lui Năstase, Ion Cristoiu s-a și înființat pe post și a pornit morișca raționamentelor lui de om trecut prin multe. În loc să comenteze semnificațiile evenimentului, el s-a apucat să vorbească despre judecători, care, nu-i așa, sunt niște oameni și trebuie văzut dacă nu cumva au dat sentința fiind sub influența unor factori omenești, de înțeles, cum ar fi unele posibile riposte la adresa imbecilităților spuse de ministrul justiției care a amenințat că dacă Năstase este declarat nevinovat, atunci procurorii care i-au făcut dosarul ar trebui arestați etc. Și dă-i și luptă - că judecătorii sunt și ei oameni, că au și ei sentimente, c-o fi, c-o păți, că sucită, că-nvârtită, exact ca un Ion Roată îmbătrânit în acreală, pentru care nu-i nimic nou sub soare, toate sunt cum le știe el și nu se mai pot schimba niciodată. Ori nu de asta e nevoie într-o țară ca România, care zice că vrea în Europa. În Europa, oamenii știu un lucru: dacă furi, poți fi prins și pedepsit cu închisoarea. Când cineva este prins și condamnat, europeanul nu începe cu analize subtile privind gândurile și trăirile judecătorilor. Nu, europeanul știe că omul acela a comis o infracțiune și acum plătește. Una peste alta, eu unul m-aș bucura dacă Ion Cristoiu s-ar retrage în bibliotecă, lucru cu care ne tot amenința într-o vreme. Să mai comenteze și alții, din ăia mai tineri, care au înțeles că lumea nu stă pe loc.