Un comentator de care m-am săturat până în gât este Ion Cristoiu. Ion Cristoiu vine seară de seară în studiourile B1TV și înjură la pesediști. Îi ia pe rând și-i face de comedie, lucru pentru care ar trebui să-mi devină simpatic. Numai că eu nu mai rezist la stilul ăla de Ion Roată pe care și l-a confecționat bătrânul gazetar. Tot ce spune este împănat cu umplutură de genul „încă odată”, „iertați-mă”, „să ne înțelegem”, „eu sunt bătrân” etc, respectivele automatisme țînând loc de „î î î î î î î î î î î î î î”- urile și „ă ă ă ă ă ă ă ă ă” - urile prelungi în care este specialistă Andreea Pora. Din stilul Cristoiu face parte și strâmbătura, o știți, cea cu colțurile gurii lăsate. Așa se strâmbă cei care vor să lase impresia că au ceva inteligent de spus dar nu se reped, sunt modești, chiar umili, îi lasă pe toți să debiteze enormități, după care pun lucrurile la punct printr-o idee strălucită. Când glăsuiește, Cristoiu nu uită să adauge nefericita formulă „zic și eu”, care s-ar traduce prin „v-am lăsat să trăncăniți, să bateți câmpii, acum spun și eu ceva”, iar acel ceva trebuie să fie, negreșit, un gând foarte adânc, o observație simplă și genială, pe care auzind-o, cu toții se vor mira și vor începe să-l privească pe Cristoiu cu alți ochi. O atitudine de milog simulant, în fond - „Ascultați-mă și pe mine, vreau și eu să spun ceva, poate că e o prostie, dar lăsați-mă și pe mine să spun” etc. Mi-l pot imagina pe bătrânul gazetar prin anii 70, stând la coadă într-o alimentară și zicându-i vânzătoarei, cu colțurile gurii lăsate: „dați-mi și mie o bucată de slănină”. Asta era esența cererii când ajungeai în față, acel „și mie”, adică da, sigur, ceilalți au luat, ei sunt îndreptățiți să ia, dar acum, dacă a mai rămas ceva, poate-mi dați „și mie”, așa cum le-ați dat lor etc.
