Moartea lui Mişi

Se fac două săptămâni de când am primit incredibila veste că a murit unul dintre colegii mei de clasă, Marius, pe care-l supranumisem Mişi. Dumnezeu să-l odihnească!
La primirea mailului despre moartea lui Mişi, primul meu gând a fost: „a început!” Mi-am adus aminte de mama şi de felul în care primea ea astfel de veşti, cu o tulburare pe care abia acum încep s-o înţeleg. Când moare unul dintre cei cu care ai copilărit, cineva de aceeaşi vârstă cu tine, pe care l-ai cunoscut, cu care ai fost prieten, e ca un fel de întoarcere bruscă a zeului către tine, o scurtă întâlnire a privirilor, din care pricepi până la nivelul ultimei celule că rândul tău poate veni în orice clipă. Aşadar, a început.

Lucrurile astea se petreceau mereu într-o anumită depărtare, la fel precum sfâşierea unui copil de către leul furios, totdeauna exista ceva liniştitor, care te făcea să zici „da, a murit, dar avea 78 de ani; da, a murit, dar era bolnav de cancer; da, a murit, el a vrut-o, nu trebuia să meargă în Africa, printre lei; da, a murit, dar nu era dintre cei veşnici, cum sunt eu”. Moartea lui Mişi însă e altceva, cu totul altceva, pentru că el nici nu avea 78 de ani, nici bolnav de cancer nu era, nu s-a dus nici în Africa, printre lei, în schimb era nemuritor, ca şi mine, pentru că s-a născut în acelaşi an cu mine, a respirat acelaşi aer al brazilor de la Sinaia, a alergat prin aceleaşi păduri, a ascultat aceeaşi muzică, a privit aceiaşi nori pe care-i priveam şi eu când stăteam întins în iarba Oplerului şi îmi închipuiam că sunt stăpânul universului. Moartea lui Mişi m-a omorât şi pe mine puţin, pentru că mi-a arătat cu precizie că timpul a trecut cu adevărat, că am ajuns spre final, că până şi noi, cei născuţi acolo şi atunci, suntem datori cu o moarte, că nu putem scăpa. Din clipa în care am aflat că Mişi s-a dus, am devenit şi eu muritor.
Al doilea gând care mi-a venit când am aflat de moartea lui Mişi a fost unul teribil de egoist, unul de care mi-a fost pe loc ruşine: „bine că nu mi s-a întâmplat mie!" Am trăit cu chinul acestui gând zile întregi, până am avut inspiraţia să-i vorbesc unei prietene despre el. Mi-a spus că e un gând normal, că şi ea gândeşte la fel, că e un fel de instinct şi că nu ar trebui să mă condamn.
Azi dimineaţă, în timp ce mă spălăm pe dinţi, a sosit un al treilea gând, liniştitor, care mi-a spus aşa: „nu te mai frământa, nu mai fi preocupat de moarte, nu e nicio primejdie, pentru că tu eşti mort demult, încă de-atunci, din primii ani, când te jucai cu Mişi în curtea şcolii şi, fără că nimeni să-şi dea seama, ai început să te abaţi de la calea cea bună, care ducea către lumină şi adevăr, alegând cărarea strâmtă şi întunecată a egoismului şi lipsei de iubire; atunci ai murit cu adevărat, ceea ce urmează nu e decât moartea fizică, dispariţia corpului tău, un episod lipsit de importanță, o simplă trecere"