O povestioara dupa la Fontaine

ANIMALELE LOVITE DE CIUMĂ

O molimă cumplită, trimisă pe pământ de sus, din Cerul dornic să-şi reverse mânia asupra lumii păcătoase, pe numele ei adevărat, ciuma, boala cea urâtă care umple de morţi râul Acheron care străbate Infernul căzuse asupra animalelor.

Nu muriseră toate, dar nu era unul care să nu zacă şi care să-şi mai întreţină abia pâlpâitoarea flăcăruie a speranţei. Nu le mai ispitea hrana; lupii şi vulpile nu mai alergau după prada lor lipsită de apărare, iar porumbelul nu se mai însoţea cu porumbiţa, căci dragostea şi bucuria fugiseră departe. 

Leul a luat cuvântul şi a spus: „Dragi prieteni, nu mă îndoiesc că Cerul are socotelile sale înalte cu această nenorocire ce ne-a lovit pe noi cei nevrednici. Fie ca acela care a păcătuit cel mai rău să cadă jertfă urgiei răzbunătoare, astfel ca noi ceilalţi să ne găsim scăparea, căci din istorie ştim că în ceasul de cumpănă, ni se cer sacrificii. Să ne cercetăm cu toti conştiinţa, fără ascunzişuri şi fără cruţare. După câte îmi aduc aminte, ca să-mi astâmpăr lăcomia, am sfâşiat nenumărate oi ce nu îmi făcuseră niciun rău, ba uneori, se ştie că nici de la a mă ospăta cu ciobanii nu m-am dat în lături. Deci, de o fi nevoie, sunt gata să mor. Cu toate acestea, cred ca şi alţii ar face bine să-şi mărturisească păcatele. După dreptate ar fi să ne dăm toată osteneala de a-l găsi pe cel mai vinovat”. „Sire, ne eşti un rege prea bun”, a început să glăsuiască Vulpea, „aceste scrupule sunt prea din cale afară. Pe legea mea, de când e un păcat să pui pe-un dinte câte-o oaie proastă? O, nu, căci pentru cei asemeni lor, a fi mâncaţi de măria-ta este o cinste. Cât despre păstori, îşi merită soarta pe care şi ei ne-o hărăzesc nouă”. Aşa a vorbit Vulpea şi spusele ei au fost întâmpinate cu aclamaţii linguşitoare, iar nimeni nu a mai îndrăznit să-şi aţintească ochii mustrători asupra păcatelor Tigrului, Ursului şi ale celorlalte fiare de vază. Cu toatele, de orice neam, s-a hotărât că erau adevărate creaturi ale sfinţeniei.

Apoi a glăsuit Măgarul: „Îmi amintesc şi eu că mi s-a întâmplat o dată să calc pajiştea din preajma unei mănăstiri, împins de foame, de vederea ierbii grase şi, ca să spun tot adevărul, chiar de lăcomie şi m-am îndopat pe săturate, deşi nu aveam voie să o fac”.

Au tăbărât cu toţii pe Măgar, cuprinşi de indignare. Un lup cu ceva învăţătură a venit să dea mărturie că acest dobitoc blestemat trebuie să sufere pedeapsa ca vrednic de dispreţ ce este pentru a fi adus asupră-le nenorocirea. L-au condamnat la spânzurătoare: ce infamie putea fi mai mare decât să paşti o iarbă ce nu-ţi aparţine? Doar moartea era în stare să răscumpere un aşa de îngrozitor păcat, iar vinovatul primea ce meritase.