luni, 18 iunie 2012

O vraja a lui Marquez

ULTIMA CĂLĂTORIE A VASULUI‑FANTOMĂ
Acum o să vedeţi voi cine sunt eu, îşi spuse, cu noua‑i voce groasă de bărbat, mulţi ani după ce văzuse pentru prima dată transatlanticul uriaş, fără lumini şi fără zgomot, ce trecuse într‑o noapte prin dreptul satului ca un mare palat pustiu, mai lung decât satul întreg şi mult mai înalt decât turla bisericii, şi navigase mai departe în întuneric spre oraşul colonial fortificat împotriva piraţilor de pe cealaltă parte a golfului, cu vechiul său port de traficanţi de negri şi farul rotitor ale cărui lugubre fâşii de lumină, la fiecare cinci­sprezece secunde, prefăceau aşezarea într‑o tabără lunară de case fosforescente şi străzi de deşerturi vulcanice, şi cu toate că el era pe vremea aceea un copil fără voce groasă de bărbat, dar având voie de la maică‑sa să asculte până foarte târziu pe ţărm harfele nocturne ale vântului, încă îşi mai putea aduce aminte, de parcă l‑ar fi avut în faţa ochilor, că transatlanticul dispărea când lumina farului îi cădea dintr‑o parte şi apărea iar când lumina trecea, aşa încât era un vas intermitent, apărând şi dispărând la intrarea în golf, căutând cu dibuieli de lunatic geamandurile care semnalizau canalul portului, până când ceva trebuie să se fi stricat la busolele sale, fiindcă se abătu către stânci, se izbi, se făcu ţăndări şi se scufundă fără nici un zgomot, deşi o ciocnire atât de cumplită cu recifele ar fi trebuit să stârnească un zornăit de fiare şi o explozie de motoare ce‑ar fi încremenit de groază până şi dragonii cei adormiţi ai selvei preistorice care începea de la ultimele şase străzi ale oraşului şi se sfârşea la celălalt capăt al lumii, astfel că el însuşi crezu
că era un vis, mai cu seamă a doua zi, când văzu acvariul strălucitor al golfului, dezordinea de culori a cocioabelor negrilor pe colinele portului, goeletele contra­bandiştilor din Guyane primindu‑şi încărcătura de papagali nevinovaţi cu guşa plină de diamante, am adormit numărând stelele şi am visat vaporul acela uriaş, cu siguranţă, îşi zise, şi rămase atât de încredinţat, încât nu povesti nimănui şi nici nu‑şi mai aminti de viziunea aceea până în noaptea din luna martie a anului următor, când plecase în căutarea cetelor de delfini în mare şi ce a găsit a fost transatlanticul iluzoriu, sumbru, intermitent, cu aceeaşi ţintă greşită ca prima oară, numai că el era acum atât de sigur că e treaz, că dădu fuga să‑i povestească mamei, iar ea a petrecut trei săptămâni gemând dezamăgită pentru că o să‑ţi putrezească creierii de viaţa asta trăită pe dos, dormind ziua şi hoinărind noaptea ca răufă­cătorii, şi deoarece a fost nevoită să se duca la oraş într‑una din zilelele acelea, căutând ceva comod unde să se aşeze ca să se gândească la bărbatul ei mort, căci balansoarului i se stri­case cumpăna în cei unsprezece ani de văduvie, profita de ocazie pentru a‑l ruga pe luntraş să o ia pe lângă recife, astfel încât fiul ei să poată vedea ceea ce văzuse cu adevărat în vitri­na mării, iubirile meduzelor printre bureţii primăvăratici, peştii trandafirii şi albaştri zbenguindu‑se în vârtejurile mai blânde ale apelor şi chiar şi pletele rătăcitoare ale înecaţilor vreunui naufragiu colonial, dar nici urmă de transatlantice scufundate, da' de unde, şi totuşi el se arăta mai departe la fel de înverşunat, încât maică‑sa îi făgădui să‑l însoţească în ajunul din martie următor, cu siguranţă, fără să ştie că tot ce era sigur în viitorul său era un fotoliu de pe timpul lui Francis Drake pe care l‑a cumpărat dintr‑un bazar turcesc şi în care se aşeza să‑şi tragă sufletul chiar în seara aceea, oftând, bietul meu Holofern, de‑ai vedea ce bine mă pot gândi la tine stând pe husele astea de catifea şi pe brocarturile astea de catafalc de regină, dar cu cât îşi evoca mai mult bărbatul mort, cu atât îi clocotea în inimă sângele devenit precum ciocolata, de parcă în loc să stea jos ar fi alergat, scuturată de fiori şi cu răsuflarea plină de ţărînă, până când el se întoarse în zori şi o găsi moartă în fotoliu, caldă încă, dar pe jumătate putrezită, precum cei muşcaţi de năpârcă, aşa cum se întâmplă mai apoi cu alte patru femei, înainte de a arunca în mare fotoliul ucigaş, foarte departe, unde să nu mai facă rău nimănui, căci îl folosiseră atât de mult de‑a lungul veacurilor, încât îi pierise calitatea de a dărui odihna, aşa că el a trebuit să se deprindă cu mizera de orfan, arătat cu degetul de toţi drept fiul văduvei care adusese în sat tronul nenorocirii, trăind nu atât din mila oamenilor, cât din peştele pe care‑l fura de prin bărci, în vreme ce vocea i se făcea subţire ca sfoara de cânepă şi începea să nu‑şi mai amintească de viziunile lui de odinioară, până când în altă noapte de martie în care privi întâmplător spre mare şi, pe neaşteptate, maică‑măiculiţă, iat‑o, nemai­pomenita balenă de azbest, fiara care răgea, veniţi s‑o vedeţi, striga înnebunit, veniţi s‑o vedeţi, stârnind atâta larmă de lătraturi de câini şi ţipete îngrozite de femei, că până şi bărbaţii cei mai bătrâni îşi amintiră de spaimele străbunilor şi se băgară pe sub paturi crezând că se întorsese William Dampier, dar cei care ieşiră în stradă nu se osteniră să vadă imensitatea aceea de necrezut ce‑şi pierdea iar, chiar atunci, orientarea, năruindu‑se în dezastrul anual, ci îl bătură măr şi‑l lăsară într‑un hal fără de hal încât atunci, şi‑a zis el, spumegând de furie, acum o să vedeţi voi cine sunt eu, dar se feri să împărtăşească hotărârea cuiva şi îşi petrecu tot anul cu ideea fixă, acum o să vedeţi voi cine sunt eu, aşteptând să mai vină o dată fantoma, ca să facă ceea ce şi făcu, gata, fură o barcă, străbătu golful şi‑şi petrecu seara în aşteptarea marelui ceas al vieţii lui, pe povârnişul portului de traficanţi de negri, printre scursurile Caraibelor, însă atât de absorbit de aventura sa, încât nu opri ca de obicei în faţa prăvăliilor hinduşilor să vadă mandarinii de fildeş ciopliţi dintr‑un colţ întreg de ele­fant, nici nu‑şi mai bătu joc de negrii olandezi în velocipedele lor ortopedice, nici nu se sperie ca în alte rânduri de malaiezii cu pielea de cobră care făcuseră ocolul lumii fascinaţi de himera unei cârciumi tainice unde vindeau biftecuri de brazilience fripte pe cărbune, fiindcă nu‑şi dădu seama de nimic până când noaptea nu căzu asupră‑i, cu toată greutatea ste­lelor, şi selva răspândi o mireasma dulce de gardenii şi de salamandre putrede, şi iată‑l vâslind în barca furată spre intrarea golfului, cu felinarul stins ca să nu le dea de gândit poliţiştilor din garda împotriva contrabandei, idealizat tot la cincisprezece secunde de fâlfâirea verde a farului şi devenit iar om din pricina întunericului, conştient ca mergea aproape de geamandurile ce semnalizau canalul portului, nu numai pen­tru că‑i vedea tot mai intensă strălucirea apăsătoare, ci pentru că boarea apei era mereu mai tristă, iar el vâslea atât de adâncit în gânduri, că nu ştiu de unde‑l răzbi pe neaşteptate o înspăimântătoare răsuflare de rechin, nici pentru ce noaptea s‑a făcut densă de parcă stelele ar fi murit dintr‑odata, şi iată acolo transatlanticul cu mărimea‑i de neînchipuit, maică‑măiculiţă, mai mare decât orice altceva mare de pe lume şi mai întunecat decât orice altceva întunecat de pe pământ ori din apă, trei sute de mii de tone de miros de rechin trecând atât de aproape de vas, încât el putea vedea nituirile hăului de oţel, fără o singură lumină în infinitele sale hublouri, fără un sus­pin al maşinilor, fără un suflet, şi purtând cu sine propria‑i atmosferă de linişte, cerul său pustiu, aerul său mort, timpul său oprit, marea‑i rătăcitoare unde plutea o lume întreagă de animale înecate, şi dintr‑o dată totul pieri la lumina puternică a farului şi preţ de o clipă redeveni acea diafană mare a Caraibelor, noaptea de martie, văzduhul cotidian al pelica­nilor, aşa încât el rămase singur printre geamanduri, fără a şti ce să facă, întrebându‑se uimit dacă într‑adevăr n‑o fi visând cu ochii deschişi, nu doar acum, ci şi în celelalte rânduri, dar nu sfârşi bine cu întrebatul că o pală tainică stinse geaman­durile de la prima până la cea de pe urmă, astfel că atunci când trecu lumina farului transatlanticul se ivi iar şi avea busolele dezorientate, poate fără a şti măcar în ce loc al mării se afla, căutând pe bâjbâite canalul invizibil, însă de fapt îndreptându‑se către stânci, până când el avu revelaţia copleşitoare că poves­tea cu geamandurile era ultima cheie a vrajei, şi aprinse feli­narul din barcă, o măruntă luminiţă roşie care n‑avea de ce să pună pe gânduri pe nimeni din turnurile de pază, dar care a fost pesemne pentru pilot ca un răsărit de soare, căci datorită ei transatlanticul îşi îndreptă direcţia şi intră pe poarta cea mare a canalului printr‑o manevră de reînviere fericită, şi atunci toate luminile sale se aprinseră în acelaşi timp, cazanele începură să pufăie iar, stelele sclipiră în cerul lor şi stârvurile animalelor se duseră la fund, şi răzbătea zgomot de farfurii şi miros de sos cu foi de dafin din bucătării, iar de pe punte se auzea clarinetul orchestrei şi zvâcnirea sângelui în venele celor îndrăgostiţi de necuprinsul mării în penumbra cabinelor, dar el mai avea încă atâta furie adunată în suflet, că nu se lasă copleşit de emoţie, nici speriat de vrajă, ci‑şi spuse, mai hotărât ca oricând, că acum o să vedeţi voi cine sunt eu, drace, acum o să vedeţi, şi în loc să se dea la o parte ca să nu se năpustească asupră‑i uriaşa maşină începu să vâslească înaintea ei, fiindcă acum o să vedeţi voi într‑adevăr cine sunt eu, şi călăuzi mai departe vasul cu felinarul până când a fost atât de sigur de supunerea acestuia, încât îl obligă să‑şi schimbe din nou direcţia înspre cheiuri, îl scoase din canalul invizibil şi‑l duse de căpăstru de parc‑ar fi fost un mieluşel al mării către luminile satului adormit, un vas viu şi invulnera­bil la fasciculele farului care acum nu‑l făceau nevăzut, ci‑l arătau aşa cum era, din aluminiu, la fiecare cincisprezece secunde, şi iată că începeau să se desluşească crucile bisericii, sărăcia caselor, iluzia, şi transatlanticul venea după el, urmându‑l cu tot ce avea înăuntru, căpitanul adormit pe partea inimii, taurii de coridă în zăpada boxelor, bolnavul singur în infirmerie, apa văduvită de cisternele ei, pilotul la postul lui, care trebuie să fi confundat stâncile cu digurile fiindcă în clipa aceea izbucni urletul nemaipomenit al sirenei, o dată, iar el se simţi înmuiat de răpăiala de aburi ce căzu asupră‑i, încă o dată, şi vasul străin a fost gata să se scufunde, şi încă o dată, însă acum era prea târziu, fiindcă iată, se vedeau deja scoicile de pe ţărm, pietrele de pe stradă, porţile celor neîncrezători, satul întreg scăldat chiar în luminile transatlanticului îngrozit, iar el abia a mai avut timp să se dea într‑o parte pentru a face loc cataclismului, strigând zguduit iată‑l aici, nenorociţilor, cu o clipă înainte ca înspăimântătorul corp de oţel al navei să spintece pământul şi să se audă clinchetul limpede al celor nouăzeci de mii cinci sute de cupe de şampanie ce s‑au spart una după alta de la provă până la pupă, şi atunci se lumină, dar n‑a mai fost dimineaţa de martie, ci amiaza unei zile de miercuri strălucitoare, iar el şi‑a putut face plăcerea de a‑i vedea pe cei neîncrezători contemplând cu gura căscată trans­atlanticul cel mai mare din lumea aceasta şi din cea de din­colo, împotmolit în dreptul bisericii, mai alb ca orice, de douăzeci de ori mai înalt decât turla şi cam de nouăzeci şi şapte de ori mai lung decât satul, cu numele săpat în slove de fier, şiroindu‑i încă pe cele două flancuri apele străvechi şi stătute ale mărilor morţii.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!