ULTIMA
CĂLĂTORIE A VASULUI‑FANTOMĂ
Acum o să vedeţi voi cine sunt eu, îşi
spuse, cu noua‑i voce groasă de bărbat, mulţi ani după ce văzuse pentru prima
dată transatlanticul uriaş, fără lumini şi fără zgomot, ce trecuse într‑o
noapte prin dreptul satului ca un mare palat pustiu, mai lung decât satul
întreg şi mult mai înalt decât turla bisericii, şi navigase mai departe în
întuneric spre oraşul colonial fortificat împotriva piraţilor de pe cealaltă
parte a golfului, cu vechiul său port de traficanţi de negri şi farul rotitor
ale cărui lugubre fâşii de lumină, la fiecare cincisprezece secunde, prefăceau
aşezarea într‑o tabără lunară de case fosforescente şi străzi de deşerturi
vulcanice, şi cu toate că el era pe vremea aceea un copil fără voce groasă de
bărbat, dar având voie de la maică‑sa să asculte până foarte târziu pe ţărm
harfele nocturne ale vântului, încă îşi mai putea aduce aminte, de parcă l‑ar
fi avut în faţa ochilor, că transatlanticul dispărea când lumina farului îi
cădea dintr‑o parte şi apărea iar când lumina trecea, aşa încât era un vas
intermitent, apărând şi dispărând la intrarea în golf, căutând cu dibuieli de
lunatic geamandurile care semnalizau canalul portului, până când ceva trebuie
să se fi stricat la busolele sale, fiindcă se abătu către stânci, se izbi, se
făcu ţăndări şi se scufundă fără nici un zgomot, deşi o ciocnire atât de
cumplită cu recifele ar fi trebuit să stârnească un zornăit de fiare şi o
explozie de motoare ce‑ar fi încremenit de groază până şi dragonii cei adormiţi
ai selvei preistorice care începea de la ultimele şase străzi ale oraşului şi
se sfârşea la celălalt capăt al lumii, astfel că el însuşi crezu
că era un vis,
mai cu seamă a doua zi, când văzu acvariul strălucitor al golfului, dezordinea
de culori a cocioabelor negrilor pe colinele portului, goeletele contrabandiştilor
din Guyane primindu‑şi încărcătura de papagali nevinovaţi cu guşa plină de
diamante, am adormit numărând stelele şi am visat vaporul acela uriaş, cu
siguranţă, îşi zise, şi rămase atât de încredinţat, încât nu povesti nimănui şi
nici nu‑şi mai aminti de viziunea aceea până în noaptea din luna martie a
anului următor, când plecase în căutarea cetelor de delfini în mare şi ce a
găsit a fost transatlanticul iluzoriu, sumbru, intermitent, cu aceeaşi ţintă
greşită ca prima oară, numai că el era acum atât de sigur că e treaz, că dădu
fuga să‑i povestească mamei, iar ea a petrecut trei săptămâni gemând dezamăgită
pentru că o să‑ţi putrezească creierii de viaţa asta trăită pe dos, dormind
ziua şi hoinărind noaptea ca răufăcătorii, şi deoarece a fost nevoită să se
duca la oraş într‑una din zilelele acelea, căutând ceva comod unde să se aşeze
ca să se gândească la bărbatul ei mort, căci balansoarului i se stricase
cumpăna în cei unsprezece ani de văduvie, profita de ocazie pentru a‑l ruga pe
luntraş să o ia pe lângă recife, astfel încât fiul ei să poată vedea ceea ce
văzuse cu adevărat în vitrina mării, iubirile meduzelor printre bureţii
primăvăratici, peştii trandafirii şi albaştri zbenguindu‑se în vârtejurile mai
blânde ale apelor şi chiar şi pletele rătăcitoare ale înecaţilor vreunui
naufragiu colonial, dar nici urmă de transatlantice scufundate, da' de unde, şi
totuşi el se arăta mai departe la fel de înverşunat, încât maică‑sa îi făgădui
să‑l însoţească în ajunul din martie următor, cu siguranţă, fără să ştie că tot
ce era sigur în viitorul său era un fotoliu de pe timpul lui Francis Drake pe
care l‑a cumpărat dintr‑un bazar turcesc şi în care se aşeza să‑şi tragă
sufletul chiar în seara aceea, oftând, bietul meu Holofern, de‑ai vedea ce bine
mă pot gândi la tine stând pe husele astea de catifea şi pe brocarturile astea
de catafalc de regină, dar cu cât îşi evoca mai mult bărbatul mort, cu atât îi
clocotea în inimă sângele devenit precum ciocolata, de parcă în loc să stea jos
ar fi alergat, scuturată de fiori şi cu răsuflarea plină de ţărînă, până când
el se întoarse în zori şi o găsi moartă în fotoliu, caldă încă, dar pe jumătate
putrezită, precum cei muşcaţi de năpârcă, aşa cum se întâmplă mai apoi cu alte
patru femei, înainte de a arunca în mare fotoliul ucigaş, foarte departe, unde
să nu mai facă rău nimănui, căci îl folosiseră atât de mult de‑a lungul
veacurilor, încât îi pierise calitatea de a dărui odihna, aşa că el a trebuit
să se deprindă cu mizera de orfan, arătat cu degetul de toţi drept fiul văduvei
care adusese în sat tronul nenorocirii, trăind nu atât din mila oamenilor, cât
din peştele pe care‑l fura de prin bărci, în vreme ce vocea i se făcea subţire
ca sfoara de cânepă şi începea să nu‑şi mai amintească de viziunile lui de
odinioară, până când în altă noapte de martie în care privi întâmplător spre
mare şi, pe neaşteptate, maică‑măiculiţă, iat‑o, nemaipomenita balenă de
azbest, fiara care răgea, veniţi s‑o vedeţi, striga înnebunit, veniţi s‑o
vedeţi, stârnind atâta larmă de lătraturi de câini şi ţipete îngrozite de
femei, că până şi bărbaţii cei mai bătrâni îşi amintiră de spaimele străbunilor
şi se băgară pe sub paturi crezând că se întorsese William Dampier, dar cei
care ieşiră în stradă nu se osteniră să vadă imensitatea aceea de necrezut ce‑şi
pierdea iar, chiar atunci, orientarea, năruindu‑se în dezastrul anual, ci îl
bătură măr şi‑l lăsară într‑un hal fără de hal încât atunci, şi‑a zis el,
spumegând de furie, acum o să vedeţi voi cine sunt eu, dar se feri să
împărtăşească hotărârea cuiva şi îşi petrecu tot anul cu ideea fixă, acum o să
vedeţi voi cine sunt eu, aşteptând să mai vină o dată fantoma, ca să facă ceea
ce şi făcu, gata, fură o barcă, străbătu golful şi‑şi petrecu seara în
aşteptarea marelui ceas al vieţii lui, pe povârnişul portului de traficanţi de
negri, printre scursurile Caraibelor, însă atât de absorbit de aventura sa,
încât nu opri ca de obicei în faţa prăvăliilor hinduşilor să vadă mandarinii de
fildeş ciopliţi dintr‑un colţ întreg de elefant, nici nu‑şi mai bătu joc de
negrii olandezi în velocipedele lor ortopedice, nici nu se sperie ca în alte
rânduri de malaiezii cu pielea de cobră care făcuseră ocolul lumii fascinaţi de
himera unei cârciumi tainice unde vindeau biftecuri de brazilience fripte pe
cărbune, fiindcă nu‑şi dădu seama de nimic până când noaptea nu căzu asupră‑i,
cu toată greutatea stelelor, şi selva răspândi o mireasma dulce de gardenii şi
de salamandre putrede, şi iată‑l vâslind în barca furată spre intrarea
golfului, cu felinarul stins ca să nu le dea de gândit poliţiştilor din garda
împotriva contrabandei, idealizat tot la cincisprezece secunde de fâlfâirea
verde a farului şi devenit iar om din pricina întunericului, conştient ca
mergea aproape de geamandurile ce semnalizau canalul portului, nu numai pentru
că‑i vedea tot mai intensă strălucirea apăsătoare, ci pentru că boarea apei era
mereu mai tristă, iar el vâslea atât de adâncit în gânduri, că nu ştiu de unde‑l
răzbi pe neaşteptate o înspăimântătoare răsuflare de rechin, nici pentru ce
noaptea s‑a făcut densă de parcă stelele ar fi murit dintr‑odata, şi iată acolo
transatlanticul cu mărimea‑i de neînchipuit, maică‑măiculiţă, mai mare decât
orice altceva mare de pe lume şi mai întunecat decât orice altceva întunecat de
pe pământ ori din apă, trei sute de mii de tone de miros de rechin trecând atât
de aproape de vas, încât el putea vedea nituirile hăului de oţel, fără o
singură lumină în infinitele sale hublouri, fără un suspin al maşinilor, fără
un suflet, şi purtând cu sine propria‑i atmosferă de linişte, cerul său pustiu,
aerul său mort, timpul său oprit, marea‑i rătăcitoare unde plutea o lume
întreagă de animale înecate, şi dintr‑o dată totul pieri la lumina puternică a
farului şi preţ de o clipă redeveni acea diafană mare a Caraibelor, noaptea de
martie, văzduhul cotidian al pelicanilor, aşa încât el rămase singur printre
geamanduri, fără a şti ce să facă, întrebându‑se uimit dacă într‑adevăr n‑o fi
visând cu ochii deschişi, nu doar acum, ci şi în celelalte rânduri, dar nu
sfârşi bine cu întrebatul că o pală tainică stinse geamandurile de la prima
până la cea de pe urmă, astfel că atunci când trecu lumina farului
transatlanticul se ivi iar şi avea busolele dezorientate, poate fără a şti măcar
în ce loc al mării se afla, căutând pe bâjbâite canalul invizibil, însă de fapt
îndreptându‑se către stânci, până când el avu revelaţia copleşitoare că povestea
cu geamandurile era ultima cheie a vrajei, şi aprinse felinarul din barcă, o
măruntă luminiţă roşie care n‑avea de ce să pună pe gânduri pe nimeni din
turnurile de pază, dar care a fost pesemne pentru pilot ca un răsărit de soare,
căci datorită ei transatlanticul îşi îndreptă direcţia şi intră pe poarta cea
mare a canalului printr‑o manevră de reînviere fericită, şi atunci toate
luminile sale se aprinseră în acelaşi timp, cazanele începură să pufăie iar,
stelele sclipiră în cerul lor şi stârvurile animalelor se duseră la fund, şi
răzbătea zgomot de farfurii şi miros de sos cu foi de dafin din bucătării, iar
de pe punte se auzea clarinetul orchestrei şi zvâcnirea sângelui în venele
celor îndrăgostiţi de necuprinsul mării în penumbra cabinelor, dar el mai avea
încă atâta furie adunată în suflet, că nu se lasă copleşit de emoţie, nici
speriat de vrajă, ci‑şi spuse, mai hotărât ca oricând, că acum o să vedeţi voi
cine sunt eu, drace, acum o să vedeţi, şi în loc să se dea la o parte ca să nu
se năpustească asupră‑i uriaşa maşină începu să vâslească înaintea ei, fiindcă
acum o să vedeţi voi într‑adevăr cine sunt eu, şi călăuzi mai departe vasul cu
felinarul până când a fost atât de sigur de supunerea acestuia, încât îl obligă
să‑şi schimbe din nou direcţia înspre cheiuri, îl scoase din canalul invizibil
şi‑l duse de căpăstru de parc‑ar fi fost un mieluşel al mării către luminile
satului adormit, un vas viu şi invulnerabil la fasciculele farului care acum
nu‑l făceau nevăzut, ci‑l arătau aşa cum era, din aluminiu, la fiecare
cincisprezece secunde, şi iată că începeau să se desluşească crucile bisericii,
sărăcia caselor, iluzia, şi transatlanticul venea după el, urmându‑l cu tot ce
avea înăuntru, căpitanul adormit pe partea inimii, taurii de coridă în zăpada
boxelor, bolnavul singur în infirmerie, apa văduvită de cisternele ei, pilotul
la postul lui, care trebuie să fi confundat stâncile cu digurile fiindcă în
clipa aceea izbucni urletul nemaipomenit al sirenei, o dată, iar el se simţi
înmuiat de răpăiala de aburi ce căzu asupră‑i, încă o dată, şi vasul străin a
fost gata să se scufunde, şi încă o dată, însă acum era prea târziu, fiindcă
iată, se vedeau deja scoicile de pe ţărm, pietrele de pe stradă, porţile celor
neîncrezători, satul întreg scăldat chiar în luminile transatlanticului
îngrozit, iar el abia a mai avut timp să se dea într‑o parte pentru a face loc
cataclismului, strigând zguduit iată‑l aici, nenorociţilor, cu o clipă înainte
ca înspăimântătorul corp de oţel al navei să spintece pământul şi să se audă
clinchetul limpede al celor nouăzeci de mii cinci sute de cupe de şampanie ce s‑au
spart una după alta de la provă până la pupă, şi atunci se lumină, dar n‑a mai
fost dimineaţa de martie, ci amiaza unei zile de miercuri strălucitoare, iar el
şi‑a putut face plăcerea de a‑i vedea pe cei neîncrezători contemplând cu gura
căscată transatlanticul cel mai mare din lumea aceasta şi din cea de dincolo,
împotmolit în dreptul bisericii, mai alb ca orice, de douăzeci de ori mai înalt
decât turla şi cam de nouăzeci şi şapte de ori mai lung decât satul, cu numele
săpat în slove de fier, şiroindu‑i încă pe cele două flancuri apele străvechi
şi stătute ale mărilor morţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu