In parc cu Carmen

Eram prin clasa a opta şi aveam o părere excelentă despre mine însumi. Eram băiat deştept, mi se rupea de reguli, aveam succes, pe orice puneam mâna ieşea bine, fetele mă plăceau, băieţii mă invidiau. Ce-aş fi putut să-mi doresc mai mult?
Una din prietenele mele era Carmen. O fată înaltă, brunetă, care locuia în cartier cu mine. De multe ori ne întâlneam dimineaţă pe drumul către şcoală. Uneori, la întoarcere, când mă duceam direct acasă, mergeam împreună şi pe drum povesteam. Fumam amândoi şi asta crea între noi o complicitate aparte. Câteodată ne opream prin câte un loc mai dosnic şi fumam - oh, ce gust aveau ţigările alea... ce parfum...

Într-o zi, m-am oprit în parc şi m-am aşezat pe o bancă. Am aprins o ţigară şi am început să trag din ea „cu nesaţ” (ah, ce-mi mai plăcea expresia asta...). Atunci a apărut Carmen, care s-a aşezat lângă mine. Parcă o văd - avea un pardesiu care-i venea până la călcâie şi un fular verde, părul lung şi negru strâns la spate şi lăsat să-i atârne ca o coadă. Am vorbit vrute şi nevrute, iar eu, cum făceam de obicei, m-am lăudat cu marile mele fapte de vitejie: mă bătusem prin nu ştiu ce bar cu nu ştiu ce elev mai mare, fusesem alergat de miliţie şi scăpasem etc. Marea majoritate erau născociri, bineînţeles, dar îmi plăcea la nebunie să inventez. Îmi construisem o imagine şi trebuia s-o întreţin. I-am mai spus lui Carmen despre o carte pe care tocmai o citisem şi care, bineînţeles, nu era pentru vârsta mea. Apoi, dintr-odată, a început să-mi povestească şi ea ceva. Ceva pe care la început nu l-am înţeles, dar care apoi mi s-a limpezit treptat, luând o înfăţişare foarte precisă, puternică, pe care n-am mai putut-o uita niciodată. Mi-a povestit despre momentul în care a realizat că este gravidă - prietenul ei din Bucureşti îi făcuse bucuria. Nu-şi închipuise că tocmai peste ea se putea abate aşa o urgie, dar acum se întâmplase. Mi-a povestit, în timp ce trăgeam amândoi din ţigările pe care le scoteam una după altăadin pachet, cum a trebuit să se ascundă de mama ei, cum se strângea cu curele şi cordoane pe sub haine, ca să nu se vadă. Şi mi-a mai spus cum într-o dimineaţă, în timp ce aştepta autobuzul care s-o ducă la şcoală, simţise cum i se prelinge pe picior un lichid şi cum n-a mai ştiut să facă altceva decât să fugă pentru ca nimeni să nu-şi dea seama ce se întâmplă. În cele din urmă, copilul s-a născut mort - nici nu era un copil ci numai o tentativă, o bucată de carne fără chip. O ajutase o moaşă pe care o cunoştea şi care îi ceruse bani - o sumă însemnată pentru cineva fără niciun venit. Se descurcase cu greu Carmen, dar făcuse rost de bani şi rezolvase problema.
Stăteam pe banca aia şi mă gândeam cât de mizerabilă fiinţă puteam să fiu, cum trăiam eu fără să-mi pese de nimic, ba încă mai aveam timp şi să inventez poveşti în care mă puneam eroul principal, în vreme ce Carmen trecea prin întâmplări adevărate, grele, de sute de ori mai grele decât micile mele însăilări cu pericole de prin pădurile Sinăii. După o vreme, m-a întrebat dacă nu merg către casă, dar eu i-am spus că rămân: aveam întâlnire cu un tip mai mare decât mine, cu care trebuia să mă duc la Buşteni ca să participăm la o sindrofie unde sigur avea să se lase cu scandal. Am aşteptat până nu am mai văzut-o, apoi am luat-o şi eu către casă, pe un drum ocolit.