Alte rămăşaguri
— Ei, boierule, Bălanul şi cu
Murgul sunt ai mei.
Hai să-ţi fur acum inelul cel din
deget, dacă vrei.
Şi de-l fur în timp de-o lună,
tot al meu pe veci să fie!
Nu? Să te slujesc nainte, trei
ani, fără de simbrie.
Te mai prinzi? grăi Păcală. Ori
ţi-ajunge, mi se pare.
— De! boierul îi răspunde. Hai,
mai facem o-ncercare.
Şi de-oi pierde tot eu, iarăşi:
lucrul nu-i curat, argate!
Am să jur atunci pe cruce că tu
eşti cu dracul frate.
Iar în gându-i: — Aş! pe Murgu, pe
Bălan, mi i-a furat,
Căci pe amândoi în grija slugilor
eu i-am lăsat.
Sluga să-ţi păzeasc-avutul? Zi
argat... şi taci din gură!
La inel... sunt eu de pază, însumi! Nu cred
că mi-l fură.
Şi inelul scump, boierul, ştiţi
de-atunci cum şi-l păzea?
Cât e ziua, cât e noaptea, tot în deget îl ţinea.
De prinsoarea cu inelul se părea
că nici nu-i pasă.
Iată ţnsă că-ntr-o noapte, când
dormeau la curte duşi
Şi boierii şi argaţii, dânsul
sare din culcuş;
Merge drept la nişte paie — ce
zăceau sub o răchită,
Tocma-n fundul bătăturii. Le
aprinde-ntr-o clipită
Şi aleargă-n lungul curţii,
glăsuind: — Săriţi! foc, foc!
Auzindu-l slujitorii, în picioare-au
fost pe loc.
Apă toţi cărau în
doniţi, şi-o turnau peste văpaie.
Auzise şi boierul strigătele din
odaie
Şi sări din pat să meargă repede
la stins şi el.
Însă-n prag... deodat-aminte îşi aduse de
inel.
— Ia stăi! se gândi. Şi-l scoase,
îl dădu cucoanei: — Ţine!
Eu pe-afară... cine ştie? Tu, o
să-l păzeşti mai bine.
Dar abia ieşi stăpânul. Zvâc!
Păcală — din pridvor,
Unde-ascuns la geam stătuse —
intră-n casă binişor.
Lângă pat se furişează, la
cucoana, şi-i grăieşte
(Ca şi când ar fi boierul): —
Nu-i nimic, te linişteşte!
Focu-i stins. Ia dă-mi inelul,
şi-apoi dormi nainte, dragă!
Cuconiţa, somnoroasă, biata,
d-unde să-nţeleagă
Că acela ce-i vorbeşte, nu-i
boierul, ci e sluga?
— Na! răspunse... Iar Păcală, înhăţând
inelul... fuga!
A ieşit cu el pe uşă, făr-a mai
grăi nimica.
. . . . . . . . . . . . . . . . .
. .
Iată-n urmă şi boierul: — Ei,
ne-a fost degeaba frica.
Nişte paie-ardeau, departe şi
s-au stins pe loc. Păcat,
Numai pentru-atâta lucru, somnul
că ni l-am stricat!
Unde mi-e inelul? Dă-mi-l... Ea
se uită cu mirare:
— Ce inel să-ţi dau, bărbate!?
— Mai mă-ntrebi?! Glumeşti, îmi
pare.
Doar inelul care-n mână ţi-l
pusei când am plecat!
— Eşti în minţi? Mai adineaori, n-ai
venit şi ţi l-am dat?!
Şi cu el în
mână, grabnic, n-ai ieşit pe uşă iară?
— Eu, nevastă? Vai de mine!
Uite-acuma viu de-afară.
— Aş! Se poate? Fugi de-acolo,
omule, doar nu-s năucă!
Sau în lipsa ta, pe-aicea, n-o fi fost
doar vro nălucă.
De afar-atunci un râset în odaie
străbătu:
Râsul lui Păcală, vesel.
— Tii! Destul! Pricep acu!
I-auzi cine-a fost năluca! Ce
fel, scumpa mea dormişi?
Cât am stat pe-afară, ochii nu puteai
să-i ţii deschişi?
Vai, trăsni-l-ar de Păcală! După
ce m-a fript, mişelul,
Cu Bălanu şi cu Murgu, na, îmi şterse şi
inelul!
Necăjit grozav, boierul, s-a
culcat. Ci, somn ori foc?
Pân-aproape către ziuă, n-a-nchis
pleoapele deloc!
“Vai ce hoţ!... mămucă Doamne!” întru sine se
gândea.
“A! da-l prind eu în capcană,
lasă... dacă este-aşa!
Îl trimit — chiar mâine seară —
pe-altă lume, ne-ntrebat.
Ce? de-oi curăţa pământul d-un
tâlhar, mi-o fi păcat?”
Şi a doua zi îl cheamă pe
Păcală sus, la sine:
— Ei, al tău e şi inelul. Să mi-l
stăpâneşti cu bine!
Dar învins, cu toate-acestea, nu mă
dau, să ştii! Voieşti
Numai eu să pierz întruna? Tu mereu
să biruieşti?
Să mai facem o prinsoare!
Fură-mi, colo mai pe seară,
De la arie din şură, azi, o
mierţă de secară.
Şi-o să-ţi dau un pumn de
galbeni, noi nouţi, de-i izbuti;
Iar de nu: trei ani de-a rândul,
fără plată-mi vei sluji.
Ce zici?... te mai prinzi,
argate?
— Da, boierule, mă prind!
Vroi să văd şi gălbiorii ici
lângă inel lucind!
Apoi ce făcu boierul? Când văzu că-i
pe-nserate,
Slujitori a pus în
şură, cinci, cu puştile-ncărcate.
Şi le-a zis: — Secara asta, ici în sac, jos, o
vedeţi?
Staţi pe-aci ascunşi. În grije toată
noaptea s-o aveţi.
Şi dac-o veni s-o fure hoţul de
Păcală: foc!
Auzit-aţi? Împuşcaţi-l,
să rămâie mort pe loc!
— Las’ pe noi, au zis pândarii.
I-arătăm noi azi furat!
. . . . . . . . . . . . . . . . .
. .
Noaptea-şi întinsese pânza-i
de-ntuneric peste sat.
Păzitorii, prin unghere, stau
ascunşi, cu arme-n mână,
Adăstându-l pe Păcală să le vie la-ndemână.
Că-i coceau şi dânşii turta, cam
de când i-a tras pe sfoară,
Ştiţi, cu Murgu-n noaptea ceea...
aşteptau prilejul doară!
. . . . . . . . . . . . . . . . .
. .
Stau ce stau şi numai iacă, paşi
aud prin bătătură
Şi deodată văd că intră pe furiş
un om în şură...
— Ăsta e! gândesc pândarii. Iar
când vine-n faţă: Poooc!
Îl împuşcă.
— Vai! el geme, prăbuşindu-se pe
loc.
— Gata! Haidem! zice-un paznic.
Ies apoi din şur-afară.
Spre conac o iau. Boierul,
i-aştepta-n pridvor, la scară.
— L-aţi răpus?
— Răpus, cucoane!
— Bun! de-acuma, somn uşor!
Şi se duc apoi străjerii spre
culcuşurile lor.
Iar boierul intră iute, ia din
cas-o lumânare,
Şi cu lumânarea-n mână, hai, spre
şură-n graba mare.
Dar ajuns la gura şurii, deodată
se opreşte.
Îi părea, dinspre
ogradă, cineva că-l urmăreşte.
Ba mai auzi ş-un strigăt: — Hei,
stăpâne, bună seara!
— Cine e? boieru-ntreabă.
— Eu, Păcală, cu secara!
— Ce?... Îl auzea că-i dânsul, îl vedea, cu
sacu-n spate,
Totuşi nu-i venea să crează. —
Valeu! Tu eşti, măi argate?
Dar atunci, în şură oare,
colo, neagra matahală
La pământ lungită... cine-i?
— De! Ştiu eu? grăi Păcală.
Şi boieru-naintează, repede, cu
lumânarea.
Iar acolo când ajunge, şi mai
mare-i e mirarea:
— Ce văd? Pe jidanul, Marcu! Mort,
aici? În şura mea?
Cum? Aceasta... tu, argate, mi-ai
făcut-o! nu-i aşa?
— Eu? Ba mă ferească Sfântul!
Doar secara ţi-am furat:
Celorlalţi în
grije, nu ştiu, dumneata ştii ce le-ai dat!
— Ei, poftim! şi-a zis boierul.
Na! Se prăpădi crâşmarul!
Iar Păcală? Teafăr, uite-l! Câştigă
din nou, tâlharul!
* *
*
Ce cătase-acolo Marcu? Nu-i aşa,
c-aţi vrea s-aflaţi?
Cum s-a nimerit să cază el ţn
cursă? Ascultaţi.
După ce străjeri, boierul, cinci în
şur-a aşezat,
Pe-nserate, lui Păcală, naiba-n
minte ce i-a dat?
Merse la jidan în
crâşmă: — Hei, jupâne, ştii ceva?
Am o mierţă de secară. Cum, de
unde, nu-ntreba.
Şi setos cum sunt acuma, zău, al
ciorilor să fiu,
Dacă nu ţi-aş da-o toată, pentr-o
gură de rachiu.
Marcu, auzind că-i vorba de
câştig, se-nveseli:
— Bine... Ia să-ţi văd secara.
— Păi, s-o vezi, dar nu-i aci.
Este la boier în şură.
— De, să mi-o aduci, că-ţi dau.
— M-am gândit eu la plecare, nene
Marcule, s-o iau.
Dar erau prin curte oameni. M-am
temut să nu mă vadă.
Uite-acuma-s toţi la cină, nu e
nimeni prin ogradă.
Şi secara-n şur-acolo cam la
mijloc e-ntr-un sac.
Însă pic de oboseală!
— Ei, atunci eu ce să-ţi fac?
— De! dacă te-ai duce singur,
iute-ai fi aci cu sacul.
Du-te! Cum e de-ntuneric, nu te
vede, bre, nici dracul!
. . . . . . . . . . . . . . . . .
. .
“Hm! o mierţă de secară... pe
degeaba... iacă zău!
E de lepădat?” îşi zise jidovul în gândul său.
— Bine. Să mă duc, române! Şi
zicând, a şi pornit.
Ajungând acolo însă,
ştiţi la urmă ce-a păţit.
Iar când paznicii din şură,
drumul spre conac luară,
Zvâc! Păcală-nhaţă sacul, stă cu
el ascuns pe-afară.
Până când veni boierul, din
pridvor, cu lumânarea:
Iac-aşa se petrecuse, cu jidanul,
întâmplarea.
* *
*
Iar boierul, să mai facă vro
prinsoare cu Păcală,
După cele ce păţise: aida-de,
nici pomeneală!
Îl chemă pe loc năuntru: — Na,
creştine, ce-i al tău:
Uite ici... un pumn de galbeni!
Şi te du cu Dumnezeu!
El îndeasă banii
de-aur în chimirul său, la rând:
Apoi pleacă, făr-o vorbă, doar pe
sub mustăţi râzând.
Petre Dulfu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu