Mici intamplari cu animale (49)

Prada ştiucii

Un prieten pescar-sportiv, care dispreţuieşte mărunţişul şi este un mare meşter cu lanseta la peşti răpitori, mi-a trimis o ştiucă frumoasă, lungă de vreo cincizeci de centimetri. Eram curios să văd ce aş găsi în stomacul acestei spaime a apelor domoale în care trăieşte. Am aflat cîţiva peştişori şi... o rîn­dunică. Avea penele toate şi era macerată puţin — semn că nu de mult a fost prinsă. Nu-i lucru rar ca hrăpăreaţă ştiucă să se apropie hoţeşte de puii de raţă sălbatică ce înoată pe apă şi — haţ! — apucă unul şi îl trage în adînc, bucată bună. Dar rîndunică?

Să ne închipuim scena. Rîndunelele zburătăcesc pe deasupra apei, în vînătoarea lor după gîze. Vedem cîte una că îşi ridică aripile, ca pe nişte vele, şi în zborul ei de fulger atinge oglinda apei. Numai o atingere, o frîntură de clipă, ca apoi să-şi con­tinue zborul mai sus în aer. Culege oare de pe apă o insectă, bea oare o picătură? Nu ştiu, dar aşa face. Ciupeşte cînd aici, cînd dincolo pe întinsul luciului.

Cum a putut-o prinde oare ştiuca? Pe puii de raţă îi vede, îi simte, ştie unde stau sau unde înoată, se apropie, se repede la ei. Nu-i lucru greu. Rîndunica însă nu se lasă pe apă; cum o atinge doar o clipă, ştiuca nu o poate apropia şi nici nu ştie unde va săruta rîndunica apa, ca s-o aştepte acolo în pîndă.

Să zicem că a fost o coincidenţă: din întîmplare ştiuca stă­tea la pîndă sau trecea în momentul acela tocmai în apropierea punctului pe care l-a atins rîndunica cu ciocul. S-a repezit şi a prins-o. Mirarea noastră e îndreptăţită şi în cazul acesta. Cîtă... prezenţă de spirit, ce reacţie fulgerătoare, ce atac năprasnic, cîtă siguranţă de direcţie au trebuit să fie împreunate, ca rîn­dunica din zbor să ajungă în peria de dinţi din gura ştiucii! Este aproape de necrezut.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor