O iesire a capcaunului cumsecade

Măgării

N-aş putea să spun că mă aşteptam la altceva. Rocada de la vîrf, cu opoziţia la guvern şi guvernul în opoziţie e una din banalităţile sănătoase ale democraţiei. Pe de altă parte, îmi cunosc bine marfa: ştiu cîte parale fac politicienii noştri şi n-am oblojit niciodată iluzia că vom asista la mari revoluţii comportamentale. Nu m-am aşteptat nici la fair-play, nici la bună-credinţă, nici la corectitudine procedurală, nici la bună-cuviinţă, nici la stil. La noi, politica n-a depăşit încă faza îmbrîncelii. Trăim într-un cult vioi al buşelii generale. Buşeală înăuntrul aceluiaşi partid, între partidele (temporar) aliate şi, încă mai abitir, între partidele duşmane. Buşeală, în sfîrşit, dinspre politicieni spre popor şi viceversa (cu deosebirea că poporul nu poate da ghionturi decît o dată la patru ani). Care va să zică, nu mă aşteptam la mari noutăţi. Şi totuşi, ca să fiu sincer, mă aşteptam la ceva mai multă inteligenţă. Sau măcar la mici exerciţii de şmecherie. Nu e prea inteligent să te arunci, din prima clipă, înainte de orice altceva, într-o rudimentară campanie de răfuieli personale. Dacă eşti băiat deştept, joci mai întîi mici scenete de calm şi magnanimitate. Arăţi că nu e de nivelul tău să declanşezi răzbunări mărunte, epurări pripite, mătrăşiri grosolane. Mai ales că ai – şi ai spus că ai – alte urgenţe. Nu stau ţara, reforma, Europa şi criza mondială în loc din cauză de ICR, IICCMER, TVR şi Arhivele Naţionale. Parcă vorbeai de salarii, pensii, depolitizare, impozite, FMI etc. Dar te-au lăsat nervii: „Ia să arătăm noi stimabililor preopinenţi cine sînt şefii adevăraţi! Ia să le scoatem noi pe nas băsescismul, sau cîte o vorbă rea scăpată contra noastră”. „Sîntem la cîrmă! Am cîştigat! A venit momentul să ne reglăm conturile!”

Cum ziceam, m-aş fi aşteptat (e drept, fără o justificare anume) la niţel ştaif, la un pic de orgoliu „aristocratic”, la unele fineţuri. Am greşit. E momentul capului în gură, al bîtei la glezne şi în baltă. Dacă tot ai ajuns la putere, nu înseamnă oare că poţi face ce vrei, cum te taie capul? Buşitura ca strategie politică atinge, astfel, noi cote de virtuozitate. Să ne înţelegem: acţiunea contondentă, băşcălia groasă, reactivitatea băţoasă, genul „băiat de băiat” nu s-au inventat acum. Traian Băsescu nu e, din acest punct de vedere, un inocent. Şi continui să cred că poartă o parte din vină pentru deteriorarea stilistică a vieţii publice. Dar nu s-a votat „schimbarea”? Nu ni s-a spus că se poate guverna şi altfel? Măcar Băsescu avea o personalitate puternică şi izbucniri de temperament autentice. Acum ai impresia unor clone nereuşite: muşchii personali au fost înlocuiţi cu „pîrghiile” puterii şi cu ciocanul anonim al majorităţii parlamentare. Bîzdîcul e acelaşi, caftul continuă.

Un exemplu: cum de n-are nimeni, dintre guvernanţi, curajul şi tăria de caracter  să citească , la rece, bilanţul mandatului lui Horia Patapievici la Institutul Cultural Român? Orb să fii şi trebuie să recunoşti că e un bilanţ spectaculos şi încă pe fondul unor vremuri grele. O recunosc, de altfel, şi oameni care sînt departe de a-l simpatiza pe „împricinat”. Au beneficiat de serviciile acestui institut, nu cei cîţiva „prieteni” ai directorului, ci sute şi mii de oameni aflaţi în serviciul culturii naţionale (printre ei şi dl. Mircea Diaconu, devenit brusc competent şi „constructiv” într-un domeniu pe care nu l-a slujit niciodată decît cu dexteritatea de a învăţa replici pe dinafară şi de a juca la mai multe capete: de la GDS la USL ). Cum poate fi Dan Voiculescu onorabil şi Patapievici nu? De ce trebuie să minţim torenţial ca să-l scoatem mînjit? Uneori nu-ţi vine să crezi pînă unde poate merge ura. Patapievici a scris un articol în care îi lua peste picior şi îi contrazicea pe detractorii politically correct ai lui Eminescu. Ei bine, toată lumea citează spusele celor incriminaţi de Patapievici, i le atribuie şi îl declară pe el detractor al poetului. Evreu, homosexual, fascist, pupincurist, sinecurist – nici un cuvînt nu e prea greu pentru a-l înfiera pe „inamic”. Curtea de Conturi a petrecut sezoane întregi la ICR, în speranţa (comandată) de a găsi ceva. N-a găsit. Nu contează. Războiul continuă. E urgentă decapitarea. La fel cum urgentă e decapitarea unuia din cei mai curajoşi şi competenţi directori ai Arhivelor Naţionale, dl. Dobrincu (despre al cărui „băsism” nu ştiu nimic). Urgentă e şi răfuiala cu de-alde Culcer şi Lăzescu, vinovaţi, probabil, nu că au consacrat preşedintelui emisiuni omagiale (ar fi prea gogonat să se susţină asta), dar că n-au preluat agenda Antenelor. Urgentă a fost şi evacuarea echipei de la IICCMR, mult mai urgentă, de pildă, decît găsirea unui ministru normal al Educaţiei. Nu, sincer, mă aşteptam la mai multă inteligenţă, la mai mult tact, la mai multă abilitate contextuală. În locul unui subtil efort de imagine, s-a ales comoditatea unei bezmetice rafale de măgării.

Apropo – pardon! – de inteligenţă. Mă gîndesc că şi unii gazetari virulenţi ar face bine să mai schimbe registrul, măcar de probă, măcar ca să ne ia prin surprindere, măcar ca să-şi probeze talentul. Trebuie să fie foarte plicticos să molfăi la nesfîrşit acelaşi zgîrci, să defilezi mereu pe ecrane şi prin ziare cu aceeaşi ţîfnă de locotenent major amar şi crîncen. Le-ar prinde bine să se joace, din cînd în cînd, de-a neutralitatea, să exerseze independenţa, să arate că pot fi şi domni. Să comiţi măgării pe bandă ar trebui să li se pară şi lor şi politicienilor prea la îndemînă pentru grozava imagine pe care o au despre ei înşişi.
Andrei Plesu