O poveste adevarata din Etiopia

Pe la mijlocul anilor '20, puternicii comandanţi militari din Etiopia începuseră să înţeleagă ce poziţie de forţă ajunsese să ocupe un tânăr de viţă nobilă, Haile Selassie, cunoscut şi sub numele de Ras Tafari, care se apropiase deja de momentul când se putea proclama conducătorul lor şi avea şanse să unifice ţara, după decenii de haos. Celor mai mulţi rivali ai săi le venea foarte greu să creadă că acest om pirpiriu, tăcut şi politicos era în stare să stăpânească atât de bine situaţia. Cu toate acestea, în 1927, Selassie i-a convocat pe rând, pe toţi, la Addis-Abeba, unde i-a silit să-i declare supunere şi loialitate, recunoscându-l drept conducător.

Haile Selassie

        Unii i-au dat ascultare grabnic, alţii au ezitat – unul singur a îndrăznit să-l sfideze, Dejazmach Balcha, din Sidamo. Impetuos şi slobod la vorbă, Balcha, un războinic puternic, îl considera pe Selassie slab din fire şi nedemn de o asemenea funcţie, drept care nu a răspuns convocării. Nerenunţând la stilul său afabil, dar insistent, în cele din urmă, tânărul lider i-a ordonat lui Balcha să se supună, iar Balcha a decis să o facă, dar şi să întoarcă situaţia în favoarea sa şi în defavoarea celui pe care îl socotea un pretendent nepotrivit la tronul Etiopiei: da, va veni în capitală, însă în momentul ales de el şi însoţit de o armată de zece mii de soldaţi gata să-l apere sau chiar să dezlănţuie un război civil. Şi-a aşezat această armată pe o vale situată la vreo cinci kilometri de Addis-Abeba şi a aşteptat, asemenea unui rege, să primească o solie. Selassie trebuia, desigur, să facă el drumul până la Balcha.

Într-adevăr, şi-a trimis emisarii să-l invite pe general la un banchet oferit în onoarea sa. Balcha era departe de a fi un naiv şi cunoştea destulă istorie ca să ştie că, altădată, regii şi căpeteniile războinice din Etiopia utilizaseră banchetele în chip de capcane. O dată ajuns în palat şi ameţit de băutură, ar fi fost arestat sau chiar ucis pe loc. Ca să arate limpede că nu avea de gând să rişte nimic, s-a declarat de acord să participe la recepţie, dar numai dacă i se permitea să-şi aducă garda personală, nu mai puţin de şase sute de soldaţi bine înarmaţi şi pregătiţi să-l apere cu preţul propriei lor vieţi. Spre marea sa surpriză, Selassie i-a acceptat condiţiile, răspunzându-i, plin de politeţe, că era onorat să găzduiască nişte ostaşi atât de merituoşi.

Pe drum, Balcha şi-a avertizat escorta să nu se atingă de băutură şi să fie gata oricând să intervină. Selassie i-a întâmpinat cu cea mai aleasă consideraţie şi s-a arătat un amfitrion fermecător. Respectuos faţă de oaspetele său, s-a comportat ca şi cum avea o disperată nevoie de aprobarea şi de cooperarea acestuia. Balcha, însă, a refuzat să se lase cucerit şi i-a spus deschis rivalului său că, în cazul în care era împiedicat să se reîntoarcă în tabără până la căderea serii, trupele sale aveau ordin să atace capitala. Selassie a reacţionat ca şi cum o atare suspiciune i-ar fi jignit sentimentele. În timpul mesei, când a sosit momentul intonării tradiţionalelor cântece în cinstea conducătorilor ţării, a ţinut numaidecât să i le dedice pe toate lui Balcha. Acestuia i se contura din ce în ce mai clar impresia că Selassie se temea de el şi că era intimidat de prestigiul său de mare războinic ce nu putea fi întrecut în inteligenţă şi stăpânire de sine. În această situaţie, a început să creadă că toate atuurile se aflau în mâinile sale, fapt care avea să devină evident, după cum considera el, în zilele următoare.

La sfârşitul banchetului, generalul şi escorta sa au pornit înapoi spre tabără, în mijlocul uratelor şi salvelor de salut. Din când în când, Balcha îşi mai arunca privirile peste umăr, spre capitală, gândindu-se la strategia pe care o va alege. Se şi vedea mărşăluind asupra oraşului după o campanie scurtă şi triumfătoare, la capătul căreia Selassie ar învăţa să stea la locul lui – adică ori la închisoare, ori pe lumea cealaltă. Ajuns aproape de tabără, a văzut că lucrurile nu erau deloc în ordine – acolo unde mai înainte fusese o mare de corturi multicolore, întinsă până în zare, acum nu mai era nimic. Doar fumul care se ridica, dezolant, dintr-o mulţime de focuri pe jumătate stinse. Ce naiba se întâmplase? Avea să afle destul de curând.

Un martor i-a povestit totul. În timp ce banchetul era în plină desfăşurare, tabăra fusese înconjurată, pe tăcute, de o armată comandată de unul dintre aliaţii lui Selassie. Totuşi aceste trupe nu veniseră ca să lupte, pentru că zgomotul bătăliei ar fi putut răzbate până la Addis-Abeba, ceea ce l-ar fi determinat pe Balcha să se reîntoarcă, împreună cu garda, ca să-şi despresoare soldaţii. Selassie îşi „înarmase” oamenii cu... coşuri de bani. Ei au cumpărat toate armele ostaşilor generalului, până la ultima puşcă. Cei care refuzau să le vândă de bunăvoie erau supuşi intimidării şi sfârşeau prin a ceda. Nu a fost nevoie decât de câteva ore şi impresionanta oaste a lui Balcha, dezarmată, s-a împrăştiat de parcă nici nu existase vreodată. Dându-şi seama de pericol, generalul şi-a luat garda şi a pornit spre sud, dar înaintarea îi era acum îngreunată de foştii săi soldaţi, care blocau drumurile. Alternativa o reprezenta un marş către capitală, însă Selassie se gândise deja la această posibilitate şi dispusese o armată numeroasă pe poziţii de apărare în jurul oraşului. Ca un bun şahist, prevăzuse toate „mutările” adversarului şi îl împinsese în situaţia de mat. Pentru prima oară în viaţa lui, Balcha a trebuit să capituleze. După care, cuprins de remuşcări, s-a călugărit.