Imposibila întoarcere

Cred că îmi dau seama, în sfârşit, de ce nu îi mai suport pe cei care propovăduiesc cunoaşterea lui Dumnezeu - mă refer la călugării ortodocşi: pur şi simplu nu cred că au ajuns prea departe. E ca şi cum aş pleca eu să cuceresc Everestul, aş merge până în Nepal, acolo aş lua-o pe drumuri de căruţă, apoi pe poteci şi, în sfârşit, aş vedea muntele în toată splendoarea lui, după care m-aş întoarce să le povestesc tuturor cât e Everestul de impresionant. Dar cât aş fi eu de îndreptăţit să mă laud că am cunoaşterea Everestului?

Aşa mi se pare că fac cei care vorbesc frumos despre Dumnezeu, scriu cărţi şi stau de vorbă cu diverşi oameni care le cer ajutorul şi sfatul. Părerea mea e că dacă îl vezi pe Dumnezeu, dacă ajungi până acolo, nu mai ai cum să te întorci şi să scrii poveşti pline de pilde, îţi este imposibil să mai stai în chilie şi să dai sfaturi celor pe care i-a părăsit nevasta. Dacă m-aş apuca eu să urc efectiv Everestul, cu siguranţă aş cădea într-o crevasă, ori aş fi îngropat de o avalanşă. Practic, asta ar însemna să cunosc muntele în totalitate. Pentru că dacă numai îi dai târcoale, nu ştii ce înseamnă el cu adevărat. Edmund Hillary, care s-a întors de pe acoperișul lumii, nu a cunoscut muntele în totalitate. Omul care l-a cunoscut a fost George Mallory, cel care şi-a pierdut viaţa în ascensiune şi al cărui trup îngheţat a fost găsit după 75 de ani.
De aia nu mai pot să-i suport pe cei care îmi vorbesc frumos despre Dumnezeu, de la ultimul popaă burtos şi beţiv, până la cel mai iscusit duhovnic, de genul lui Teofil Pârâian. Cu toţii l-au văzut pe Dumnezeu mai de departe sau mai de aproape, dar niciunul nu l-a cunoscut cu adevărat, pentru că atunci nu s-ar mai fi întors printre noi.