Furtună pe râu
Apoi timpul a continuat să se scurgă. Tânărul, care venea din când în când, şi-a pierdut vocea cristalină, a început şi el să îmbătrânească. Dar într-o zi şi el a venit însoţit.
Trestia,
iarba de pe mal, micile pâlcuri de sălcii şi copacii cei mari l-au văzut şi în
duminica aceea de septembrie pe domnul în vârstă îmbrăcat în alb.
Cu
mulţi ani în urmă — numai trunchiurile mai bătrâne îşi amintesc vag — un
necunoscut a început să pescuiască pe meandrul acela singuratic al râului,
unde apa era liniştită şi adâncă. De sărbători, în anotimpurile calde, se
întorcea punctual.
Într-o
zi, n-a mai venit singur; cu el era un copil care se juca printre pomi şi avea
o voce mică şi cristalină. Încet, anii au trecut: domnul era tot mai obosit,
copilul tot mai mare. Şi la un moment dat, într-o duminică de primăvară,
bătrânul n-a mai apărut. A venit doar tânărul, care a început să pescuiască de
unul singur.
Apoi timpul a continuat să se scurgă. Tânărul, care venea din când în când, şi-a pierdut vocea cristalină, a început şi el să îmbătrânească. Dar într-o zi şi el a venit însoţit.
O
poveste lungă, pe care toată pădurea a îndrăgit-o. Al doilea băiat s-a făcut
mare, şi tatăl lui nu s-a mai arătat. Toate acestea s-au amestecat în memoria
plantelor. De câţiva ani, pescarii sunt din nou doi. Şi luna trecută, împreună
cu tânărul îmbrăcat în alb a venit copilul, care s-a aşezat cu mica lui undiţă
şi a început să pescuiască.
Plantele
îi revăd cu bucurie, îi aşteaptă întreaga săptămână, în plictiseala de la râu.
Se amuză privindu-i, ascultând vorbele copilului, vocea sa delicată care răsună
atât de bine printre frunze, văzându-i pe amândoi nemişcaţi, aşezaţi pe mal,
liniştiţi ca râul-baltă, în timp ce norii trec pe deasupra.
O
insectă zburătoare a povestit că tatăl şi fiul locuiesc într-o casă mare, pe un
deal din apropiere. Dar pădurea nu ştie precis cine sunt. Ştie însă că toate
lucrurile au o rotire a lor, că mai devreme sau mai târziu domnul în vârstă nu va
mai putea să se întoarcă şi-l va lăsa pe tânăr să vină singur.
Şi
azi, la aceeaşi oră, s-a auzit foşnetul frunzelor scuturate. S-a auzit un pas
ce se apropia. Dar bătrânul s-a arătat de unul singur, uşor gârbovit, slab şi
obosit. S-a îndreptat spre micul refugiu, pe jumătate ascuns de frunziş, unde
nu se mai ştie de când îşi păstrează uneltele de pescuit. De această dată,
bătrânul se opreşte mai mult ca de obicei să scotocească printre lucrurile
vechi, în căsuţa liniştită.
Acum
totul e nemişcat şi împăcat, clopotul bisericii din apropiere nu mai bate.
Pescarul şi-a scos haina; aşezat la rădăcina unui plop, ţinând în mână undiţa,
cu sfoara lăsată în apă, alcătuieşte o pată albă în verdeaţă. Pe cer sunt doi
nori imenşi, unul pare un bot de câine, celălalt are forma unei sticle.
Pădurea
e neliniştită că nu mai vine băiatul. În celelalte rânduri, plantele acvatice
se agitau anume ca să înspăimânte peştii şi să-i trimită către micul pescar. Te
calcă însă pe nervi bărbatul singur, cu faţa trasă şi palidă. Chiar dacă peştii
nu vin, domnul nu se supără. Ţinând undiţa nemişcată, priveşte în jurul lui pe
îndelete.
Trestiile
de pe malul râului sunt atente la o bârnă groasă, ruptă. S-a prins printre
ierburi şi profită ca să povestească o întâmplare, spune că este dintr-un pod
care, sătul de trudă, a cedat mânios sub greutate, făcând să se prăbuşească tot
ce era pe el. Trestiile o ascultă, apoi şuşotesc ceva între ele, răspândesc în
jur o zumzăială ce se răspândeşte peste pajişte, până la crengile pomilor şi
este purtată mai departe de vânt.
Pescarul
ridică acum capul, priveşte în jur ca şi cum ar fi auzit-o şi el. Din refugiul
din apropiere ajung până la el două-trei pocnituri seci, misterioase. Înăuntru
a rămas închisă o muscă bătrână. S-a rătăcit şi se învârteşte nesigură prin
încăpere. Din când în când, se opreşte şi ascultă. Tovarăşele ei au dispărut.
Cine ştie unde s-au dus. Ciudat e aerul ăsta apăsător.
Musca
nu pricepe că e toamnă. Se zbate de-o parte şi de alta. Se aud bufniturile
uşoare ale corpului ei gras ce se loveşte de ferestruică. De fapt, nu există
nici un motiv pentru ca celelalte să fi plecat. De la fereastră se vede un nor
prevestitor de furtună.
Bărbatul
şi-a aprins o ţigară. La răstimpuri, până la crengi se înalţă un rotocol de fum
albăstriu. Băiatul n-are cum să mai vină, e după-amiază târziu. Musca a reuşit
în cele din urmă să scape din refugiu. Soarele a dispărut printre nori. Puţin
mai devreme, vântul a izbit bârna, a smuls-o dintre trestii, împingând-o în apa
fără de oprelişti. Lemnul se îndepărtează, condamnat să putrezească în mare.
Furtuna
se pregăteşte, dar pescarul rămâne nemişcat, ţintuit locului, cu spatele
sprijinit de trunchi. Din ţigara lăsată să cadă aprinsă în iarbă iese fumul
purtat departe de vânt. Norii negri lasă să se prelingă o ploicică. În apă se
formează, pe alocuri, cercuri precise, care se măresc încetul cu încetul. În
refugiu se repetă, tot mai insistente, bufniturile acelea inexplicabile. Cine
ştie de ce bărbatul nu pleacă. O picătură a căzut peste mucul ţigării care s-a
stins, sfârâind uşor.
Dintr-o
crăpătură a cerului, la apus, se lasă o lumină rece şi albă, prevestitoare.
Vântul suflă peste copaci şi le smulge un vaiet puternic; flutură şi haina albă
agăţată de un ram. Acum, copacii mari, pâlcurile mici de sălcii, iarba de pe
mal şi vegetaţia acvatică încep să înţeleagă. Se pare că pescarul a adormit, în
ciuda tunetelor tot mai apropiate dinspre orizont. Capul îi este plecat, cu
bărbia în piept.
Ierburile lungi ale apei se agită pentru a speria
peştii şi a-i trimite, ca alte dăţi, spre sfoara undiţei. Dar undiţa
pescarului, neţinută, se lasă încet; vârful i s-a scufundat în apă. Cum se
loveşte de el, curentul lent abia dacă se încreţeşte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu