Cocoaşele din grădină
Era adevărat. Scumpul meu prieten Sandro Bartoli, de douăzeci şi unu de ani, murise în munţi, cu capul sfărâmat.
Când se lasă noaptea, îmi
place să fac o plimbare prin grădină. Să nu credeţi că sunt bogat! O grădină ca
a mea aveţi şi voi. Şi mai târziu veţi înţelege de ce.
Pe întuneric, dar nu este
întuneric cu desăvârşire, pentru că de la ferestrele luminate ale casei vine o
vagă reverberaţie, pe întuneric eu umblu pe pajişte, cu pantofii
afundându-mi-se puţin în iarbă, şi în vremea asta gândesc şi, gândind, ridic
ochii să privesc cerul dacă e senin şi, dacă sunt stele, le contemplu, întrebându-mă
o mulţime de lucruri. Totuşi, în unele nopţi nu-mi pun întrebări, stelele stau
cât se poate de stupide deasupra mea şi nu-mi spun nimic.
Eram tânăr când, făcându-mi
plimbarea obişnuită, m-am împiedicat de un obstacol. Pentru că nu se vedea, am
aprins un chibrit. Pe suprafaţa netedă a pajiştii era o protuberantă, şi faptul
era ciudat. Poate că grădinarul a făcut vreo lucrare, m-am gândit eu, o să-l
întreb mâine dimineaţă.
A doua zi îl chem pe
grădinar, numele său era Giacomo. Îi spun:
— Ce-ai făcut în grădină,
pe pajişte, e ceva ca o cocoaşă, ieri-seară m-am împiedicat de ea şi
azi-dimineaţă, de cum s-a făcut lumină, am văzut-o. E o cocoaşă scundă şi
ovală, seamănă cu un mormânt. Vrei să-mi spui ce înseamnă asta?
— Nu numai că seamănă,
domnule, spune grădinarul Giacomo, chiar este un mormânt. Pentru că ieri,
domnule, a murit un prieten al dumneavoastră.
Era adevărat. Scumpul meu prieten Sandro Bartoli, de douăzeci şi unu de ani, murise în munţi, cu capul sfărâmat.
— Şi tu vrei să spui, îl
întreb pe Giacomo, că prietenul meu a fost îngropat aici ?
— Nu, îmi răspunde,
prietenul dumneavoastră, domnul Bartoli (vorbea aşa pentru că făcea parte din
vechea generaţie şi de aceea era respectuos), a fost îngropat la poalele
munţilor pe care îi ştiţi. Dar aici, în grădină, pământul s-a ridicat singur,
pentru că aceasta este grădina dumneavoastră, domnule, şi tot ce se întâmplă în
viaţa dumneavoastră, domnule, va avea negreşit o urmare aici.
— Du-te, du-te, te rog,
astea sunt nişte superstiţii absurde, îi spun, te rog să nivelezi cocoaşa
aceea.
— Nu pot, domnule, îmi
răspunde el, nici o mie de
grădinari ca mine
n-ar reuşi să niveleze cocoaşa aceea.
După care nu s-a făcut
nimic în privinţa aceasta şi cocoaşa a rămas, iar eu am continuat, după ce se
lăsa noaptea, să mă plimb prin grădină, şi uneori mi se întâmpla să mă împiedic
de cocoaşă, dar nu prea des, fiindcă grădina e destul de mare, cocoaşa era lată
de şaptezeci de centimetri şi lungă de un metru nouăzeci, şi pe ea creştea
iarbă, şi înălţimea ei faţă de nivelul pajiştii era de vreo douăzeci şi cinci
de centimetri. Fireşte că de fiecare dată când mă împiedicam de cocoaşă mă
gândeam la el, la scumpul meu prieten pierdut. Dar ar fi putut fi şi viceversa.
Vreau să spun că se întâmpla să mă împiedic de cocoaşă pentru că în clipa aceea
mă gândeam la prietenul meu. Dar treaba asta e greu de lămurit.
Treceau aşa vreo două sau
trei luni fără ca eu să mă izbesc pe întuneric, în timpul plimbării nocturne,
de acea mică ridicătură. În cazul când îmi aminteam din nou de el, mă opream
şi, în liniştea nopţii, întrebam cu voce tare :
— Dormi?
Dar el nu răspundea.
El dormea cu adevărat, dar
departe, sub nişte stânci colţuroase, într-un cimitir de munte, şi, cu trecerea
anilor, nimeni nu-şi mai amintea de el, nimeni nu-i mai ducea flori.
Şi tot aşa, trecură mulţi
ani, dar iată că într-o seară, în timpul plimbării, în colţul opus al grădinii,
mă împiedicai de o altă cocoaşă.
Puţin lipsi să nu cad.
Trecuse de miezul nopţii, toţi se duseseră la culcare, dar supărarea mea era
atât de mare, că începui să strig: Giacomo, Giacomo, cu intenţia de a-l trezi.
Se lumină o fereastră, Giacomo se apropie de pervaz.
— Ce dracu' e cocoaşa asta?
strigam. Ai făcut vreo săpătură?
— Nu, domnule. Numai că
între timp s-a dus unul dintre bunii dumneavoastră tovarăşi de muncă. Numele
său este Cornali.
După câtva timp mă lovii de
o a treia cocoaşă şi, deşi era noaptea târziu, îl strigai şi de data asta pe
Giacomo, care dormea. Ştiam foarte bine acum ce semnificaţie avea acea cocoaşă,
dar în ziua aceea nu primisem veşti proaste, aşa că eram dornic să ştiu.
Giacomo, plin de răbdare, apăru la fereastră:
— Cine-i? îl întrebai. A
murit cineva?
— Da, domnule, răspunse. Se
numea Giuseppe Patane.
După asta trecură câţiva
ani destul de liniştiţi, dar la un moment dat cocoaşele începură din nou să se
înmulţească în grădină. Erau unele mici, dar se
ridicaseră şi unele gigantice, care nu puteau fi trecute cu pasul şi trebuia
să urci pe-o parte şi apoi să cobori pe cealaltă parte, ca pe nişte movile.
Crescură două de mărimea asta, la mică distanţă una de alta, şi nu fu nevoie
să-l întreb pe Giacomo ce se întâmplase. Acolo dedesubt, în cele două
ridicături înalte ca nişte bizoni, erau închise nişte bucăţi scumpe din viaţa
mea, smulse cu cruzime.
Şi astfel, ori de câte ori
mă întâlneam pe întuneric cu aceste două teribile grămăjoare, multe lucruri
dureroase se răscoleau în sufletul meu şi eu rămâneam locului ca un copil
speriat, şi-mi strigam prietenii pe nume. Cornali, strigam eu, Patane, Rebizzi,
Longanesi, Mauri, îi strigam pe cei care crescuseră cu mine, care lucraseră cu
mine ani şi ani de zile. Şi apoi, cu o voce şi mai puternică: Negro! Vergani!
Era ca şi cum aş fi făcut apelul. Dar nici unul nu răspundea.
Şi astfel, încet-încet,
grădina mea, care cândva fusese netedă şi plăcută sub pas, s-a transformat
într-un câmp de bătălie, iarbă mai e încă, dar pajiştea urcă şi coboară într-un
labirint de movilite, cocoaşe, protuberante, ridicături şi fiecare din
excrescenţele acestea corespunde unui nume, fiecare nume corespunde unui
prieten, fiecare prieten corespunde unui mormânt îndepărtat şi unui gol în
sufletul meu.
În vara asta s-a ridicat
una atât de înaltă, încât, atunci când m-am apropiat de ea, profilul său
împiedica vederea stelelor, era mare cât un elefant, cât o căsuţă, era
îngrozitor să urci pe ea, un fel de căţărare, trebuia neapărat s-o eviţi,
ocolind-o.
In ziua aceea nu-mi sosise
nici o veste rea, aşa că noua apariţie din grădină mă surprindea peste măsură.
Dar şi de data asta aflai numaidecât: era cel mai bun prieten al meu din
tinereţe, care se dusese, ne dezvăluisem unul altuia atâtea adevăruri,
împreună descoperisem lumea, viaţa şi lucrurile cele mai frumoase, împreună
explorasem poezia, tablourile, muzica, munţii şi era logic că, pentru a putea
cuprinde tot acest nesfârşit material, fie el şi rezumat şi sintetizat în
termenii cei mai restrânşi, trebuia un mic munte.
În acest moment făcui un
gest de revoltă. Nu, nu putea fi adevărat, îmi spusei speriat. Şi îmi chemai
încă o dată prietenii pe nume. Cornali, Patane, Rebizzi, Longanesi, strigam, Mauri,
Negro, Vergani, Segala, Orlandi, Chiarelli, Brabilla... În clipa asta se auzi un fel
de răsuflare în noapte care-mi răspundea da, aş jura că un fel de glas îmi răspundea
da şi venea din alte lumi, dar poate că era doar glasul unei păsări de noapte,
pentru că păsărilor de noapte le place grădina mea.
Acum nu-mi spuneţi, vă rog:
de ce vorbeşti despre aceste tristeţi îngrozitoare, viaţa e şi-aşa destul de
scurtă şi de grea prin ea însăşi, să ne întristăm înadins e o nebunie; şi, la
urma urmei, aceste tristeţi nu ne privesc pe noi, ci numai pe tine. Nu, răspund
eu, din nefericire vă privesc şi pe voi, ar fi frumos, ştiu, să nu vă
privească. Pentru că treaba asta cu cocoaşele de pe pajişte li se întâmplă
tuturor, şi fiecare dintre noi, în sfârşit m-am explicat, e proprietarul unei
grădini unde se petrec acele fenomene dureroase. E o poveste străveche, care
s-a repetat de la începutul veacurilor, se va repeta şi pentru voi. Şi nu e o
glumă literară, lucrurile stau chiar aşa.
Fireşte, mă întreb şi dacă
în vreo grădină se va ridica într-o zi o cocoaşă care să mă privească, cel
puţin o cocoaşă mică, de ordinul doi sau trei, măcar o cută a pajiştii, care în
timpul zilei, când soarele bate de sus, cu greu să poată fi văzută. Oricum, un
om pe lumea asta, cel puţin unul, tot se va împiedica de ea.
S-ar putea ca, din pricina caracterului meu blestemat, să mor
ca un câine în fundul unui coridor vechi şi pustiu. Şi totuşi, în seara aceea,
cineva se va împiedica de micuţa cocoaşă răsărită în grădină, şi se va
împiedica şi în noaptea următoare, şi de fiecare dată se va gândi, iertaţi-mă
că nădăjduiesc, cu o picătură de regret se va gândi la un individ care se numea
Dino Buzzati.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu