duminică, 1 iulie 2012

De-ale lui Zoscenko (17)

SOŢUL
Ce se petrece, măi fraţilor, pe frontul familiei, hai? Păi aşa e vai de capul soţilor! Mai cu seamă a acelora ale căror soţii au preocupări înalte.
Acu, să vedeţi ce mi s-a întîmplat mie zilele astea. Vin eu acasă, intru şi bat la uşă. La uşa camerei mele. Nu-mi deschide nimeni.
Maniusia — îi zic nevesti-mii — sînt eu, Vasea.
Nici un răspuns.
Deodată, aud de cealaltă parte a uşii vocea lui Mişka Bocikov. Mişka Bocikov e un coleg de-al neveste-mii.
A — zice — dumneata erai, Vasili Ivanîci. Imediat, imediat. Aşteaptă un pic.
Zău, parcă mi-a dat cu un lemn în cap.
„Ce se petrece, măi fraţilor, pe frontul fami­liei? Văd că soţii nu mai sînt lăsaţi să intre în casă!”
Mă rog frumos:
— Deschide, Mişa, fir-ai tu să fii! Nu-ţi fie teamă, că nu sar la bătaie.

Trebuie să vă spun că, într-adevăr, nu sînt eu omul care să sară la bătaie. Sînt de felul meu, pardon, mărunţel, pipernicit. Nu pot să mă bat şi pace. Afară de asta, îmi gîlgîie mereu ceva în stomac cînd fac o mişcare mai iute. Felcerul zice că se agită mîncarea. Dar asta pe mine nu mă-ncălzeşte. Vorba e că din pricina asta nu pot sări la bătaie.
Bat în uşă.
— Deschide, vagabondule zic.
El de colo:
— Nu zgîlţîi uşa, diavole! Stai că-ţi deschid imediat!
— Oameni buni — zic — ce înseamnă asta?   S-a încuiat — zic — cu nevastă-mea, şi-mi mai şi porunceşte să nu zgîlţîi de uşă! Deschide — zic — îndată, că fac scandal!
— Aşteaptă un pic, Vasili Ivanîci. Stai colo, pe sală, pe lădiţă. Vezi să nu răstorni lampa. Ţi-am pus-o înadins, ca să ai lumină.
— Fraţilor — zic eu — dragi tovarăşi, cum îşi permite, nemernicul, într-un moment ca ăsta, să-i vorbească soţului de lampă cu o voce perfect calmă?! Ce se petrece aici, măi oameni buni?
Dumnealui, să vezi, dă să mă lămurească de după uşă:
— Uf, Vasili Ivanici — zice — întotdeauna ai fost mic-burghez fără partid, şi aşa ai să mori.
— Oi fi eu mic-burghez fără partid — zic — dar să ştii că chem imediat miliţia!
Şi dau fuga jos, la miliţianul din post.
Miliţianul zice:
— Nu putem întreprinde nimic, tovarăşe. Dacă — zice — vor să te omoare sau, bunăoară, te aruncă pe geam, pe lîngă celelalte neplăceri de ordin familial, atunci se poate întreprinde ceva... Dar aşa — zice — nu s-a întîmplat nimic extra­ordinar. ...Mai urcă odată, poate te lasă să intri.
Dau iar fuga sus şi într-adevăr, după o jumă­tate de oră, Mişka Bocikov îmi deschide uşa.
— Intră — zice. Acum se poate.
Dau buzna în cameră. Doamne-Dumnezeule! E o fumăraie şi o harababură, să-ţi pui mîinile-n cap, nu alta! La masă stau şapte inşi — trei femei şi doi bărbaţi. Scriu nu ştiu ce. Ori ţin o şedinţă. Naiba să-i înţeleagă.
Se uită la mine şi pufnesc în rîs.
Mişka Bocikov, ăl mai cu moţ dintre toţi tova­răşii ăştia, s-a aplecat peste masă şi se bîţîie tot, gata-gata să leşine de rîs.
— Pardon — zice — ne scuzi că ţi-am făcut o farsă. Voiam şi noi să ştim ce fac acum bărbaţii în cazuri din astea.
— Eu nu găsesc nimic de rîs — zic mînios. Dacă — zic — e şedinţă, păi spuneţi aşa. Ori — zic — se pune un aviz la uşă. Şi, în general — zic — cînd se fumează, se mai şi aeriseşte.
Au mai stat ei cît au mai stat şi pe urmă au plecat. Dar nici eu nu i-am reţinut.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!