O poveste a lui James Joyce (1)

Surorile

De data asta, nicio nădejde să mai scape: era la al treilea atac. Seară de seară trecusem pe lîngă casa unde locuia (era în timpul vacanţei) şi cercetasem pătratul de geam luminat; şi seară de seară îl aflasem luminat la fel, slab şi egal. Dacă ar fi murit, gîndeam, s-ar vedea reflectate, pe storul întunecat, lumînările — fiindcă ştiam că la căpătîiul unui mort se aşază două lumînări. Îmi spusese adesea: „Nu mai stau eu mult pe lumea asta" — şi crezusem că vorbea într-o doară. Acum ştiam că spusese drept, în fiecare seară cînd priveam în sus spre geamul luminat, îmi repetam încet cuvîntul „paralizie", întotdeauna sunase ciudat urechilor mele, ca şi cuvîntul „gnomon" în Euclid, sau cuvîntul „simonie" din catehism. Dar acum mi se părea a fi numele unei făpturi răufăcătoare şi încărcate de păcate. Mă înspăimînta şi totodată jinduiam să mă apropii şi să-i privesc lucrătura ucigătoare.

Cînd am coborît la cină, şedea lîngă foc bătrînul Cotter şi fuma. În timp ce mătuşă-mea îmi turna în farfurie fiertura de ovăz, el zise, de parcă s-ar fi întors la vreo observaţie de mai înainte:

—  Nu, n-aş spune că era chiar... da' avea ceva ciudat... avea ceva niţeluş straniu... Să vă spun care-i părerea mea...

Se porni să pîcîie din lulea — fără îndoială că între  timp îşi întocmea în gînd părerea. Bătrîn plicticos şi nerod! Cînd l-am cunoscut întîi, era destul de interesant — vorbea despre leşinuri şi despre viermi; dar m-am săturat degrabă de el şi de nesfîrşitele lui povesti despre distilerie.

—  Am eu teoria mea în privinţa asta, zise. Cred c-a fost unul din cazurile alea... cazurile alea speciale... Da' e greu de spus... începu iar să pîcîie din lulea, fără să ne aducă la cunoştinţă teoria lui. Unchiu-meu văzu că făcusem ochi mari şi-mi spuse:

—  Vasăzică bătrînul tău prieten s-a dus, are să-ţi pară rău să afli.

—  Cine? am întrebat eu.

—  Părintele Flynn.

—  A murit?

—  Tocmai ne-a anunţat domnul Cotter. A trecut pe-acolo.

Ştiam că sunt observat, aşa că am mîncat înainte, de parcă vestea nu m-ar fi interesat. Unchiul meu îi explica lui Cotter:

—  Au fost prieteni buni, băiatul şi cu bătrînul. Ştiţi, l-a învăţat multe; şi ziceau toţi că-i era tare drag de băiat.

—  Dumnezeu să aibă milă de sufletul lui, spuse mătuşă-mea cu evlavie.

Bătrînul Cotter mă privi cîtva timp. Simţeam că mă sfredeleşte cu ochii lui mici ca nişte mărgeluşe negre, dar nu voiam să-i fac pe plac şi să-mi ridic privirea din farfurie. Se întoarse la pipa lui şi în cele din urmă scuipă grosolan pe grătarul căminului.

—  Eu, să am copii, nu mi-ar plăcea să stea prea mult de vorbă c-un om ca ăsta! zise.

—  Ce vreţi să spuneţi, domnule Cotter? întrebă mătuşă-mea.

—  Vreau să spun, răspunse bătrînul, că-i face rău copilului. Eu sunt de părere ca un flăcău ca ăsta s-alerge pe-afară şi să se zbenguie cu alţi flăcăi de vîrsta lui, şi nu să... N-am dreptate, Jack ?

—  Şi eu sunt de aceeaşi părere, îl asigură unchiu-meu. Să-nveţe să dea din pumni. Asta le tot spun evlavioşilor ăstora: faceţi mişcare! Păi, eu, cînd eram puşti, în fiece dimineaţă făceam cîte o baie rece, fie vară, fie iarnă. Asta mă ţine acuma sănătos tun. Învăţătura-i ceva foarte frumos, e lucru mare, nimic de zis, da'... Poate-ar dori domnul Cotter să guste din jigoul ăsta de berbec, adăugă, întorcîndu-se către mătuşă-mea.

—  Nu, nu, pentru mine nu, făcu bătrînul Cotter. Mătuşă-mea aduse friptura de la cămară şi o aşeză pe masă. Apoi întrebă:

—  Dar de ce credeţi că e rău pentru copii, domnule Cotter ?

—  E rău pentru copii, zise bătrînul Cotter, fiindcă ei au sufletu' foarte impresionabil. Cînd văd copiii asemenea lucruri, ştiţi, are un efect...

Mi-am îndopat gura cu terci, de frică să nu-mi dau drumul mîniei. Plicticos de idiot bătrîn, cu nasul lui roşu!

Am adormit tîrziu. Cu toate că-mi era ciudă pe bătrînul Cotter că vorbise de mine ca de-un copil, îmi frămîntam mintea să scot un înţeles din frazele lui neterminate. În întunericul odăii mele mi se părea că revăd faţa greoaie şi cenuşie a paraliticului, îmi trăgeam păturile peste cap şi încercam să mă gîndesc la sărbătorile Crăciunului Dar faţa cenuşie tot mă urmărea. Murmura nedesluşit, şi am înţeles că dorea să mărturisească ceva. Mi-am simţit sufletul retrăgîndu-se undeva pe un tărîm de plăcere şi păcat; şi acolo am găsit iar faţa, aşteptîndu-mă. Începu să mi se spovedească, murmurînd; iar eu mă miram de ce zîmbeşte întruna şi de ce-i sunt buzele umede de salivă. Dar mi-am amintit că murise de paralizie şi am simţit că şi eu zîmbeam uşor, ca şi cum aş fi absolvit-o de păcate.

A doua zi, după gustarea de dimineaţă, m-am dus să mă uit la căsuţa din Great Britain Street. Jos era o prăvălie modestă, care purta firma vagă: „Magazin de manufactură". Manufactura consta mai cu seamă din ghetuţe de copii şi umbrele; iar în zilele obişnuite atîrna în geam un anunţ: „Se îmbracă umbrele". Acum nu se vedea niciun anunţ, căci obloanele erau trase. Un nod de crep negru sta legat cu panglică de clopotul de la intrare. Două femei sărmane şi un băiat care ducea telegrame se opriseră să citească anunţul prins de nodul cel negru. M-am apropiat şi eu şi am citit:

l iulie, 1895

Reverendul James Flynn (slujind odinioară la Biserica St. Catherine

din Meath Street) în vîrstă de şaizeci şi cinci de ani 'R.I.P.

Citirea cartonului m-a convins că murise într-adevăr şi m-am simţit tulburat cînd mi-am dat seama că nu ştiam încotro s-o apuc. Să nu fi murit, as fi intrat în cămăruţa întunecoasă dindărătul prăvăliei, unde l-as fi găsit şezînd în jilţul lui de lîngă foc, înfofolit în palton de mai să se înăbuşe. Poate că i-aş fi adus din partea mătuşă-mii un pachet de tabac High Toast şi acest dar l-ar fi trezit din toropeală. Pachetul eu i-l deşertam totdeauna în tabachera neagră, fiindcă lui îi tremurau atît de tare mîinile, încît n-ar fi putut s-o facă fără să verse jumătate pe duşumea. Doar cît îşi ridica mîna mare, tremurătoare, ca să tragă tutun pe nări, şi i se scurgeau printre degete norişori de firicele peste piepţii hainei. Poate că aceste statornice revărsări de tabac dădeau vechilor sale veşminte preoţeşti înfăţişarea lor verzuie, veştedă; căci batista cea roşie — totdeauna mohorîtă din pricina petelor de tabac ale săptămînii — cu care se străduia să înlăture firicelele căzute, rămînea neputincioasă.

Aş fi dorit să intru şi să mă uit la dînsul, dar n-aveam curaj 'să bat. M-am îndepărtat agale de-a lungul părţii însorite a străzii, citind din mers toate anunţurile teatrale de prin vitrine. Găseam ciudat faptul că, nici eu, nici vremea, nu păream a fi într-o dispoziţie cernită; ba descopeream chiar, oarecum contrariat, că am o senzaţie de uşurare, de parcă moartea lui m-ar fi eliberat de ceva. Asta mă mira, căci, după cum spusese în ajun unchiu-meu, bătrînul preot mă învăţase multe, îşi făcuse studiile la Colegiul irlandez din Roma şi mă-nvăţase să pronunţ latineşte cum se cuvine, îmi povestise despre catacombe şi despre Napoleon Bonaparte; şi-mi lămurise înţelesul feluritelor ceremonii ale liturghiei şi feluritele veşminte purtate de preot. Uneori îi plăcea să-mi pună întrebări grele; mă întreba, de pildă, ce trebuia făcut în anumite împrejurări, sau despre cutare şi cutare păcate, dacă erau păcate de moarte, sau păcate ce se pot ierta, ori numai lipsuri în desăvîrşire. Întrebările lui îmi arătau cît de complexe şi de misterioase erau anumite rînduieli ale Bisericii, pe care eu le privisem totdeauna ca pe cele mai simple fapte, îndatoririle preotului cu privire la Sfînta Împărtăşanie şi la taina confesionalului îmi păreau atît de grave, încît mă minunam cum de se găsea cineva care să cuteze a le lua asupră-şi; şi nu m-am mirat cînd mi-a spus că părinţii Bisericii scriseseră cărţi cît Anuarul poştelor de groase şi tipărite cu litere la fel de mărunte ca anunţurile judiciare din ziar, pentru ca să lămurească aceste chestiuni complicate. Adesea, cînd mă gîndeam la asta, nu ştiam să mai dau niciun răspuns, sau dădeam cîte unul nerod şi şovăielnic; atunci el zîmbea, de obicei, şi clătina niţel din cap. Uneori mă punea să recit toate răspunsurile din liturghie pe care mi le dăduse să le învăţ pe de rost; şi în timp ce le bombăneam repede, bătrînul surîdea gînditor şi încuviinţa din cap, îndesîndu-şi la răstimpuri cîte un ghemotoc mare de tabac ba într-o nară, ba într-alta. Cînd zîmbea, obişnuia să-şi dezvelească dinţii mari, gălbejiţi, şi să-şi aşeze limba pe buza de jos — un obicei care mă făcea să mă simt prost la începutul întîlnirilor noastre, pînă să-1 cunosc bine.

Umblînd înainte prin soare, îmi veniră iarăşi în gînd vorbele bătrînului Cotter şi încercai să-mi amintesc ce se mai întâmplase la urmă în vis. Ţineam minte că întrezărisem nişte perdele lungi de catifea şi o lampă în stil antic, agăţată în lanţuri. Simţeam că fusesem dus foarte departe, într-o ţară cu obiceiuri ciudate — poate că în Persia, îmi spuneam... Dar nu izbuteam să-mi amintesc sfîrşitul visului.

Spre seară, mătuşă-mea m-a luat cu dînsa în vizită la casa îndoliată. Era după apusul soarelui; dar ochiurile ferestrelor cu vederea spre asfinţit mai oglindeau încă aurul pămîntiu al unui troian mare de nori. Nannie ne primi la intrare: şi cum n-ar fi fost cuviincios să strige la ea, mătusă-mea' se mulţumi să-i strîngă mîna. Cu un aer întrebător, bătrîna întinse un deget spre catul de sus, şi cînd mătuşă-mea încuviinţă din cap, porni să suie trudnic scara cea îngustă, iar noi o urmarăm; capul ei înclinat abia ajungea la nivelul rampei. La primul palier se opri şi făcu un semn îmbietor către uşa deschisă a camerei mortuare. Mătuşă-mea intră, şi bătrîna, văzînd că eu şovăiam, prinse a-mi face iar semn cu mîna, de mai multe ori.

Am intrat în vîrful picioarelor. Odaia, prin marginea de dantelă a storului, era scăldată într-o penumbră aurie, în care flăcările lumînărilor păreau palide, subţiri.

Îl şi puseseră în sicriu. Nannie dădu exemplul şi toţi trei îngenunchearăm la picioarele patului. Eu mă făceam că mă rog, dar nu-mi puteam aduna gîndurile, fiindcă mă distrăgea bombăneala bătrînei. Mă uitam cît de neîndemînatic îi era încheiată în copci fusta, la spate, şi cît îi erau de scîlciate călcîiele ghetelor groase de postav.

Îmi dădu în gînd că poate bătrînul preot zîmbea, cum sta aşa, culcat în coşciugul lui.

Dar nu. Cînd ne-am ridicat şi am păşit spre căpătîiul patului, am văzut că nu zîmbea. Zăcea întins, solemn şi arătos, înveşmîntat ca pentru altar, ţinînd moale un potir în mîinile lui mari. Faţa îi era foarte semeaţă, cenuşie şi masivă, cu nări negre, cavernoase şi încadrată de-un strat rar de peri albi. Un miros greu plutea în odaie — de la flori.

Ne-am făcut cruce şi am ieşit, în odăiţa de jos am găsit-o pe Eliza şezînd, demnă, în jilţul lui. Eu m-am furişat înspre scaunul meu obişnuit din colţ, iar Nannie s-a îndreptat către bufet, de unde a scos la iveală o carafă cu sherry şi cîteva pahare. Le-a aşezat pe masă şi ne-a poftit să bem un păhăruţ de vin. Apoi, la îndemnul soră-sii, a turnat ea vinul şi ne-a întins paharele. Cînd a ajuns la mine, a stăruit să iau şi nişte pesmeţi, dar am refuzat de teamă să nu fac prea mult zgomot mîncîndu-i. Nannie păru cam dezamăgită de refuzul meu şi trecu încetişor spre canapea, unde se aşeză îndărătul soră-sii. Nimeni dintre noi nu vorbea; cu toţii priveam ţintă spre soba fără foc.

Mătuşă-mea aşteptă pînă ce Eliza scoase un oftat şi apoi spuse:

—  Da, s-a dus într-o lume mai bună.

Eliza a oftat din nou, plecîndu-şi capul întru încuviinţare. Mătusă-mea şi-a plimbat degetele pe tija cupei de vin şi apoi a sorbit uşurel o înghiţitură.

—  S-a... paşnic? a întrebat.

—  O, da, nici că se poate mai paşnic, doamnă, răspunse Eliza. Nici nu ne-am dat seama cînd şi-a dat sufletu'. A avut o moarte frumoasă, slăvit fie Domnul.

—  Şi s-a... tot ce... ?

—  A stat părintele O'Rourke cu dînsul marţi, de l-a împărtăşit, l-a pregătit, mă rog, tot ce trebuie.

—  Şi el ştia?

—  Era împăcat.

—  Aşa şi arată, într-adevăr împăcat, spuse mătuşă-mea.

—  Aşa a spus şi femeia pe care-am chemat-o de l-a spălat. A zis că arată de parc-ar fi aţipit — aşa arăta de paşnic şi de împăcat. N-ar fi crezut nimeni să fie un mort aşa de frumos.

—  Da, într-adevăr, zise mătuşă-mea.

Mai sorbi o înghiţitură de vin, apoi adăugă:

—  De, domnişoară Flynn, în tot cazul trebuie să fie pentru dumneavoastră o mare mîngîiere să ştiţi că aţi făcut pentru dînsul tot ce-aţi putut. Aţi fost amîndouă foarte bune cu dînsul, asta e sigur.

Eliza îşi netezi rochia peste genunchi.

—  O, bietul James! oftă. Ştie Domnul că făceam pentru el tot ce ne stătea în puteri, oricît de nevoiaşe eram — cît a trăit, nu ne-ar fi răbdat inima să-i lipsească ceva.

Nannie îşi rezemase capul de perna sofalei şi părea pe cale să adoarmă.

—  Ia uite, biata Nannie, zise Eliza cu ochii la ea, e topită. Ce de mai muncă pe noi, pîn-să găsim femeia să-1 spele, şi-apoi să-1 gătim, şi-apoi coşciugul, şi-apoi aranjatu' slujbei la capelă. Să nu fi fost părintele O'Rourke, nu ştiu, zău, ce ne făceam. Dînsu' ne-a adus toate florile alea — şi alea două sfeşnice le-a luat din capelă — şi tot dînsu' a scris şi anunţu' pentru gazetă şi-a umblat după cîte şi mai cîte acte pentru cimitir şi s-a interesat şi de poliţa de asigurare a lui bietu' James.

—  Ce drăguţ din partea lui! zise mătuşă-mea. Eliza închise ochii şi clătină domol din cap.

—  Da, da, la o adică tot prietenii vechi îs ăi mai buni, ăi mai de nădejde!

—  Asta aşa e, spuse mătuşă-mea. Eu sunt încredinţată că acum, cînd s-a dus către răsplata veşnică, dînsul n-are să vă uite, n-are să uite toată bunătatea ce i-aţi dovedit-o.

—  O, bietul James! oftă Eliza. Nu prea ne stingherea el cine ştie ce. Nu-i auzeai pasu' prin casă, cum nu-l auzi acu. Da' unde ştiu acuma că-i dus dintre noi... şi...

—  Abia cînd s-o sfîrşi totul, are să vă lipsească, adăugă mătuşă-mea.

— Ştiu, zise Eliza. N-o să-i mai duc în odaie cana cu supă, nici dumneavoastră, doamnă, n-o să-i mai trimiteţi tabac. O, bietul James !

Se opri, de parcă s-ar fi cufundat tainic în trecut, şi-apoi rosti cu isteţime:

—  Şi să ştiţi, eu una băgasem de seamă că de la un timp se-ntîmplă ceva ciudat cu dînsul. De cîte ori îi aduceam în odaie supa, îl găseam cu breviaru' căzut pe jos, iar pe el zăcînd răsturnat în jilţ şi cu gura deschisă.

Puse un deget la nas şi-şi încreţi fruntea, apoi urmă:

—  Şi cu toate astea, tot spunea întruna că pîn-a nu trece vara, într-o zi frumoasă, are să facă o plimbare cu trăsura — numa' ca să mai vază casa unde ne-am născut cu toţii, jos în Irishtown, şi zicea că să ne ia cu dînsu' pe mine şi pe Nannie. Numai să găsim o trăsură d-alea cu cauciucuri noi, de nu face zgomot, de care-i spusese părintele O'Rourke — o trăsură d-alea cu roţi reumatice — s-o putem închiria ieftin, cu ziua, aşa zicea, că să închiriem o trăsură d-alea de la Johnny Rush de peste drum şi să plecăm toţi trei în plimbare într-o duminică după masă. Ţinea mult la planu' ăsta... Bietu' James!

—  Aibă Domnul milă de sufletul lui! spuse mătuşămea.

Eliza scoase batista şi-şi şterse ochii. Apoi o puse la loc în buzunar şi privi în tăcere spre grătarul gol al căminului.

—  Totdeauna a fost prea grijuliu. Nu mai era în stare a duce pe umeri sarcinile preoţiei. Şi-apoi viaţa lui fusese frîntă, cum s-ar zice.

—  Da, zise mătuşă-mea. Era un om dezamăgit. Asta se vedea.

În odaie se lăsă un val de tăcere şi, la adăpostul lui, mă apropiai de masă şi gustai din paharul meu cu sherry, apoi mă întorsei iar încet la scaunul meu din colţ. Eliza părea să fi căzut într-o adîncă reverie. Aşteptarăm respectuoşi ca să rupă tăcerea: şi, după un lung răstimp, reîncepu domol:

—  Potirul acela pe care l-a fărîmat... Cu asta a-nceput. Fireşte, spuneau ei că nu-i niciun păcat, că nu era nimica-n el. Da' dînsu' tot... Spuneau că băiatul e de vină. Da' bietu' James atît s-a tulburat, Dumnezeu să-l ierte!

—  Vasăzică asta a fost? întrebă mătuşă-mea. Am auzit eu ceva...

Eliza dădu din cap.

—  Asta i-a răvăşit sufletu', zise. După aia a început să clocească gînduri negre, nu mai vorbea cu nimeni şi rătăcea de colo-colo, tot singur-singurel. Ca să vedeţi, într-o noapte l-au chemat să meargă la o casă unde era nevoie de un preot şi 1-au căutat de zor, da' nu 1-au putut găsi nicăieri. L-au căutat în tot locu' — din pod şi pînă-n pivniţă — şi  nicăieri n-au dat de dînsu'.  Şi-atunci, îngrijitoru' bisericii a zis că ce-ar fi să caute şi-n capelă. Şi au scos cheile, au descuiat capela şi îngrijitoru' şi părintele O'Rourke, şi alt preot care era pe-acolo au adus o lumînare, să-l caute. Şi ce credeţi, acolo era. Şedea singur, pe-ntuneric, în confesionalul lui, cu ochii larg deschişi şi rîzînd încetişor.

Se opri brusc, de parcă şi-ar fi încordat urechea să asculte ceva. Am ascultat şi eu; dar nu era niciun zgomot în toată casa; şi eu ştiam că bătrînul preot zace liniştit în sicriul lui, aşa cum îl văzusem, solemn şi semeţ în moarte, cu un potir deşert pe piept.

Eliza reluă:

— Cu ochii larg deschişi şi rîzînd încetişor, de unul singur... Şi-atunci, fireşte, cînd au văzut una ca asta, le-a dat în gînd că pesemne nu mai e zdravăn...

James Joyce - Dubliners