CALITATEA
PRODUCŢIEI
Am eu nişte
cunoscuţi, familia Gusev. La cunoscuţii ăştia ai mei a stat un neamţ din
Berlin.
A stat într-o
cameră cu chirie. Aproape două luni.
Gusevii erau
tare mîndri de chiriaşul ăsta şi lăudau faţă de toţi cunoscuţii lor costumele
străinului, lucruşoarele lui străine, de o calitate extra.
La plecare,
neamţul a lăsat gazdelor sale o mulţime de lucruri. O grămadă de bunătăţi străine.
Tot felul de flaconaşe, guleraşe, cutiuţe. Afară de asta, două perechi de
chiloţi. Şi un pulover aproape fără nici o ruptură. Şi o groază de mărunţişuri
pentru uzul domnilor, şi pentru uzul doamnelor.
Toate astea
fuseseră îngrămădite într-un ungher, lîngă spălător.
Gazda, madam
Guseva, femeie cinstită, nimic de zis, i-a adus aminte neamţului, cînd să plece:
bitte-schön, nu cumva, aşa, în pripă, aţi uitat marfa asta străină?
Vezi bine,
gazdele au şi pus mîna pe toată marfa. Gusev a făcut chiar o listă a
obiectelor. Şi, bunînţeles, şi-a şi pus puloverul pe el, şi a luat şi chiloţii.
După aia, două
săptămîni a umblat cu chiloţii ăştia şi-i arăta la toţi, mîndru nevoie-mare,
lăudînd cum nu se mai poate calitatea produselor nemţeşti.
Lucrurile, măcar
că erau uzate şi, ca să zic aşa, abia se mai ţineau, erau, nici vorbă, marfă
străină veritabilă, mai mare dragul să te uiţi la ea.
Printre ele era
ceva aşa, ca un fel de bidonaş, în fine, o cutie puţin turtită, cu nişte praf
în ea. Un praf roz, fin. Şi cu un miros destul de simpatic — miros de colonie
sau de trandafiri.
După primele
zile de bucurie, Gusevii au început să-şi dea cu presupusul ce fel de praf o
mai fi şi ăsta. L-au tot dus la nas, l-au mestecat în dinţi, l-au pus şi pe
foc, dar pas de ghiceşte!
Umblau cu el
prin toată casa, l-au arătat la mai toţi vecinii, dar tot degeaba.
Mulţi spuneau că
ar fi pudră, unii au zis că e talc nemţesc din ăla fin pentru pruncii nemţilor.
Gusev zice:
—
Eu n-am ce face cu talc nemţesc din ăla fin. Prunci n-am. Hai să-i zicem că e
pudră. Să mă dau cu ea pe faţă cînd mă bărbieresc. Să trăim şi noi civilizat
măcar o dată în viaţă.
A început să se
bărbierească şi să se pudreze. De cîte ori se bărbierea, îi luceau obrajii îmbujoraţi
şi răspîndea un miros minunat.
Ai din jur,
fireşte, îl pizmuiau. Şi dă-i cu întrebările.
Ei bine, Gusev a
ştiut să ţină partea producţiei nemţeşti. A tot lăudat şi el cum a putut marfa
străină.
—
Cîţi ani — zice — mi-am pocit faţa cu porcăriile astea ale noastre, dar în
sfîrşit am găsit ce-mi trebuia. Cînd s-o termina pudra asta — zice — nici nu
ştiu, zău, ce-am să mă fac. O să trebuiască să mai comand o cutie. Grozavă
marfă! Simt o curată desfătare.
După o lună,
cînd pudra era pe sfîrşite, a venit în vizită la Gusev un cunoscut de-al său,
un intelectual. Seara, la ceai, musafirul a citit eticheta de pe cutie.
Era un praf
nemţesc contra puricilor.
Desigur, cineva
mai puţin optimist ar fi rămas tare mîhnit aflînd una ca asta. Ba poate chiar
unuia mai puţin optimist, bănuitor peste măsură, i s-ar fi spuzit pielea de bubuliţe
şi de coşuri. Dar Gusev nu era din ăştia.
—
Asta zic şi eu, halal producţie! a exclamat Gusev. Marfă pe cinste! Bună la
toate: te şi pudrezi, omori şi puricii! Dar la noi?
Şi Gusev a mai
lăudat o dată marfa nemţească:
—
De-aia mă uit eu: de-o lună de cînd mă dau cu pudră, un purice nu m-a pişcat.
Pe nevastă-mea, madam Guseva, o pişcă. Băieţii se scarpină şi ei de nu mai pot.
Ninka, căţeaua, toată ziua cată purici. Numai eu n-am habar. Insecte, insecte,
dar simt, ale naibii, marfa. Aşa mai zic şi eu...
Acuma praful lui
Gusev s-a isprăvit. Cred că iar îl pişcă puricii. Ştiu, ai naibii, pe cine să
pişte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu