Povestea lui Mesmer si a mesmerismului

          La cincizeci şi cinci de ani, în 1788, doctorul şi omul de ştiinţă Franz Mesmer ajunsese la o răscruce. Făcuse muncă de pionierat în studiul magnetismului animal – convins fiind că animalele posedă o materie magnetică şi că un medic, un specialist, ar putea vindeca bolile în mod miraculos lucrând asupra acestei substanţe – însă în Viena, teoriile sale fuseseră întâmpinate cu dispreţ şi taxate drept ridicole de către toţi confraţii medici. Mesmer susţinea că obţinuse anumite rezultate în tratarea unor femei suferind de convulsii. Reuşita sa cea mai mare era că îi redase vederea unei fetiţe oarbe. Totuşi un alt medic a declarat, examinând-o, că micuţa era la fel de oarbă ca şi înainte, opinie cu care fetiţa a fost şi ea de acord. Mesmer a replicat că duşmanii se coalizaseră ca să-l distrugă şi atrăseseră copila de partea lor. Această atitudine l-a făcut şi mai ridicol. Era limpede că vienezii cei fără vocaţie mistică nu constituiau publicul potrivit pentru ideile sale, astfel că Mesmer s-a hotărât să se mute la Paris şi să o ia de la capăt.

        Şi-a închiriat un apartament luxos şi l-a decorat pe măsură. Vitraliile colorate de la majoritatea ferestrelor inspirau un sentiment religios, iar oglinzile de pe pereţi produceau un efect hipnotic. Doctorul a dat sfoară în ţară că în apartamentul său va face demonstraţii ale puterii magnetismului animal, invitând pe bolnavi să constate adevărul teoriilor lui. Curând, parizienii din toate straturile societăţii (dar mai ales femeile, se pare mai receptive la această idee decât bărbaţii) plăteau taxa de intrare ca să asiste la miracolele promise.

În apartament plutea un parfum persistent de flori de portocal şi de esenţe exotice, introdus prin ventilatoare speciale. Pe măsură ce iniţiaţii pătrundeau în salonul unde aveau loc demonstraţiile, auzeau muzică de harpă şi un glas plăcut de femeie venind dintr-o cameră învecinată. În mijlocul încăperii se afla un vas lung, de formă ovală, umplut cu apă, pe care Mesmer afirma că o magnetizase. Vasul era acoperit cu un capac metalic din care ieşeau tije lungi de fier. Vizitatorii erau invitaţi să se aşeze în jurul vasului, să-şi pună capetele tijelor magnetizate pe acele părţi ale corpului lor unde simţeau dureri şi apoi să-şi ia de mână vecinii din stânga şi din dreapta, rămânând cât mai aproape unii de alţii pentru a uşura trecerea influxului magnetic prin trupurile lor. Uneori, erau chiar legaţi între ei cu sfoară.

Mesmer ieşea din salon şi apăreau „asistenţii săi magnetizatori” – toţi, bărbaţi tineri, chipeşi şi bine făcuţi. Ei aduceau vase cu apă magnetizată cu care îi stropeau pe pacienţi şi le masau cu acest fluid vindecător trupurile, până când apa le pătrundea în piele şi oamenii intrau într-o stare ca de transă. După câteva minute, femeile erau cuprinse de un fel de delir. Unele suspinau, altele ţipau şi îşi smulgeau părul sau izbucneau în hohote isterice de râs. Când delirul atingea punctul culminant reapărea Mesmer, îmbrăcat în faldurile unui veşmânt de mătase brodat cu flori aurii. În mână ţinea o baghetă magnetică albă. Învârtindu-se în jurul vasului oval, îi lovea uşor sau îi mângâia pe pacienţi până se reinstaura calmul. Mai târziu, multe femei au atribuit puterea stranie ce o avea asupra lor privirii lui pătrunzătoare, care, credeau ele, stimula sau potolea fluidele magnetice din corpurile lor.

La nici câteva luni de la sosirea sa la Paris, moda Mesmer deja făcea ravagii. Printre adepţi se număra şi Maria-Antoaneta, regina Franţei, soţia lui Ludovic al XVI-lea. Ca şi la Viena, breasla medicilor condamna practicile magnetizatorului, însă acum nu mai conta. Alaiul de discipoli şi de susţinători îi umplea buzunarele.

Mesmer şi-a extins teoriile şi a proclamat că întreaga omenire putea fi adusă la starea de armonie prin puterea magnetismului, concept foarte popular în epoca Revoluţiei Franceze. Cultul mesmerismului s-a răspândit în toată ţara. În numeroase oraşe se înfiinţaseră „Societăţi ale armoniei”, care făceau experienţe de magnetizare. Până la urmă, au devenit notorii prin faptul că unele erau conduse de libertini care transformau „şedinţele” în adevărate orgii.

Când Mesmer ajunsese în culmea popularităţii, o comisie şi-a a făcut public raportul bazat pe ani întregi de verificări ale teoriei magnetismului animal. Concluzia: efectele magnetismului asupra corpului omenesc se datorau isteriei de grup şi autosugestiei. Raportul era bine documentat şi lui Mesmer i-a distrus reputaţia, cel puţin în Franţa. A părăsit ţara şi s-a retras din activitate. Totuşi, câţiva ani mai târziu, şi-au făcut apariţia tot felul de imitatori, pretutindeni în Europa, iar cultul mesmerismului a luat un nou avânt, adunând mai mulţi adepţi ca oricând.