Haina vrăjită
Nu ştiu cine era, îl întâlneam pentru prima dată, şi, când mi-a fost prezentat, cum se întâmplă întotdeauna, mi-a fost imposibil să-i înţeleg numele. Dar la un moment dat m-am nimerit lângă el, şi am început să discutăm. Părea un om inteligent şi subţire, dar avea un aer trist. Poate cu o intimitate exagerată - de m-ar fi oprit Dumnezeu! — l-am complimentat pentru eleganţa lui şi am îndrăznit chiar să-l întreb la ce croitor lucra.
În strada Ferrara l7 am
găsit o casă ca atâtea altele şi locuinţa lui Alfonso Corticella era ca
locuinţa atâtor alţi croitori. A venit să-mi deschidă chiar el. Era un bătrânel
cu părul negru, dar cu siguranţă vopsit.
Deşi apreciez eleganţa
vestimentară, de obicei nu ţin seama dacă hainele semenilor mei au o tăietură
mai mult sau mai puţin perfectă.
Într-o seară, însă, în
timpul unei recepţii într-o casă din Milano, am cunoscut un bărbat în vârstă de
vreo patruzeci de ani, după cum părea, care literalmente strălucea datorită
frumuseţii, definitive şi pure, a îmbrăcăminţii.
Nu ştiu cine era, îl întâlneam pentru prima dată, şi, când mi-a fost prezentat, cum se întâmplă întotdeauna, mi-a fost imposibil să-i înţeleg numele. Dar la un moment dat m-am nimerit lângă el, şi am început să discutăm. Părea un om inteligent şi subţire, dar avea un aer trist. Poate cu o intimitate exagerată - de m-ar fi oprit Dumnezeu! — l-am complimentat pentru eleganţa lui şi am îndrăznit chiar să-l întreb la ce croitor lucra.
Pe faţa lui a apărut un mic
zâmbet ciudat, de parcă s-ar fi aşteptat la întrebare.
— Aproape nimeni nu-l
cunoaşte, spuse, dar e un mare maestru. Şi nu lucrează decât când îi vine lui.
Pentru puţini iniţiaţi.
— Dar eu aş putea să... ?
— Oh, încercaţi, încercaţi.
Îl cheamă Corticella, Alfonso Corticella, strada Ferrara l7.
— Trebuie să fie scump, îmi
închipui.
— Bănuiesc, dar jur că nu
ştiu. Hainele astea mi le-a făcut acum trei ani şi nu mi-a trimis încă nota de
plată.
— Corticella? Strada
Ferrara l7, aţi spus?
— Exact, răspunse
necunoscutul.
Si mă părăsi, alăturându-se
altui grup.
Spre surprinderea mea, n-a
făcut mofturi. Ba chiar părea dornic să-i devin client. I-am explicat cum am
aflat adresa lui, i-am lăudat felul de a croi, i-am cerut să-mi facă un rând de
haine. Am ales o stofă gri, apoi mi-a luat măsura şi s-a oferit să vină, pentru
probe, la mine acasă. L-am întrebat de preţ. Nu era nici o grabă, mi-a
răspuns, întotdeauna aveam să ne punem de acord. Ce om simpatic, am gândit la
început. Cu toate acestea, mai târziu, în timp ce mă întorceam acasă, mi-am dat
seama că bătrânelul îmi lăsase în suflet o proastă dispoziţie (poate din
pricina insistenţelor lui repetate şi a zâmbetelor mieroase). Pe scurt, nu
aveam nicio poftă să-l revăd. Dar acum hainele erau comandate. Şi peste vreo
douăzeci de zile erau gata.
Când mi le-au adus, le-am
probat, timp de câteva secunde, în faţa oglinzii. Erau o capodoperă. Dar, nu
ştiu bine de ce, poate din pricina amintirii neplăcutului bătrânel, nu aveam
deloc chef să le îmbrac. Şi au trecut săptămâni întregi până să mă decid.
Îmi voi aminti ziua aceea
cât voi trăi. Era o zi de marţi, în aprilie, şi ploua. Când mi-am pus costumul
— haină, pantaloni şi vestă — am constatat cu plăcere că nu-mi atârna şi nu mă
strângea pe nicăieri, cum se întâmplă mai totdeauna cu hainele noi. Ba chiar
îmi cădea de minune.
De regulă, în buzunarul
drept de la haină eu nu pun nimic, hârtiile le ţin în buzunarul stâng. Aşa se
explică de ce după câteva ore, la birou, vârând din întâmplare mâna în
buzunarul drept, am simţit că e o hârtie acolo. Poate nota de plată a
croitorului?
Nu. Era o bancnotă de zece
mii de lire.
Am rămas încremenit. Eu cu
siguranţă n-o pusesem acolo. Pe de altă parte, era absurd să mă gândesc la o
glumă din partea croitorului Corticella. Cu atât mai puţin la un cadou din
partea menajerei mele, singura persoană care, după croitor, avusese ocazia să
se apropie de costumul de haine. Sau poate că era o bancnotă falsă. Am privit-o
în zare, am comparat-o cu altele. Mai bună decât era nu putea fi.
Singura explicaţie posibilă
era vreo zăpăceală a lui Corticella. Poate că venise un client să-i plătească
un acont, croitorul în clipa aceea nu avea portofelul la el şi, ca să nu lase
bancnota aşa, pe unde-o fi, o băgase în haina mea pusă pe un manechin. Asemenea
lucruri se pot întâmpla.
Am apăsat pe butonul
soneriei s-o chem pe secretară. Îi voi scrie lui Corticella o scrisoare,
restituindu-i banii care nu erau ai mei. Între timp însă, şi n-aş putea spune
de ce, băgai din nou mâna în buzunar.
— Ce aveţi, domnule ? Vă
simţiţi rău ? m-a întrebat secretara, care intrase în clipa aceea.
Probabil că eram palid la
faţă ca moartea. În buzunar, degetele mele dăduseră peste marginile unei alte
hârtii, care cu o clipă mai înainte nu fusese acolo.
— Nu, nu, nu e nimic, am
răspuns. O uşoară ameţeală. Mi se întâmplă de la o vreme. Poate sunt niţel
obosit. Aşa că puteţi pleca, domnişoară, trebuia să vă dictez o scrisoare, dar
vom face treaba asta mai târziu.
Numai după ce secretara a
plecat, am îndrăznit să scot hârtia din buzunar. Era o altă bancnotă de zece
mii. Şi atunci am încercat pentru a treia oară. O a treia bancnotă a ieşit la
iveală.
Inima a început să-mi
galopeze. Am avut impresia că sunt prins, din motive misterioase, în vârtejul
unui basm din acelea pe care le spui copiilor şi pe care nimeni nu le crede.
Sub pretextul că nu mă simt
bine, am părăsit biroul şi m-am dus acasă. Simţeam nevoia să rămân singur. Din
fericire, menajera plecase. Am închis uşile, am tras transperantele. Am început
să scot bancnotele una după alta, în cea mai mare grabă, din buzunarul care
părea nesecătuit.
Lucram cu o spasmodică
încordare nervoasă, de teamă că miracolul ar putea să înceteze dintr-un moment
în altul. Aş fi vrut să continuu toată seara şi toată noaptea, până aş fi
strâns miliarde. Dar la un moment dat puterile m-au părăsit.
În faţa mea se afla o
grămadă impresionantă de bancnote. Lucrul cel mai important acum era să le
ascund, ca nimeni să nu miroasă ceva. Am golit un vechi cufăr plin cu covoare
şi în fundul lui, ordonaţi în grămăjoare, am pus banii pe măsură ce-i număram.
Erau cincizeci şi opt de milioane.
A doua zi de dimineaţă m-a
trezit femeia, mirată că mă găseşte în pat complet îmbrăcat. Am încercat să
râd, explicându-i că seara băusem puţin cam mult şi că somnul mă luase pe
neaşteptate.
O nouă spaimă: femeia m-a
îndemnat să-mi scot costumul ca să-l dea măcar puţin cu peria.
I-am răspuns că trebuia să
ies numaidecât şi că nu mai aveam timp să mă schimb. Apoi m-am dus repede la un
magazin de îmbrăcăminte de gata ca să-mi cumpăr un alt costum, dintr-o stofă
asemănătoare: l-aş fi lăsat pe acesta slujnicei să aibă grijă de el; pe „al
meu", acela care avea să facă din mine, în decurs de câteva zile, unul
dintre cei mai puternici oameni din lume, aveam să-l ascund într-un loc sigur.
Nu pricepeam dacă visam,
dacă eram fericit sau dacă nu cumva eram sufocat de povara unei fatalităţi
nemărginite. Pe stradă, prin impermeabil, pipăiam fără întrerupere în dreptul
buzunarului magic. De fiecare dată respiram uşurat. Sub stofă răspundea
confortabilul foşnet al biletului de bancă.
Dar o ciudată coincidenţă
îngheţă fericitul meu delir. În ziarele de dimineaţă apăru cu litere mari
ştirea unui jaf petrecut cu o zi înainte. Furgoneta blindată a unei bănci, după
ce trecuse pe la toate sucursalele,
transporta la sediul central vărsămintele zilei, când a
fost atacată şi golită în bulevardul Palmanova de patru bandiţi. Când lumea
dăduse fuga, unul dintre gangsteri, ca să-şi facă loc, începuse să tragă. Un
trecător fusese ucis. Dar mai ales mă contraria suma de bani furată: exact
cincizeci şi opt de milioane (ca şi ai mei).
Putea să existe vreo
relaţie între neaşteptata mea bogăţie şi jaful petrecut aproape în acelaşi
timp? Părea o prostie să te gândeşti la aşa ceva. Şi eu nu sunt superstiţios.
Cu toate acestea, faptul m-a zăpăcit cu totul.
Cu cât ai mai mult, cu atât
doreşti mai mult. Ajunsesem bogat, ţinând seama de modestele mele obiceiuri.
Dar mă atrăgea mirajul unei vieţi de lux fără margini. Şi chiar în acea seară
m-am pus pe lucru. Acum procedam mult mai calm şi cu un consum nervos mai mic.
Alte o sută treizeci şi cinci de milioane s-au adăugat la tezaurul precedent.
În noaptea aceea n-am
reuşit să închid un ochi. Era presentimentul unui pericol? Sau aveam conştiinţa
chinuită a celui care obţine fără să merite o avere fabuloasă? Sau un soi de
remuşcare confuză? De cum s-a luminat, am sărit din pat, m-am îmbrăcat şi am
alergat afară să caut un ziar.
Când am citit, mi s-a tăiat
respiraţia. Un incendiu teribil, izbucnit la un depozit de ţiţei, distrusese pe
jumătate o clădire din strada San Cloro, aflată în plin centru. Printre altele,
fuseseră devorate de flăcări casele de bani ale unui mare institut de
construcţii, care conţineau peste o sută treizeci de milioane de lire, bani
lichizi. În flăcări, doi pompieri îşi găsiseră moartea.
Oare trebuie să înşir, unul
după altul, toate delictele mele? Da, pentru că acum ştiam că banii pe care
mi-i furniza haina proveneau din crime, din sânge, din disperare, din moarte,
veneau din infern. Dar înlăuntrul meu exista totuşi o intervenţie a raţiunii
care, bătându-şi joc, refuza să admită vreo responsabilitate din partea mea.
Şi atunci tentaţia revenea,
atunci mâna — era aşa de uşor! — intra în buzunar şi degetele, cu o grabnică
voluptate, strângeau marginile mereu noului bilet de bancă. Banii,
dumnezeieştii bani! Fără să părăsesc vechiul apartament (ca să nu bată la
ochi), în scurtă vreme îmi cumpărasem o vilă somptuoasă, posedam o preţioasă
colecţie de tablouri, circulam cu automobile de lux şi, renunţând la slujbă
din „motive de sănătate", călătoream pretutindeni în lume, în compania
unor femei frumoase.
Ştiam că, ori de câte ori
scoteam bani din haină, pe lume se petrecea ceva mârşav şi dureros. Cu toate
acestea, aveam o conştiinţă vagă a lucrurilor,
nesusţinută de probe
logice. Şi în acelaşi timp, cu fiecare încasare,
conştiinţa mi se degrada, devenind tot mai josnică. Şi croitorul? I-am
telefonat ca să-i cer nota de plată, dar nu mi-a răspuns nimeni. În strada
Ferrara, unde m-am dus să-l caut, mi s-a spus că emigrase în străinătate, nu se
ştia unde. Totul conjura deci să-mi demonstreze că, fără s-o ştiu, făcusem un
pact cu diavolul.
Până când, în imobilul unde
locuiam de multă vreme, a fost găsită într-o dimineaţă o pensionară de şaizeci
de ani asfixiată cu gaz: se omorâse pentru că pierduse cele treizeci de mii de
lire lunare pe care le încasase cu o zi înainte (şi care încăpuseră pe mâna
mea).
Destul, destul! Ca să nu mă
prăvălesc până în fundul abisului, trebuia să scap de haină. Nu cedând-o
altora, întrucât oprobriul ar fi continuat (cine ar fi putut rezista vreodată
unei ispite atât de mari?) Era neapărat nevoie s-o distrug.
Am ajuns cu maşina într-o
vale ascunsă din Alpi. Mi-am lăsat automobilul într-un luminiş înierbat şi am
pornit-o în sus, prin pădure. Nu era nici o suflare vie. Trecând de pădure, am
dat de pietrişul unei morene. Aici, între două stânci gigantice, am scos din
rucsac haina blestemată, am stropit-o cu petrol şi i-am dat foc. În câteva
minute nu rămăsese din ea decât cenuşa.
Dar, la ultima pâlpâire a
focului, în spatele meu - părea la o distanţă de doi-trei metri - a răsunat o
voce omenească:
— Prea târziu, prea târziu!
Îngrozit, m-am întors
brusc. Dar nu era nimeni. Am căutat în jur, sărind de pe un pietroi pe altul,
ca să-l descopăr pe blestemat. Nimic. Nu erau decât pietre.
În ciuda spaimei pe care o
trăsesem, m-am întors în fundul văii cu un sentiment de uşurare. în sfârşit,
liber. Şi bogat, din fericire.
Dar în luminişul înierbat,
maşina mea nu mai era. Şi în oraş, la întoarcere, am văzut că somptuoasa mea
vilă dispăruse; în locul ei era un teren viran, cu pari purtând tăbliţe cu
anunţul: „Teren comunal de vânzare". Şi depozitele din bancă, în mod
inexplicabil, erau complet epuizate. Dispăruseră, de asemenea, din numeroasele
mele casete de siguranţă, pachetele groase de acţiuni. Şi praf, nimic altceva
decât praf, în vechiul cufăr. Acum am reînceput cu greu să muncesc, abia mă
descurc şi, ceea ce este mai ciudat, nimeni nu pare să se mire de ruina mea
neaşteptată.
Şi ştiu că nu s-a sfârşit
încă. Ştiu că într-o zi va suna soneria, eu mă voi duce să deschid şi în faţa
mea va sta, cu zâmbetul lui abject, ca să-mi ceară ultima socoteală, croitorul
nenorocirii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu