Mici intamplari cu animale (50)

Vulpea şi raţele

Am fost martorul unei scene care s-a petrecut altfel decît cum mă aşteptam si cum, desigur, altfel şi-ar închipui-o cei mai mulţi. Ieşisem la oleacă de hoinăreală, fără de ţintă pre­cisă. Poate să culc vreun iepure, poate să zburătăcesc vreo potîrniche; în tot cazul să mă mai aerisesc după lungile zile de birou. Prin terenul unde mă găseam trece un rîu, iar din acesta coteşte un braţ mort. Cursese pe aici odinioară apa; cînd s-a construit linia ferată au tăiat cotul, îndreptînd cursul apei, aşa că acolo acum se încovoia aproape în cerc o apă stătătoare, cu oarecare stufărie pe margini.

Văd venind un pîlcuşor de raţe. După ce s-au rotit de cîteva ori pe deasupra, s-au lăsat pe oglinda apei.
Haide să le apropii! Lucru cam greu: malul nu era înalt, porumbul era cules. Fac ocol pe departe, dar cînd ajung să văd luciul, ratele mele se trăseseră binişor mai încolo, înotau, scotoceau după hrană. Mă  aşez cît de cît acoperit de o tufă de salcie, ca să mai răsuflu puţin: mă apropiasem aplecat în două şi anii cam protestau împotriva unor mişcări atît de tinereşti. Deodată observ că raţele îşi înalţă gîturile, privesc lung şi atent spre malul de dincolo, apoi încep să dea din cap agitate. Oare ce vor fi vă­zut acolo? Caut şi eu din ochi malul şi, iată, găsesc pricina: prin sălcăria măruntă de acolo se apropia o vulpe. „Am să văd cum se dă după raţe", mă gîndii, şi, în dorul meu după ceva senzaţional, doream ca raţele să fie proaste, să nu plece, să aştepte pînă va născoci ceva vulpea ca să prindă vreuna dintre ele. Şi raţele n-au zburat. Dimpotrivă, deodată au început să înoate toate înspre vulpe. Se apropiară de ţărm ca la un me­tru, deşi vulpea era doar la un pas de la apă. O priveau, tupilau din capete — îmi făcea impresia că-şi bat joc de vulpe. Aceasta nici că se uita la ele, parcă se făcea dinadins că nu le vede. Bîjbîia cu nasul pe jos şi ici şi colo, o dată am văzut-o sărind pe ceva şi mîncînd ceea ce va fi prins: şoarece sau broască. Cum înainta vulpea pe ţărm, raţele se ţineau de ea înotînd de-a lungul malului.

Ce-ar fi să încerc o dubletă cum n-am mai făcut: cu un foc o raţă, cu celălalt o vulpe. Mă trag încetinel înapoi, fac alt ocol şi ies la margine. Înainte de a mă ivi m-au simţit ra­ţele şi s-au ridicat, strigînd primejdie. Arunc la repezeală focul şi o raţă, lovită, coboară în sălcăria de dincolo de apă. Sar să prind în cătarea puştii vulpea; n-am mai zărit decît o roşeaţă dispărînd în încîlcitura de tufărie de dincolo. Am înconjurat apa pînă departe, pe la digul liniei ferate, şi am căutat raţa pînă mi-am urît zilele. N-am mai găsit-o, deşi se prăbuşise rostogol şi am auzit-o chiar şi cum a bufnit la pămînt. Am rămas nedumerit. Oare hoaţa de vulpe să-mi fi şterpelit frip­tura? M-am ales însă cu un lucru văzut: obrăznicia raţelor faţă de vulpea care n-avea ce să le facă şi nepăsarea vulpii faţă de... strugurii acri.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor