Sinuciderea ca metoda de diferentiere a formelor de relief

Oamenii care locuiesc în vecinătatea mării se sinucid mai uşor decât cei de la poalele munţilor înalţi. Când iau hotărârea să o facă, e adevărat, şi unii şi ceilalţi se gândesc la un singur lucru: copiii lor, care vor rămâne singuri. Dar singurătatea e de multe feluri şi nimeni nu se teme de ea pentru ea însăşi. Fiecare se teme de un anume fel de singurătate. Unii se tem de întuneric – forma supremă a singurătăţii, alţii de imposibilitatea comunicării – consecinţă directă a înţelegerii. Singurul care nu se teme este Dumnezeu – cel prin excelenţă singur, dar el trăieşte şi lângă mare şi departe de ea, şi pe vârfurile inaccesibile ale munţilor şi în centrul geometric al deşertului. El trăieşte peste tot, adică nicăieri şi asta îl aruncă în plin paradox al omnipotenţei, pentru că el nu poate cunoaşte frica. Dar Dumnezeu nu se poate nici sinucide, precum oamenii din vecinătatea mării, sau a munţilor înalţi.

Oamenii de la malul mării, când se sinucid, au viziunea liniştitoare a copiilor purtaţi pe braţele de curbură constantă ale valurilor, cu dragoste sinusoidală şi blândeţe edenică, până când algele lui Poseidon îi preiau matricial, ducându-i tot mai în adâncuri, acolo de unde fundul Fosei Marianelor se vede precum, de pe câmpurile de căpşuni forever, plafonul infinit al norilor.

Oamenii muntelui, când se sinucid, îşi văd copiii pe care-i lasă singuri dispărând în crevasele largi ale gheţarilor, ori izbindu-se de pereţii colţuroşi ai hornurilor întunecate, prăbuşindu-se tot mai în adâncuri, acolo unde numai foarte foarte puţin lipseşte până să poţi vedea dedesubt - dacă izbeşti cu pumnul lângă călcâiul stâng - fumul cel veşnic al vulcanilor de mare adâncime sub fierberea cărora tremură pământul. Lor, cel mai adesea, li se face frică. Ei sunt cei care ezită, amână, se răzgândesc, se ridică, îşi strâng copiii în braţe, descoperind dintr-odată cât de mult îi iubesc şi cum nu pot muri absolut deloc, pentru că nimeni, niciodată, nu are cum să moară ştiind că-şi lasă copiii singuri pe vârfurile cele mai înalte ale munţilor, de unde, în zilele cu cer azuriu impecabil, se pot vedea, în depărtările incerte, talazurile mării strălucind precum cristalele de adâncime.