Rugăciune pentru Fosa Marianelor

Am auzit odată pe cineva zicându-i nevestei cam aşa: „cine dracu' m-a pus să locuiesc în aceeaşi casă cu tine?!?!” şi trebuie să mărturisesc că întrebarea aia retorică şi nervoasă mi-a sunat ca o lovitură de măciucă aplicată direct în moalele capului. Nu fiindcă omul o spusese fără să ţină seama că eram şi eu acolo, ci pentru infinita gravitate a mesajului pe care l-am întrezărit în dosul cuvintelor. Dacă i-ar fi zis „cine dracu m-a pus să mă însor cu tine?!” ar fi fost ceva cu mult mai blând, ar fi fost o simplă reacţie iritată la nişte răutăţi spuse anterior de ea. Ar fi fost o vorba ca oricare alta, de genul „eşti un porc mizerabil” sau „nu mai suport o nenorocită ca tine” - vorbe care se spun şi se uită. Dar să te referi la locuirea împreună, asta este dincolo de nişte simple răbufniri mânioase. Este expresia limpede a unei aversiuni de nedepăşit, a unei stări de spirit negre, a unei dorinţe reprimate de a face rău.

Sinuciderea ca metoda de diferentiere a formelor de relief

Oamenii care locuiesc în vecinătatea mării se sinucid mai uşor decât cei de la poalele munţilor înalţi. Când iau hotărârea să o facă, e adevărat, şi unii şi ceilalţi se gândesc la un singur lucru: copiii lor, care vor rămâne singuri. Dar singurătatea e de multe feluri şi nimeni nu se teme de ea pentru ea însăşi. Fiecare se teme de un anume fel de singurătate. Unii se tem de întuneric – forma supremă a singurătăţii, alţii de imposibilitatea comunicării – consecinţă directă a înţelegerii. Singurul care nu se teme este Dumnezeu – cel prin excelenţă singur, dar el trăieşte şi lângă mare şi departe de ea, şi pe vârfurile inaccesibile ale munţilor şi în centrul geometric al deşertului. El trăieşte peste tot, adică nicăieri şi asta îl aruncă în plin paradox al omnipotenţei, pentru că el nu poate cunoaşte frica. Dar Dumnezeu nu se poate nici sinucide, precum oamenii din vecinătatea mării, sau a munţilor înalţi.

Parcarea la romani

Sa presupunem ca ai un loc de parcare. Nu este al tau in sensul ca ai turnat asfacltul acolo, pe pamantul mostenit de la bunici. Nu este nici macar inchiriat de la primarie. Dar este "al tau", pentru ca in fata blocului unde locuiesti este o parcare cu zece locuri si acolo nu parcheaza nimeni altcineva in afara de locatari. E asa, ca un fel de intelegere nescrisa, pe care e normal s-o respecte toata lumea. Asa cum tu, cand te duci la cineva in vizita, nu parchezi pe locul nimanui, ci cauti sa te strecori pe undeva, pe un trotuar mai putin circulat sau prin vreo alveola din fata unui parc, te astepti ca si ceilalti oameni sa faca acelasi lucru.

Animalul Insistent

Pe la 7:30 - 8, in fiecare dimineata, Animalul Insistent - ma refer la Richi, vine si racaie la usa ca sa il scot la plimbare. Pentru el nu conteaza ca m-am culcat la 10 seara sau la 3 dimineata. El atata stie: e ora de mers afara si eu trebuie sa ma scol. Lucrul asta devine extrem de enervant, somnul piere, asa ca ma scol si incep sa ma pregatesc de plecare. Dar aici apare un alt moment enervant, as zice fioros de enervant: imperecherea ciorapilor. Niciodata nu am reusit sa gasesc o solutie acceptabila la problema asta. Ciorapii mei stau claie peste gramada intr-un sertar adanc cat Fosa Marianelor. Daca ar fi toti de-un fel, ar fi OK: as lua doi la intamplare si s-ar potrivi. Dar ei sunt de multe feluri si pana gasesc eu doi de acelasi tip, trece o multime de vreme, in care Animalul Insistent devine tot mai nelinistit si ma preseaza psihic dincolo de orice limite acceptabile. Azi dimineata ma gandeam sa deschid un mic atelier unde sa cos pe ciorapi tot felul de lucruri, la cererea clientilor. Adica vine omul cu ciorapii imperecheati si eu cos pe ei chestii cum ar fi "Ionescu1" sau "Ciorapul gaurit1" sau, pur si simplu, "1"