Umbră - O parabolă
Chiar de-aş umbla pe valea
Umbrei...
Psalmii lui David
Voi, cei care azi citiţi, mai
sînteţi încă printre cei vii; dar eu, cel care scriu, voi fi fost de mult
plecat în ţara umbrelor, într-adevăr, ciudate lucruri se vor întîmpla şi multe
lucruri tainice vor fi dezvăluite, şi veacuri întregi vor trece mai înainte ca
oamenii să vadă aceste însemnări.
Şi cînd le vor fi văzut, vor
fi unii care nu le vor da crezare şi alţii care le vor pune la îndoială, şi
prea puţini vor fi cei ce vor găsi cu cale să cadă pe gînduri în faţa slovelor
săpate aici cu un stylus de fier.
Anul acela fusese un an de
groază, străbătut de fiorul unor simţiri mai puternice decît groaza şi care
n-au încă nume pe pămînt. Că multe minuni s-au întîmplat, şi s-au arătat semne,
iar peste mări şi ţări, în lung şi în lat, s-au desfăcut larg negrele aripi ale
Ciumei. Cei învăţaţi să citească în stele ştiau totuşi că faţa cerurilor
prevestea nenorocire; iar pentru mine, Oinos Grecul, ca şi pentru alţii, era
vădit că venise vremea cînd, în acest an, al şapte sute nouăzeci şi patrulea,
la intrarea în zodia Berbecului, planeta Jupiter avea să se afle în conjuncţie
cu inelul roşu al cumplitului Saturn. Socot, daca nu mă înşel întru totul, că
duhul cerurilor însuşi îşi făcea simţită fiinţa, nu numai pe însuşi globul
Pămîntului, dar şi în suflete, în închipuirea şi în cugetele seminţiei
omeneşti.
Într-o noapte, în jurul
cîtorva sticle de vin roşu de Chios, ne strînsesem, şapte la număr, între
zidurile unei săli măreţe, într-o cetate întunecată care se numea Ptolemais. Şi
nu era în încăperea noastră o altă intrare decît o poartă înaltă de aramă; iar
poarta fusese durată de către meşterul Corinnos şi era o lucrare de o rară
măiestrie şi se zăvora pe dinăuntru. Tot astfel, în sumbrul sălii cuprins,
draperii negre ascundeau vederilor noastre luna, stelele funebre, uliţele
pustii, dar, cu toate acestea, presimţirile şi amintirea Năpastei nu puteau fi
înlăturate.
Pe lîngă noi şi în jurul
nostru simţeam existenţa unor lucruri despre care nu pot face o dare de seamă
desluşită, lucruri materiale şi sufleteşti, o apăsare grea în văzduh, o
senzaţie de sufocare, o nelinişte plină de spaimă si, mai presus de toate, acea
stare îngrozitoare în care trăiesc oamenii nervoşi cînd simţurile sînt dureros
de treze şi ascuţite, iar puterile minţii zac în adormire. Eram copleşiţi de o
povară de moarte.
Se lăsa pe mădularele noastre,
pe mobilierul locuinţei, în cupele din care beam. Şi toate, toate lucrurile
păreau abătute şi covîrşite, toate lucrurile, afară numai de flăcările
celor şapte lămpi care luminau petrecerea noastră. Alungindu-se în întinse şi
subţiratice fîşii de lumină, ele rămîneau arzînd aşa, palide şi nemişcate, iar
în oglinda ce se alcătuia din răsfrîngerea lor pe masa rotundă de abanos la
care şedeam cu toţii, fiecare se uita la paloarea propriului său chip şi la
raza de nelinişte din ochii posomorîţi ai soţilor săi. Noi totuşi hohoteam de
rîs şi ne veseleam în felul nostru - un fel bolnăvicios; şi cîntam cîntecele
lui Anacreon, care sînt numai nebunie; şi beam fără de măsură, cu toate că
purpura vinului ne amintea de purpura sîngelui. Într-adevăr, se mai afla cu noi
în cameră încă un oaspete, în făptura tînărului Zoii.
Mort, el zăcea, cît era de lung,
sub giulgiu; el, duhul şi demonul acestei scene. Vai! El nu putea să ia parte
la bucuria noastră. Numai chipul său schimonosit de ciumă şi ochii săi, în care
moartea nu stinsese decît pe jumătate focul molimii, păreau că urmăresc
desfătarea noastră cu aceeaşi luare-aminte cu care un mort ar urmări bucuriile
celor ce vor să moară în curînd. Dar cu toate că eu, Oinos, simţeam ochii
răposatului aţintiţi asupră-mi, mă sileam totuşi să nu iau seama la amărăciunea
privirii lui şi, uitîndu-mă cu hotărîre în adîncul oglinzii de abanos, cîntam
cu o voce plină şi sonoră cîntările fiului lui Teios. Treptat însă, cîntările
mele încetară şi ecourile lor, tălăzuindu-se pînă departe printre negrele
perdele ale camerei, se auziră tot mai slab şi mai nelămurit, pînă ce pieiră cu
totul. Şi iată! Dintre negrele draperii în care se stingeau sunetele cîntării
se desprinse o întunecată şi nelămurită arătare, asemenea umbrei pe care luna,
cînd se află jos pe streaşina cerului, o croieşte după un trup omenesc. Dar nu
era nici umbra unui om, nici a unui zeu, nici a unui lucru cunoscut. Şi tremurînd
o clipă printre perdelele sălii, în cele din urmă rămase locului, în văzul
tuturor, pe faţa porţii de aramă. Dar umbra era nedesluşită, fără înfăţişare şi
fără contururi, şi nu era nici umbră de om, nici de zeu, nici a vreunui zeu al
Greciei, nici al Chaîdeei şi nici a vreunui zeu din Egipt. Şi umbra se odihnea
pe poarta de aramă, sub bolta acesteia şi nu se mişca şi nici un singur cuvînt
nu rostea, ci rămase locului în nemişcare deplină. Şi poarta pe care umbra se
odihnea era, dacă ţin bine minte, chiar lîngă picioarele tînărului Zoii,
înfăşurate în giulgiu.
Noi însă, cei şapte adunaţi
acolo, de îndată ce văzurăm umbra ivindu-se printre perdele, n-am îndrăznit să
ne uităm de-a dreptul la ea, ci, cu ochii în pămînt, priveam fără încetare în
adîncurile oglinzii de abanos. Şi în cele din urmă eu, Oinos, rostind cîteva
cuvinte cu glas încet, pusei întrebare umbrei unde oare i se află locuinţa şi
cum sună numele ei. Şi umbra răspunse:
- Sînt UMBRĂ, iar locuinţa mea
se găseşte în apropierea catacombelor din Ptolemais, chiar lîngă întunecatele
cîmpii ale Helusionului, ce mărginesc apele necurate ale lui Caron!
Şi atunci,
cuprinşi de groază, noi, cei şapte, am sărit deodată în picioare de pe
jilţurile noastre şi am rămas aşa tremurînd, străbătuţi de fiori şi pradă
spaimei. Căci sunetul glasului umbrei nu era sunetul unei singure fiinţe, ci al
unei mulţimi de fiinţe şi, schimbîndu-şi cadenţele din silabă în silabă, ne
umplea nelămurit auzul cu glasurile cunoscute, de care ne aminteam atît de
bine, a mii şi mii de prieteni dispăruţi.
În româneşte de Ion Vinea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu