Un reportaj al lui Geo Bogza

O sută şapte zeci şi cinci de minute la Mizil

Nu am câtuşi de puţin intenţia să glumesc, atunci când voi afirma că una dintre marile dorinţe ale vieţii mele a fost să vizitez Mizilul. Dorinţa aceasta mi s-a împlinit, în fine, în toamna anului trecut.

Cu cinci ani în urmă, când am adoptat, pentru prima oară în viaţa mea, o meserie şi am început să o practic aproximativ, aceea de reporter, m-am gândit că prima ei condiţie, de a călători prin tot felul de locuri, îmi va îngădui să văd şi Mizilul, într-un mod mai amplu şi poate cu rezultate mai substanţiale decât s-ar fi petrecut până atunci. În tot acest răstimp, de câte ori directorii ziarelor la care am lucrat, văzând că activitatea mea începe să devină vagă, mă întrebau ce am de gând să mai scriu, le răspundeam cu un surâs nostalgic, care părea că păstrează în el un secret superior:

-Am un subiect pe care îl iubesc foarte mult: Mizilul. Sunt sigur că dacă am să stau două zile la Mizil, am să mă întorc cu un reportaj senzaţional.

Mărturisesc că gândul acesta m-a făcut în nenumărate rânduri fericit. Mă vedeam ajungând în oraş, instalându-mă în hotel şi pornind apoi pe străzi liber şi curios, amestecându-mă printre oameni, trăgând cu urechea la ceea ce discută oamenii între ei.

Alteori, căutând să judec printr-o optică mai puţin personală, călătoria la Mizil îmi apărea extrem de importantă: o acţiune necesară pe care o reclamă cunoştinţele noastre, moderne despre lume. Să vedem, îmi spuneam cu oarecare gravitate, ce este cu acest Mizil, pe care l-a zeflemisit odată Caragiale şi asupra căruia nimeni nu s-a mai aplecat de atunci.E poate timpul să se afle în întreaga ţară ce-i Mizilul – Mi-zi-lul – cum trăiesc, cum gândesc, la ce visează, cum iubesc şi cum mor, acolo, în urbea lor, oamenii aceia peste care de atâţia ani planează, batjocoritor, zâmbetul marelui umorist. Erau momente cînd nici o acţiune nu mi se părea mai urgentă şi necesară, decât prezentarea Mizilului, după datele şi sensibilitatea timpului nostru.

Multă vreme, nici aceste consideraţiuni, nici fericirea personală ce mă cuprindea la gândul ce voi fi în Mizil, că voi mânca şi dormi alături de oamenii lui, nu au putut să se înfăptuiască. Viaţa vrut ca meseria, relativ frumoasă, pe care o practicăm, să mă poarte în multe oraşe, unele foarte îndepărtate, dar în Mizil niciodată.

În toamna anului trecut, am primit de la cercul de recrutare, ca atâţia dintre noi, o foaie de drum până la Buzău. În tren m-am gândit că pentru prima oară în viaţa mea călătoresc în contul statului. În astfel de împrejurări mi-a fost dat să cunosc, în sfârşit, Mizilul.

Cum am trecut de Ploieşti, gândul că aş putea să mă opresc , câteva ore cel puţin, în Mizil, a pus stăpânire pe mine. Oprirea aceasta o mai proiectasem de câteva ori, în anii trecuţi, când mă duceam spre Roman, la Blecher, dar nu o înfăptuisem niciodată. Ezitări începuseră, de altfel, să mă cuprindă şi acum. Din o mie de motive, fervoarea mea reportericească scăzuse mult în ultima vreme. Atunci la ce bun?

M-am hotărât totuşi să mă opresc, spunându-mi că vizitarea Mizilului poate deveni o dată istorică în viaţa mea. Am coborât din tren la ora 16 şi 15 minute.

Nu pot spune că eram excesiv de emoţionat, totuşi o curiozitate gravă, care îşi avea şi partea ei de emotivitate, pusese stăpânire pe întreaga mea fiinţă. Aşadar, Mizil! În fine, Mizil! Luni, 10 octombire 1938! Era o zi de toamnă, caldă şi bună, cu cerul albastru, senin (19 şi 10) când mi-am continuat drumul spre Buzău.

În cele ce urmează voi povesti pas cu pas, minut cu minut, tot ceea ce am făcut în Mizil; întâmplări ce vor putea fi considerate de o banalitate ucigătoare, sau aventuri cu adevărat senzaţionale, după cum vor fi cititorii obişnuiţi să privească şi să judece lumea.

Minutul 1

(Ora 4 şi 15)

Aşadar, Mizil.

Inginerul Lungu, cunoştinţă din regiunea petroliferă a Prahovei, a coborât şi el. Vine să facă o ofertă pentru repararea uzinei electrice, defectată. Mi-a spus-o în tren, unde l-am întâlnit din întâmplare. Vom lua amândoi aceeaşi trăsură?

Minutul 2

Trec peste linia întâia, prin pietriş, spre clădirea gării. Sentiment că trenul cu care am venit, trenul meu, va pleca şi eu voi rămâne aici, în Mizil. Ce-am făcut? O vagă senzaţie de nelinişte, de vinovăţie, urmată imediat de un gând calm, apreciind aventura care începe.

Încă o senzaţie cunoscută, încercată de multe ori: iarăşi pe peronul unei gări, singur, în timp ce oameni necunoscuţi trec într-o parte şi alta pe lângă mine, iar trenul cu care am venit se pregăteşte să plece.

Minutul 3

Inginerul Lungu, care se dusese până la ieşire, se întoarce şi mă întreabă ce am de gând să fac. Aşadar vrea să luăm trăsura împreună. Îmi ajută să notez pe o bucată de hârtie trenurile care vor trece mai târziu, spre Buzău.

Minutul 4

Caut din ochi biroul de mişcare, intru. Pe lângă oamenii dinăuntru, par deodată elegant. Un impiegat, puţin perplex, îmi vizează foaia de drum. Când ies, peronul e gol. Se văd ultimele vagoane ale trenului care a plecat. Prin ferestrele de la clasa a treia, capete de oameni scoase afară. Brusc, scena îmi reaminteşte o alta, cea dintâi de felul acesta, văzută în timpul războiului. Retrăiesc aceeaşi nelinişte amară, din vremea copilăriei.

Minutul 5

Traversăm sala de aşteptare şi ieşim în partea cealaltă a gării. Senzaţie de praf, mult, nesfârşit, ca senzaţia de apă pe malul mării.

Zărim trei birje, înspăimântător de hodorogite. Altele au şi plecat, stârnind praful. Ne suim în cea mai de aproape. Trăsura porneşte.

Minutul 6

În stânga, alunecă în urmă un gard. În dreapta, rari stâlpi de lemn cu becuri electrice. Dincolo, calea ferată spre Buzău.

Brusc, manifestez o veselie idioată, exagerat de zgomotoasă.

-Ei, şefule, strig birjarului, cum e viaţa la Mizil? Ceva fete găsim noi pe-aici? Inginerul râde. Birjarul râde.

Minutul 7

Tot atât de brusc, veselia se sparge. Ce tâmpenie! Inginerul îşi va închipui probabil că asta e preocuparea mea de căpetenie când ajung într-un oraş. De altfel, n-am întrebat aşa decât pentru că eram cu el.

Minutul 8

Când am mai mers în viaţa mea, cu încă un om în trăsură, de la gară în oraş? A, da, o dată la Bălţi, cu un negustor ovrei. Numai atunci. În afară de el, nu mai ţin minte pe nimeni. Şi acum, cu inginerul acesta, care vine să repare uzina electrică.

Minutul 9

Potop de întrebări asupra birjarului. De când e stricată uzina? Cine e primar? Cât costă litrul de lapte? Cât costă pâinea în Mizil? Cât e kilogramul de carne? Birjarul răspunde la toate, cumpătat. Trăsura merge pe un covor moale de praf.

Minutul 10

Drumul încetează să mai fie paralel cu calea ferată. Coteşte la stânga, spre oraş. Întrebare birjarului: Sunt hoteluri în Mizil? Răspuns afirmativ.

Minutul 11

Senzaţie plăcută, foarte plăcută, în legănarea trăsurii pe arcuri. E bine să mergi aşa, în trapul cailor.

Mă simt învăluit de căldura coaptă şi gravă a unei zile frumoase, de toamnă. E atât de bine să fii viu, să trăieşti, să stai tolănit într-o trăsură.

În faţa noastră, în fund, se zăresc dealuri luminate de soare.

Cum reacţionează oare mizilenii în faţa conflictului cehoslovac, care e gata să dezlănţuie războiul?

E atât de bine să mergi cu trăsura în soarele de toamnă!

Minutul 12

Apar primele case ale oraşului. Nu-s nici pipernicite, nici urâte, nici mari, nici frumoase. Tot ce poate fi mai anost. Spaimă: Cum de mi-a trecut prin minte că în Mizil ar putea fi ceva interesant de văzut? O adunătură banală de case. Atâta tot. Era, de altfel, de aşteptat. Respir uşurat: Bine că n-am pornit încoace angajându-mă să scriu ceva. Nimeni nu ştie de aventura mea (Senzaţie de fericire.)

Minutul 13

Trăsura coteşte la dreapta: o stradă cu prăvălii. La stânga: o piaţă. Birjarul ne arată cu braţul: Iată, aici e hotel… E o clădire cu etaj. Centrul oraşului.

Minutul 14

La dreapta, pe o stradă mai largă decât toate cele de până acum. După o sută de metri, birjarul opreşte. Casa primarului. Din curte iese un om cu hainele pătate de uleiuri industriale. Mecanicul uzinei. E trimis să-l cheme pe primar.

Minutul 15

Inginerul plăteşte birjarului: 20 de lei. Scurtă deliberare interioară: Să contribui şi eu cu „partea mea”? Zece lei. E ridicol! Dar dacă el se aşteaptă la asta? Îl cunosc destul de vag. Să spună că am profitat de pe urma lui? Scot o monedă de zece lei. Gest de mirare din partea inginerului. O ia neglijent surâzând.

Minutul 16

Apare primarul, însoţit de mecanic. Căpitan Nu-ştiu-cum. În orice caz… escu. Căpitan de rezervă. Numit de guvern.

Minutul 17

După câteva surâsuri, discuţia începe chiar în drum. Uzina, motorul, cabluri. Noi facem ofertă completă. Cu toată reţeaua, spune inginerul. De patru luni, toată lumea arde gazul, spune primarul.

Pe lângă noi, trec automobile. Ne aflăm pe şoseaua Ploieşti-Buzău, în porţiunea ei care străbate Mizilul. Birjarul pleacă, salutând cu respect.

Minutul 18

-Asta nu vă priveşte pe dumneavoastră. Noi ne angajăm ca în termen de două luni… Vocea inginerului.

Vocea primarului: Cu totul, cam un milion de kilowaţi pe an.

Minutul 19

E poate timpul să plec, mă gândesc. E nevoie de un efort fizic, pentru că din atitudinea mea, din felul cum mi-am schimbat poziţia corpului, să se înţeleagă că vreau să plec. În toiul discuţiei, cei doi sesizează disonanţa pe care o fac. Le întind mâna şi încerc un surâs de dimensiuni cât mai mari. Un surâs bocanc. Primarul răspunde, mirat. Crezuse că sunt tovarăş cu inginerul.

Minutul 20

Plec pe jos înapoi, spre piaţă. Un gard de şipci.

Minutul 21

Calc cu o senzaţie ciudată de amorţire a picioarelor, după statul în trăsură. Cunosc asta din vremea copilăriei.

Minutul 22

Ajung în colţul pieţei. Mă opresc puţin să privesc. Văd o biserică înconjurată de o grădină mare. Plec din nou.

Minutul 23

Ajung în mijlocul pieţei. Stau locului.

Minutul 24

Mizil!

Minutul 25

Sunt în Mizil. Aici, tot ce văd, e Mizil. Mizil! Mă simt perplex şi dezorientat.

Minutul 26

Trece un câine pe drum.

Minutul 27

Sunt în Mizil. (Teribilă întâmplare, în orice caz. Dar dezorientarea continuă.)

Minutul 28

Ce văd din încremenirea în care mă aflu, singur în mijlocul pieţei, ca un plop uman? Văd, spre stânga, într-o grădină, un monument. Dincolo de el, mai departe, e câmpul. Şi mai departe, în fund, dealurile. Aici, în faţă, într-o parte, e biserica, iar în cealaltă hotelul. Are firmă. Privesc câtva timp firma. O citesc. Ho-tel. Atâta tot. Nu spune ce hotel. În spate, o farmacie. Alături o casă. Firmă: „Sfatul negustorilor din Mizil.” În partea cealaltă, o căsuţă albă, cu firmă mare: TELEFOANE. La dreapta, în fund, o stradă cu prăvălii.

Minutul 29

Aşadar, sunt în Mizil. Fac câţiva paşi, mă opresc din nou.

Citesc iarăşi firma hotelului: Ho-tel.

Minutul 30

Ce să fac acum?

Minutul 31

Câinele de adineauri trece din nou. Pare plictisit. În afară de el, piaţa e cu desăvârşire pustie. Ho-tel. Hotel.

Minutul 32

Am impresia că am terminat cu Mizilul. Pornesc totuşi agale, spre strada cu prăvălii. Să vedem ce are să mai fie.

Mă gândesc deodată că ar fi bine să cumpăr nişte cărţi poştale ilustrate, să le trimit cunoscuţilor. „Salutări din Mizil.” O, da, asta poate e o idee.

Minutul 33

Nu, e un eveniment prea important prezenţa mea în Mizil pentru a fi semnalată doar prin cărţi poştale. Trebuie să trimit o telegramă. Neapărat o telegramă.

Caut în memorie un prieten care ar face cel mai mult haz de o asemenea întâmplare. Cui să trimit oare telegrama?

Câinele trece iar spre biserică. Pare extrem de plictisit.

Minutul 34

În colţul străzii mă opresc. O băcănie cu vitrina plină de pachete identice. Bomboane: „505 cu dungă”. Sunt câteva zile de când mă obsedează asta: „505 cu dungă”. Bomboane! Bomboane cu dungă! Teribile idei le pot trece prin minte negustorilor. „505 cu dungă. Bomboana Europei”. Asta e fantastic! Bomboana Europei.

Gând minor: Cum or fi cel puţin la gust?

Îmi vine în minte Horia Bottea.

Minutul 35

O iau pe stradă, la stânga, în direcţia Buzăului. Desigur, Horia Bottea e cel care ar face cel mai mult haz primind o telegramă din Mizil. Ce bine că i-am aflat adresa. E la Ocna-Sibiului.

Minutul 36

Caut să-mi închipui faţa lui, când factorul îi va aduce o telegramă din Mizil. Ce o să gândească? Şi deodată: Cel mai bine ar fi să nu semnez telegrama. Să nu ştie de la cine e. Să-şi bată capul: Cine mi-o fi telegrafiat oare din Mizil? Cine mi-a putut telegrafia din Mizil? Fulgerător un nume îmi vine în minte: Caragiale.

Ce-ar fi să semnez telegrama, Caragiale?

Minutul 37

Gândul acesta mă pironeşte locului un minut.

Minutul 38

Iată, în adevăr, un lucru care merită să fie făcut: o telegramă trimisă din Mizil şi semnată Caragiale. Ce are să spună Horia Bottea? Mizil. Salutări, Caragiale… Nu. Salutări emoţionante, Caragiale.

Sunt aproape fericit de această descoperiere.

Minutul 39

Brusc un alt gând îmi taie elanul şi mă paralizează: Ce au să spună cei de la Poştă?

În adevăr, este imposibil de trimis din Mizil o telegramă semnată Caragiale. Nu se poate să nu ştie că şi-a bătut joc de oraşul lor.

Minutul 40

Cum să trimit telegrama fără să trezesc nici o bănuială? Mă şi văd în faţa ghişeului. Salutări, Caragiale. Horia Bottea o să facă atâta haz! Îmi este imposibil să renunţ la ideea aceasta.

Minutul 41

Îmi propun să mă îndrept, în orice caz, spre poştă. Un om care trece îmi dă lămuriri. Se află în partea opusă oraşului. Îmi întorc paşii. Iarăşi 505 cu dungă. Salutări, Caragiale. Trebuie să fac asta.

Minutul 42

Merg până în dreptul pieţei.

Minutul 43

Cotesc la stânga pe o uliţă foarte îngustă. Unele aspecte care ar putea fi numite mizerie. Poate e ghetoul Mizilului uliţa aceasta… La sfârşitul ei, un zgomot de ciocane în activitate. La colţul din stânga, atelierul unui tâmplar. Afară, lângă uşă, aşezate rând pe rând, şapte coşciuge rudimentare. Scânduri abia date la rindea, totul lucrat de mântuială, ca nişte cutii pentru o marfă ieftină. Coşciuge de Mizil. Stau şi le privesc câteva clipe. Impresionat. Tot aş fi avut ce scrie într-un reportaj…

Minutul 44

Traversez o piaţă pavată grosolan cu bolovani. Aici se face desigur târg de vite, de cereale.

Idee: Am să semnez telegrama Caragealis. Caragealis poate fi numele unui om care trece prin Mizil. Un cerealist, de exemplu. Domnii de la poştă n-au să aibă ce spune. Dacă nu vor, fac scandal.

Deschid o poartă şi intru. Trebuie să traversezi o grădină pentru a ajunge la poştă. Clădirea ei e în fund, destul de mare.

Minutul 45

Ghişeul de telegrame e închis. Ciocănesc. Apare un domn în haine negre, cu ochelari. Bătrâior. Cer un formular de telegramă. Mi-l dă. Nu bănuie nimic. Îl privesc atent. O va primi! N-are încotro.

Trec la pupitru să scriu textul telegramei.

Minutul 46

Textul telegramei: „Horia Bottea, judecător, Ocna-Sibiului. Salutări emoţionate, Caragealis”.

Desigur, în prima clipă are să rămână perplex. Mă va bănui? De un an nu i-am mai dat nici un semn de viaţă.

Aştept să se usuce cerneala.

Minutul 47

Acum e acum. Iau o mutră cât mai indiferentă, cât mai comercială. „Salutări emoţionate”. N-o să se întrebe ce înseamnă asta? Treaba lui. Mă apropii de ghişeu.

Minutul 48

Ghişeul e iarăşi închis. Ciocănesc din nou. Se deschide. O clipă rămân dezorientat. În locul funcţionarului bătrâior, un altul, tânăr. La asta nu mă aşteptam. Întind telegrama, hotărât. Puţin, simt că mă cheamă chiar Caragealis. Cerealist. De ce nu? Voi şti să-mi joc rolul, la nevoie. El închide ghişeul brusc.

Minutul 49

Câteva clipe de emoţie. Dacă s-au strâns cu toţii în jurul telegramei şi discută?

Ghişeul se deschide. Iau recipisa şi restul.

Plec. Mă simt puţin ca un om care a dat foc la fitilul unui butoi cu dinamită. Cândva, într-o clipă pe care n-o pot bănui, se va produce explozia. Ce-o să fie pe Horia Bottea! O telegramă din Mizil!

Minutul 50

Un argat, pare-se ardelean, a oprit chiar în faţa poştei o căruţă trasă de doi cai superbi şi strigă cu deznădejde unui trecător, să-i spună unde e poşta. Când o vede, se dă jos şi intră înăuntru, cu o cutie sub braţ. Pare o scenă dintr-un film cu Stan şi Bran.

Trec pe partea cealaltă a pieţei Un lung şir de gherete pentru comerţul măcelarilor. Unele sunt deschise. Hălci dezgustătoare de carne. Şi muşte. De mult nu mai văzusem atât de multe muşte.

Minutul 51

Splendid contrast. Mă aflu în curtea unei biserici, cu flori şi iarbă moale. Calm.

În geamul uşii, un aviz cu cerneală violetă: „Parohia are de dat în arendă zece hectare de pământ. A se adresa biroului parohiei”. Zăresc biroul parohiei în dreapta, o casă scundă, cu ceardac.

Un gând: Intru, spun că mă interesează locul, câte parale hectarul? Văd oameni noi, aud cum vorbesc, aflu ce gândesc.

Poruncă interioară: Haide, nu fii leneş, du-te, numai aşa poţi afla ceva despre Mizil. Du-te şi fă pe agricultorul!...

Minutul 52

Dramatică deliberare interioară: Mi-e lene, mi-e lene, nu vreau să vorbesc cu nimeni.

Părăsesc curtea bisericii, cu regret totuşi. Ce bine ar fi fost dacă nu-mi era lene. Aş fi luat o voce agricolă: „Mă interesează cele zece hectare anunţate pe uşa bisericii…” Iar ei şi-ar fi spus: „Iată arendaşul!”

Minutul 53

Trec din nou pe lângă cele şapte coşciuge (se aude dinăuntru ciocanul bătând mereu cuie), şi intru în uliţa îngustă. La celălalt capăt al ei câţiva oameni adunaţi. O femeie se ceartă cu un bărbat, îşi strigă unul altuia ocări. Omul e beat, se clatină pe picioare.

Minutul 54

Privesc grupul şi ascult cum se ceartă cei doi. Roşii la faţă şi mânioşi. Din partea bărbatului, înjurăturile obişnuite, pe temă religioasă şi genitală. Mamă, Dumnezeu şi sfinţi. Femeia blesteme: Usca-ţi-s-ar… Arde-ţi-ar…

Minutul 55

Nu intervine nimic nou în cearta dintre ei. Mă hotărăsc să plec.

Minutul 56

Cotesc la dreapta şi continui, în direcţia Buzăului, drumul început înainte de a mă fi dus la poştă.

Minutul 57

Stradă înţesată de prăvălii. Îmbrăcăminte, încălţăminte, coloniale. Firme: „La Mireasa,” „La Unirea Principatelor”, „La Oituz”.

Toate băcăniile au în vitrină doar „505 cu dungă”. Se vede că reprezentanţii fabricii au venit într-o după-amiază aici şi au făcut ravagii. Dumping cu „505 cu dungă”.

Minutul 59

Merg. Cerul senin. Ziua frumoasă.

Minutul 60

Cotesc la stânga pe o stradă mai îngustă.

Minutul 61

Într-un colţ, o căscioară. Afară, pe un grătar încins, cârnaţi negri, hidoşi. Înăuntru, chef. La o masă, câţiva tineri răcnesc. Unul are un acordeon. Câţiva oameni în etate îi privesc de la distanţă, cu jind.

Minutul 62

Îmi continui drumul. Deodată observ că locuinţele printre care trec nu sunt cu nimic deosebite de acelea ale unui sat. Totul seamănă a sat. În primul rând gardurile. Apoi casele mici, foarte mici, cu prispă şi ferestre de o şchioapă. În curţi câte o femeie, sau vreun copil numai în cămaşă.

Minutul 63

Acelaşi peisaj rural.

Minutul 64

Undeva, aproape, se zăreşte câmpul gol. Foarte bine; simţeam nevoia.

Minutul 65

Ajung în plin câmp. Dar de la ultima casă o femeie care m-a văzut trecând se uită tot timpul după mine. Asta e culmea. Merg mai departe, până după o claie de paie vechi, înnegrite.

Minutul 66

În timp ce stropesc ţărâna, privesc calm peisajul. Câmpul galben, de toamnă, se întinde până la dealurile care încep să se ridice în zare. Gând didactic: „Suntem la poalele Carpaţilor”.

Minutul 67

Mă întorc pe altă stradă, paralelă cu aceea pe care am venit. Am impresia că pe aici locuiesc ţigani. Din diferite curţi sunt privit cum trec, de femeie şi copii.

Minutul 68

Au început să mă doară picioarele de bolovanii prin care am mers poticnindu-mă.

Minutul 69

Într-o curte, un porc guiţă, de parcă ar fi să-l taie. Dar nu-l taie nimeni.

Minutul 70

Cotesc la dreapta, spre centru. Îmi pare rău că n-am cumpărat puţină pâine.

Minutul 71

E ora cinci şi douăzeci şi cinci. Trenul pleacă la ora şapte şi zece.

Mai am de stat în Mizil.

Minutul 72

Merg din nou pe strada cu prăvălii. În sens invers şi pe trotuarul celălalt. „La 24 ianuarie”, „La Podgoreanu”, „La turma de oi”.

Minutul 73

Lumina zilei a început să scadă şi aerul serii pare deodată mai rece. Mă simt rătăcit, undeva, în lume. Mi-aduc aminte, nu mintea, ci altceva mult mai profund din mine îşi reaminteşte: aşa mergeam în amurg, singur pe străzi, când ieşeam de la şcoala primară. E atât de mult de atunci! Şi după atâta vreme, după atâţia oameni cunoscuţi şi iubiţi, mă găsesc iarăşi singur, pe străzi, într-un amurg de toamnă.

Lumea mi se pare o ceaţă, ceva nebulos, nedesluşit, care în clipa aceasta mai e şi rece, ca un vânt de toamnă cu picuri de ploaie.

Minutul 74

Lumina mai scade cu o nuanţă.

Minutul 75

Merg pe aceeaşi stradă din Mizil, singur, undeva în lume, într-o seară răcoroasă de toamnă.

Minutul 76

Am ajuns aproape de centru. O brutărie cu taraba plină. Deodată zăresc la marginea ei o bucată de lipie. De mult nu mai văzusem lipie. Întind repede mâna şi o iau. O femeie de după tarabă, cu un şorţ, un şorţ alb cu dungi gri, mă priveşte. Spun să-mi taie jumătate din ea.

-Cât costă?

-Un leu.

Răspunsul trezeşte în mine o emoţie extraordinară. De mult o dorinţă, destul de mare, cum fusese aceea de a mânca lipie, nu mă costase atât de puţin. Mă uit la brutăreasă surprins, parcă nevenindu-mi să cred. Un leu…

Minutul 77

Merg cu bucata de lipie în mână.

Minutul 78

Ajung în piaţa din centru. Mă aşez pe o bancă din dreptul farmaciei, cu faţa spre biserică şi hotel. Simt că sunt obosit; mă dor picioarele mai ales, din mersul prin bolovani.

Minutul 79

Încep să mănânc din lipie.

Minutul 80

Mă gândesc: Mănânc lipie care costă un leu.

Minutul 81

Am terminat lipia.

Minutul 82

Mă dor picioarele. Le întind cât pot de mult, să se odihnească.

Minutul 83

Cum stau singur pe o bancă, mă simt şomer sau vagabond.

Minutul 84

Recapitulez persoanele pe care le-am văzut trecând de când stau pe bancă.

De la stânga la dreapta au trecut:

Un om cu un cal.

Un sergent de stradă.

O femeie care a intrat în farmacie.

O fată cu picioarele goale.

O căruţă.

Doi domni cu pardesie.

Un copil.

De la dreapta la stânga:

Un om înalt îmbrăcat prost.

Un electrician.

Un popă de etate mijlocie.

Un cîine.

O căruţă încărcată cu paie.

O femeie cu o oglindă.

Un grup de gâşte.

O trăsură.

Un ţigan.

Minutul 85

Deodată, observ o scenă extraordinară. Sub copacii din faţa bisericii, un om s-a prăbuşit. Un altul care îl însoţea se bălăbăne şi strigă tare la el. Apoi, clătinându-se cumplit, se aşează pe o bancă şi începe să chiuie.

Minutul 86

Omul căzut zace jos, nemişcat. Celălalt, cuprins de o veselie desperată, chiuie cât îl ţin plămânii. Se uită la tovarăşul lui şi râde.

Minutul 87

În jurul celor doi au apărut câţiva copii. Privesc înspăimântaţi şi înveseliţi în acelaşi timp.

Minutul 88

Numărul copiilor se îngroaşă. Sunt peste douăzeci, cu totul. S-au strâns în cerc în jurul beţivilor. Se ameninţă unii pe alţii, împingându-se de la spate spre cel căzut. Chiote mici, ascuţite. Larmă de copii în recreaţie.

Minutul 89

Apare un bărbat pântecos, cu mustăţi lungi, galbene. Cred că e dascălul bisericii. Apar încă doi oameni prost îmbrăcaţi. Toţi privesc omul căzut.

Minutul 90

(Ora şase fără un sfert)

În scenă intră un nou personaj. De cum îl zăresc, copiii încep să-i strige:

Costică nebunu

Trage cu tunu…

El se ia după ei, în mână cu o stinghie, şi copiii fug înspăimântaţi, împrăştiindu-se. Cei neameninţaţi se strâng din nou şi încep să strige.

Costică nebunu

Trage cu tunu…

Minutul 91

Brusc, mă hotărăsc să mă apropii de teatrul acestor evenimente. Mă ridic de pe bancă şi pornesc.

Când sosesc la faţa locului, ajunge în acelaşi timp cu mine şi o femeie care se apleacă asupra celui căzut: „Tănase, hai scoală, mă Tănase!” Tănase nu răspunde.

Minutul 93

Femeia priveşte consternată în toate părţile. Se ridică de lângă Tănase şi îşi frânge mâinile. Pe de lături nebunul fugăreşte copiii.

Minutul 94

După felul cum zace la pământ, îl simt pe Tănase greu, de plumb.

Tovarăşul lui de beţie, continuându-şi veselia, chicoteşte tot timpul. Râde fericit, fără să aibă aerul că vede ce se petrece în jurul lui.

Minutul 95

La îndemnul dascălului, cei doi oameni îi ajută femeii să-l ridice pe Tănase şi să-l aşeze pe bancă. Izbutesc anevoie. Îl ţin de subţiori să nu se prăbuşească. Tănase nu dă nici un semn de viaţă. Femeia îl zgâlţâie şi-l strigă, cuprinsă de o deznădejde care o face palidă. Capul lui Tănase se bălăbăne greoi dintr-o parte în alta.

Minutul 96

Prin piaţă trece o trăsură cu un fel de domn în ea. Femeia strigă birjarului să se întoarcă, să-l ducă pe Tănase acasă. „Îţi plătesc, mă…”

Minutul 97

Tovarăşul lui Tănase nu-şi mai conteneşte veselia. Pare să aibă cincizeci de ani, un fel de puşlama bătrână, om fără meserie. Chicoteşte tot timpul: „Hi, hi, hi”.

Tănase, în schimb, arată a fi om gospodar. Este o namilă de om, încălţat cu cizme enorme. Umeri laţi şi puternici. Nevasta lui e o femeie tot atât de voinică. Îi ia capul între mâini, ţinându-l să nu se mai clatine.

Minutul 98

Cu o figură gravă, de preot care oficiază, Costică nebunu îndepărtează cu stinghia copiii de la acest spectacol.

E un băiat de vreo douăzeci de ani, într-un hal de murdărie îngrozitoare. E atât de negru şi de soios, de parcă ar fi trecut printr-o ladă de gunoi şi apoi prin alta de cărbuni. Tot obrazul îi este mânjit de funingine. Picioarele-i goale sunt atât de negre, încât la început crezi că-i încălţat.

Pe cap are înfundată o pălărie ale cărei boruri le-a tras în jos, peste urechi, legându-se sub bărbie cu o sfoară. Sub braţul stâng, nemişcat, ţine un teanc de reviste ilustrate, făcute ferfeniţă. Cu braţul drept agită stinghia, fugărind copiii. Ei se întorc şi strigă:

Costică nebunu

Trage cu tunu…

Minutul 99

Mă gândesc: „Ce nume pentru un nebun: Costică!” O clipă mai târziu, o frază se formează în mintea mea, ca şi cum ar urma să o spun cuiva: „Pe nebunul Mizilului îl cheamă Costică…”

Minutul 100

Tănase geme de câteva ori. Femeia îl strigă, cu o voce rustică, aspră: „Mă, Tănase! Tănase! Mă Tănase, mă!”

Minutul 101

Soseşte o trăsură goală. (Alta, nu aceea care a trecut adineauri.) Femeia şi cu cei doi oameni întind de Tănase să-l ducă spre trăsură. E o muncă grea. Copiii se îngrămădesc buluc, ca la urs. Costică îi alungă cu stinghia.

Încercare zadarnică de a-l urca pe Tănase în trăsură.

Minutul 102

Tănase e pe jos, lângă roţile trăsurii. Cei trei trag de el, cu deznădejde.

Minutul 103

Cui multă greutate l-au târât în trăsură, dar jos, unde se ţin picioarele. După câteva încercări de a-l ridica pe scaun, îl lasă acolo, de-a curmezişul trăsurii. Femeia rămâne pe scară proptindu-i capul cu un picior. Trăsura porneşte.

Minutul 104

Jos, unde zăcuse Tănase, a rămas o baltă de vărsătură roşiatică.

Minutul 105

Toată lumea începe să se împrăştie. Tovarăşul lui Tănase dă un chiot cumplit şi porneşte şi el bălăbănindu-se şi încercând să cânte. E îmbrăcat numai în zdrenţe, dar pălăria lui soioasă are totuşi ceva semeţ, ca o pălărie de vânător.

Minutul 106

Trec înapoi, în partea cealaltă a pieţei.

Minutul 107

Ajung în dreptul casei pe care scrie Telefoane. Are un geam mare, ca vitrina unui magazin. Mă apropii să văd ce e înăuntru. Când sunt lângă geam zăresc o fată subţire, cu păr negru, îmbrăcată cu un pulover bleumarin. În aceeaşi clipă ridică şi ea capul şi se uită la mine. Mă îndepărtez spre partea dreaptă a pieţei.

Minutul 108

Ajung iarăşi în strada cu prăvălii. De data aceasta o iau spre Ploieşti.

Reflecţie: „De ce am plecat? Trebuia să deschid uşa şi să intru!”

Stare de suflet: Era atât de singură! O fată din Mizil. Să fi stat de vorbă cu ea.

Minutul 109

Aha! Şi aici ca în toate oraşele. O cofetărie care e probabil localul en vogue al Mizilului. Cutii de bomboane, prăjituri, mese afară. Aviz: „Aici servim îngheţată”. Pesemne că e un capitol palpitant din viaţa Mizilului concurenţa dintre aceşti doi cofetari.

Minutul 110

Desigur, trebuia să deschid uşa. Toată lumea are dreptul să intre la telefoane. Ce prostie că am plecat. Să mă întorc? Eh, acum e prea târziu. M-a văzut cum m-am uitat pe geam şi am plecat. Trebuia să intru de la început, hotărât să mă prefac că am treabă.

Minutul 111

Fata asta de la telefoanele din Mizil! Uite ceea ce mi-ar fi fost de folos. Să stau de vorbă cu ea. Sunt un prost.

Minutul 112

Alte câteva prăvălii. Apoi un depozit de ziare.

Minutul 113

Să intru? Să nu intru? Sunt plictisit. Ce am să aflu?

Vocea interioară, energică şi batjocoritoare în acelaşi timp. Haide, mişcă-te, fă ceva şi pentru meseria ta. Informează-te!

Mă hotărăsc să intru.

Intru.

Minutul 114

O tejghea cu ziare şi romane poliţiste. Mă uit pe rând la toate.

- Ziarul cutare nu-l aveţi?

- Nu, nu mai vine.

- De ce?

- Nu ştiu, se vindea puţin, nu mi l-au mai trimis.

Minutul 115

- Revista asta se vinde?

- Două bucăţi.

- Şi ziarul acesta?

- Cinci, şase.

- Puţin.

- De, acum nu-i sezon de ziare.

- Cum, nu-i sezon de ziare?

- La noi se citeşte mult iarna. Acum oamenii sunt plecaţi la vii, cu culesul. N-au timp de ziare.

Minutul 116

Reflecţie: Simţisem eu că oraşul e gol într-un fel care nu putea fi normal.

Minutul 117

- Mulţumesc foarte mult. Bună seara

- N-aveţi pentru ce. Bună seara.

Minutul 118

Mai departe, în direcţia Ploieştiului. Cerul e vânăt şi rece. S-a făcut seară de-a binelea.

Minutul 119

O clădire mai mare despre care bănui că e o moară.

Minutul 120

La dreapta, iar se zăreşte câmpul. Oricum, e destul de mic Mizilul. Ocolesc şi pornesc din nou spre centru.

Minutul 121

Puteam să întreb, de exemplu, până la ce oră este deschis seara. Sau dacă se poate vorbi la Oradea Mare. O, dar puteam găsi atâtea pretexte…

Minutul 122

(Ora şase şi un sfert)

Mai e aproape o oră până la tren. Să mă duc acum? Merg, în orice caz spre centru.

Minutul 123

Fata de la telefoane din Mizil! E cineva cu care trebuie să vorbesc negreşit! Şi în afară de asta, cred că este şi drăguţă.

Minutul 124

Am să intru, am să spun: „Bună seara, domnişoară. Vă rog, până la ce oră se poate vorbi cu Bucureştiul?” Pe urmă, am să văd…

Minutul 125

Am să mă duc!

Minutul 126

Fac colţul. Trec prin faţa farmaciei. Ajung. Deschid uşa.

Minutul 127

„Bună seara, domnişoară. Vă rog, până la ce oră se poate vorbi cu Bucureştiul?”

Răspunsul domnişoarei: „Până la zece”.

O privesc: e mult mai puţin frumoasă decît părea prin geam. Şi puloverul e spălăcit şi vechi. Înfăţişare de mică, foarte mică funcţionară provincială.

Minutul 128

Sunt decepţionat de această înfăţişare a fetei? Nu sunt decepţionat, dar îmi pare rău pentru ea.

Întreb dacă are cartea cu numerele de telefon din Bucureşti. O caută printre altele şi mi-o dă. Mă aşez pe bancă, lângă perete.

Minutul 129

Deocamdată am să răsfoiesc cartea de telefon. Caut diferite numere şi le însemn cu creionul pe o hârtie. Numerele de telefon ale prietenilor mei, pe care le ştiu pe dinafară de ani de zile. Totuşi, când le găsesc, în după-amiaza aceasta în Mizil, sunt uşor emoţionat.

Minutul 130

Rămân cu privirile pe un nume, deosebit de toate celelalte. Un nume, ceva cifre. Emoţia mea se măreşte şi devine apoi tristeţe. Mă uit pe geam. Mă simt din nou obosit.

Minutul 131

Strâng cu grijă hârtia pe care am însemnat în mod inutil numerele de telefon. Glasul domnişoarei: „Alo, da, aveţi legătura cu Buzăul”.

Minutul 132

Aflu că în Mizil sunt treisprezece numere de telefon. Zece la autorităţi şi trei particulare.

- Numai trei.

- Da, trei.

Aflu numele celor trei persoane din Mizil care au telefon.

Minutul 133

Fata e simplă, cumsecade, modestă. Stă pe scaun după un grilaj de lemn, pe deasupra căruia îi văd totuşi capul.

Minutul 134

E fardată prost, cum se fardează fetele în provincie. Părul lung, dat peste cap. Camera în care ne aflăm e plină de umbrele serii. E aproape întuneric. Vorbesc cu ea şi îmi dau seama că, în acelaşi timp, îmi odihnesc picioarele mai bine decât pe banca de afară.

Minutul 135

Aflu că nu e telefonistă decât de două luni. Nu e de fel din Mizil. E din provincie. Stupoare.

- Cum, din provincie?

- Adică de la ţară, dintr-un sat.

- A, da!

A venit în Mizil, fiindcă în provincie nu avea ce face. Aici, e telefonistă.

Minutul 136

A urmat o şcoală să se facă telefonistă? N-a urmat nici o şcoală. A venit şi i-a arătat şeful două zile. Nu e greu. Aveau nevoie de o telefonistă.

- Şi cât îţi plătesc pe lună, domnişoară?

Răspuns: Două mii trei sute.

Minutul 137

Se deschide uşa din fund şi intră o bătrână cu o lampă de gaz, aprinsă. Aha! Uzina defectă, inginerul Lungu, primarul.

Minutul 138

Stăm sub lumina lămpii de gaz. Simt că e seară, o seară de provincie, venită devreme.

Domnişoara strigă în pâlnia relefonului… Alo, Ploieştiul, Ploieştiul? Strigă cât poate de tare şi se îneacă. Afară e întuneric de-a binelea. Am să plec curând.

Minutul 139

Îmi vine în minte o strofă de Tudor Arghezi:

„Niciodată toamna nu fu mai frumoasă

Sufletului nostru bucuros de moarte”.

În fiecare toamnă mi-o aduc aminte.

Minutul 140

Peste o jumătate de oră trebuie să fiu la gară. Îi spun domnişoarei, bună seara şi ea răspunde cu un glas obosit de cât a trebuit să strige în convorbirea cu Ploieştiul.

Din nou afară, în piaţa atât de cunoscută acum. Pornesc în dreapta, şi iar trec prin faţa farmaciei.

Minutul 141

În casa pe care scrie „Sfatul Negustorilor”, câteva zeci de oameni adunaţi se pare că discută ceva. Uşa e întredeschisă. Intenţie de a intra, repede abandonată.

Minutul 142

Mai am totuşi timp până la tren. În faţă e hotelul. Ce ar fi să intru, să văd cum e hotelul din Mizil? Proiect: Intru, cer să mi se arate o cameră, pentru cazul că nu mi-aş termina treaba şi s-ar putea să rămân noaptea în Mizil. De unde au să ştie că de la ei voi pleca de-a dreptul la gară?

Minutul 143

Intrarea în hotel e printr-o cârciumă. Mă apropii de tejghea unde se află o femeie. În clipa când deschid gura mă aud strigat pe nume. Supriză. Întorc capul: Inginerul Lungu, în fund, la o masă. Sunt nevoit să renunţ la ideea de a cere să mi se arate o cameră. Îmi pare rău.

Minutul 144

Convorbire cu inginerul.

-Cum a rămas cu uzina electrică?

-În clipa asta se consfătuiesc cu toţii ce hotărâre să ia.

-Aha, la Sfatul Negustoresc.

-Da, la Sfatul Negustoresc,

Minutul 145

Cârciuma e vastă. Sunt multe colţuri obscure, pe care nu poate să le lumineze lampa de gaz. Inginerul aşteaptă aici rezultatul consfătuirii. În faţa lui un pahar de vin.

-E bun?

-Aş, prost.

Minutul 146

Mă ridic: Trebuie să plec la gară. Inginerul: „La revedere!”

Afară e noapte de tot. Voi face drumul pe jos.

Minutul 147

Strada cu prăvălii. Toate luminate cu lămpi de gaz. La stânga, pe drumul care duce de-a dreptul la gară.

Minutul 148

Merg.

Minutul 149

O băcănie. Am şi trecut de ea când mi-am dat seama că ar fi fost mai bine să cumpăr un săpun, să am la Buzău, la hotel. Încetinez pasul, ezit, vreau să mă întorc, dar merg mai departe.

Minutul 150

Întâlnire cu nişte vaci. Se întorc probabil de la păscut.

Minutul 151

Deodată, printre case şi arbori zăresc luna. Tocmai răsare, în fund, din câmpia Bărăganului, tăcută. Simt foşnetul, misterul şi imensitatea nopţii care începe.

Minutul 152

Merg. Din timp în timp zăresc luna. Bucurii profunde şi pline de nelinişte.

Minutul 153

O nouă băcănie. Câteva clipe oprit, ezitând. Apoi intru. „Bună seara”. Rotesc ochii prin prăvălie. În rafturi o mulţime de lucruri. Cer săpun „Cheia”.

Minutul 154

Un om care se afla în prăvălie continuă discuţia cu negustorul. Ascult, uimit de violenţa limbajului. Îi înjură pe liberali, pe chestia uzinei electrice. Negustorul aprobă.

Minutul 155

Stau în băcănie, ascultând. Omul mi se adresează şi mie. Dau din cap, încurcat.

Intră o femeie care cere o litră de făină. Discuţia se întrerupe. Părăsesc băcănia.

Minutul 156

În dreapta drumului pe care merg, deodată, un spectacol măreţ. În întunericul nopţii, o fierărie. Limbi de foc ţâşnesc de pe vatra în care suflă foalele. Trec drumul şi mă apropii.

Minutul 157

Din uşa fierăriei, privesc. Îmi place grozav ce văd. Fierarul bate pe nicovală bucata de fier. Scântei şi zgomotul ciocanului, atât de cunoscut, neauzit totuşi de multă vreme. O fierărie noaptea e un lucru extraordinar.

Minutul 158

Urmăresc atent tot ce se petrece în fierărie. Meşterul e ajutat de doi ucenici. Repară o căruţă. Limbi de foc, scurte, dar dense, ţâşnesc din cărbuni. Într-adevăr: O fierărie noaptea e un lucru extraordinar.

Minutul 159

Nu mă mai satur privind flăcările, nu mă îndur să plec, dar mi-e teamă să nu întârzii, să pierd trenul. Cu multă părere de rău mă despart de fierărie. Iuţesc paşii. Zăresc luna.

Minutul 160

Ajung la calea ferată. Cotesc la dreapta, în lungul ei.

Minutul 161

Merg repede, în câmp. Gara nu se zăreşte încă. Aud un zgomot îndepărtat. Mi-e teamă să nu fie trenul. Întorc totuşi capul în urmă să mai privesc luna.

Minutul 162

O clădire lângă linie. Crezusem că e gara. Dar se vede că nu-i decât un canton. Din fericire zgomotul a încetat. Nu era trenul. Mai am răgaz.

Minutul 163

Desigur, ar fi idiot să pierd trenul. De aceea, mai bine să mă grăbesc.

Minutul 164

Merg repede în lungul linei ferate.

Minutul 165

Lumini palide în întuneric. În sfârşit, gara! Bine că am ajuns.

Minutul 166

Sunt chiar în faţa gării. Nu se aude nici un zgomot de tren. Destindere în toată fiinţa. Scufundată în întunericul compact de sub câţiva copaci, trăsura aşteaptă. Aud clopoţeii de la gâtul cailor. În dreapta e câmpul, plin de întuneric. Luna abia răsărită nu luminează cine ştie ce.

Minutul 167

Fac câţiva paşi pe câmp. Mai mult tentat de întuneric, stropesc pământul. Să nu trebuiască să mă trambalez în tren. Foarte plăcut sentiment venit din siguranţa că nu mă poate vedea nimeni. De pretutindeni sunt învăluit în întuneric.

Minutul 168

Urmăresc farurile unui automobil ce străbate câmpia, în depărtare. E poate şoseaua Ploieşti-Bucureşti. Cele două lumini apar, dispar, apar din nou, străpungând noaptea cu fâşia lor, împinsă departe în beznă, tremurătoare, ca o antenă care ar pipăi pereţii întunericului.

Minutul 169

În spate, luna se face din ce în ce mai albă. Mă întorc. Stau drept în razele ei, privind-o. Clopotele de la gâtul cailor zăngănesc mereu. Sunetele de metal măsoară micile adâncimi ale nopţii.

Minutul 170

Intru în gară. Şapte şi cinci minute. Câţiva călători. Birjarii. Toţi, cu bicele în mână. Merg să mi se vizeze foaia de drum.

Minutul 171

Peronul e luminat cu lămpi de petrol. Dincolo de linii se zăreşte o câmpie nesfârşită, puţin argintie în razele lunii.

Minutul 172

Se aude uruitul metalic al trenului. Creşte cu fiece clipă. Călătorii se îngrămădesc pe peron, privind în direcţia Ploieştiului.

Minutul 173

Locomotiva sparge noaptea, intrând în gară, apocaliptică.

Vaiet metalic al vagoanelor frânate. Dreptunghiuri de lumină în care se zăresc capete de bărbaţi şi femei.

Mă urc în vagonul din dreptul meu.

Minutul 174

Rezumat:

Am stat în Mizil trei ore fără cinci minute. În timpul acesta:

Am dat o telegramă.

Am mâncat de un leu lipie.

Am văzut doi oameni beţi.

Am vorbit cu depozitarul de ziare.

Am vorbit cu fata de la telefoane.

Am cumpărat un săpun „Cheia”.

Minutul 175

Trenul porneşte. Trec la fereastra din partea cealaltă, spre câmp. Sub lumina lunii, Bărăganul se întinde nesfârşit şi în depărtare devine haotic. E luni, 10 octombrie 1938, mă cheamă Geo Bogza, am treizeci de ani şi am vizitat pentru prima oară în viaţa mea Mizilul. Viaţa şi lumea mi se par fantastice, de neînţeles.

P.S. În direcţia Buzăului, trenul străbate ca un balaur câmpia, fantastic luminată de lună. 
Geo Bogza, 1940